Drept penal şi contravenţional

Responsabilitatea redusă și starea emoțională a subiectului infracțiunilor prevăzute la art.146, 147 și 156 din Codul penal
16.04.2021 | Rodica Berdilo

Rodica Berdilo

Jud. Rodica Berdilo

Introducere

Articolul 231 din Codul penal al Republicii Moldova (în continuare – CP RM) stabilește condițiile în a căror prezență subiectul infracțiunii se află în stare de responsabilitate redusă, precum și efectele juridice ale acestei stări: „Persoana care a săvârşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice, constatată prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi lega­li­ta­tea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin, este pasibilă de responsabilitate penală redusă” (alin.(1)); „Instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei sau a măsurilor de siguranţă, ţine cont de tulburarea psihică existentă, care însă nu exclude răspunderea penală” (alin.(2)). Alineatul (2) art.231 CP RM, în partea în care ține de stabilirea pedepsei, trebuie coroborat cu dispoziția de la lit.d) alin.(1) art.76 CP RM: „La stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe atenuante: […] săvârşirea faptei de o persoană cu responsabilitate redusă”.[1]

Totodată, la alin.(3) art.76 CP RM se prevede: „La stabilirea pedepsei, instanţa de judecată nu consideră drept atenuantă circumstanţa care este prevăzută de lege ca element constitutiv al infracţiunii”. În art.146, 147 și 156 CP RM, printre temeiurile de atenuare a răspunderii penale se numără starea emoțională specifică în care subiectul se află la momentul săvârșirii infracțiunii. Ca urmare a acestui fapt, apare întrebarea: la sta­bilirea pedepsei pentru infracțiunile prevăzute la art.146, 147 sau 156 CP RM, instanţa de judecată poate reține circumstanţa atenuantă prevăzută la lit.d) alin.(1) art.76 CP RM? Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să stabilim dacă starea emoțională specifică, în care subiectul se află la momentul săvârșirii infrac­țiu­nilor prevăzute la art.146, 147 și 156 CP RM, este sau nu o stare de responsabilitate redusă (în sensul art.231 CP RM).

Rezultate și discuții

Din alin.(1) art.231 CP RM putem deduce conținutul criteriului medical și al citeriului juridic ale responsa­­bilității reduse. Astfel, criteriul medical al acestei stări se exprimă în tulburarea psihică în al cărei rezultat subiectul săvârșește o infracțiune. Criteriul juridic al responsabilității reduse este caracterizat prin cuvintele: „din cauza căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale sau nu le putea di­ri­ja pe deplin”. Observăm astfel că aspectul intelectiv al responsabilității reduse presupune că subiectul infracțiunii nu-şi poate da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea acțiunii sau inacțiunii sale. La rândul său, aspectul volitiv al responsabilității reduse presupune că subiectul infracțiunii nu-și poate dirija pe deplin acțiunea sau inacțiunea. Conjuncția „sau” arată că aspectul intelectiv și cel volitiv au un caracter alternativ. Prezența oricăruia dintre aceste aspecte este suficientă pentru a atesta prezența criteriului juridic al responsabilității reduse. Astfel, alin.(1) art.231 CP RM presupune trei ipoteze alternative: 1) subiectul a săvârşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice, constatată prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea acțiunii sau inacțiunii sale; 2) subiectul a săvârşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice, constatată prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu putea dirija pe deplin acțiunea sau inacțiunea sa; 3) subiectul a săvârşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice, constatată prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea acțiunii sau inacțiunii sale și nu o putea dirija pe deplin.

Vorbind despre diferența dintre noțiunea „responsabilitate redusă”, pe de o parte, și noțiunile „responsa­bi­litate” și „iresponsabilitate”, pe de altă parte, A.Bolocan-Holban și M.Vidaicu menționează: „Spre deosebire de responsabilitate, care determină vinovăţia făptuitorului, şi iresponsabilitate, care exclude răspunderea penală a acestuia, responsabilitatea redusă apare ca o condiţie pentru determinarea proporţionalităţii pedepsei cu gradul de vinovăţie al persoanei la momentul comiterii faptei” [1]. Ținând cont de conținutul criteriului medical și de cel al criteriului juridic ale responsabilității reduse, putem determina alte asemănări și deosebiri dintre noțiunea „responsabilitate redusă”, pe de o parte, și noțiunile „responsabilitate” (art.22 CP RM) și „iresponsabilitate” (art.23 CP RM), pe de altă parte.

În ce privește asemănările dintre noțiunile „responsabilitate redusă” și „responsabilitate”, din art.231 CP RM rezultă că persoana care a săvârșit infracțiunea în stare de responsabilitate redusă este subiect al infracțiunii, este pasibilă de răspundere penală și de pedeapsă. S.Botnaru afirmă just: „Stabilirea tulburării psihice de care a suferit persoana la momentul comiterii faptei infracţionale nu înlătură vinovăţia subiectului, precum şi răs­punderea lui penală pentru cele comise” [2].

Deosebirile dintre noțiunile „responsabilitate redusă” și „responsabilitate” sunt: 1) în cazul responsabilității reduse, subiectul săvârșește o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice. În cazul responsabilității, tulbu­rarea psihică nu poate constitui cauza comiterii infracțiunii; 2) în cazul responsabilității reduse, subiectul nu-şi poate da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea acțiunii ori inacțiunii sale ori nu o poate dirija pe deplin. În cazul responsabilității, subiectul îşi poate da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea acțiunii ori inacțiunii sale și o poate dirija pe deplin; 3) în cazul responsabilității reduse, subiectului îi pot fi aplicate măsuri de si­gu­ranță, ţinându-se cont de tulburarea psihică existentă. În cazul responsabilității, subiectului nu i se aplică astfel de măsuri.

Asemănările dintre noțiunile „responsabilitate redusă” și „iresponsabilitate” sunt: 1) criteriul medical al celor două stări presupune că făptuitorul suferă de o morbiditate de natură psihică; 2) sub aspectul criteriului juridic, atât responsabilitatea redusă, cât și iresponsabilitatea presupun că făptuitorul nu-şi poate da seama de caracterul şi legalitatea acțiunii ori inacțiunii sale sau nu o poate dirija; 3) atât responsabilitatea redusă, cât și iresponsabilitatea presupun aplicarea măsurilor de siguranță. Deosebirile dintre aceste două noțiuni sunt: 1) în cazul responsabilității reduse, subiectului îi poate fi aplicată pedeapsa și/sau măsura de siguranță. În cazul iresponsabilității, se exclude aplicarea pedepsei; 2) în cazul responsabilității reduse, criteriul medical îl desem­nează sintagma „tulburarea psihică”. În cazul iresponsabilității, același criteriu este desemnat prin sintagma „boală psihică cronică, tulburare psihică temporară sau altă stare patologică”; 3) în cazul responsabilității reduse, subiectul nu-şi poate da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea acțiunii ori inacțiunii sale sau nu o poate dirija pe deplin. În cazul responsabilității, subiectul nu-şi poate da seama deloc de caracterul şi lega­litatea acțiunii ori inacțiunii sale și nu o poate dirija deloc.

V.M. Burdin și G.V. Nazarenko consideră că responsabilitatea redusă constituie un tip al responsabilității [3; 4, p.142]. Nu ne raliem acestei opinii. Din compararea, pe care am efectuat-o mai sus, se poate vedea că noțiunea „responsabilitate redusă”, pe de o parte, și noțiunile „responsabilitate” și „iresponsabilitate”, pe de altă parte, se aseamănă în anumite privințe, dar se deosebesc sub alte aspecte. Sintagmele „nu-şi putea da seama pe deplin” și „nu le putea dirija pe deplin” din alin.(1) art.231 CP RM ar putea fi substituite prin sintag­mele „îşi putea da seama parțial” și, respectiv, „le putea dirija parțial”. În rezultatul acestei substituiri, sensul alin.(1) art.231 CP RM nu s-ar schimba. Articolul 231 CP RM ar putea la fel de bine să se numească „Irespon­sabilitatea redusă”. Din aceste considerente, responsabilitatea redusă nu este un tip nici al responsabilității în accepția art.22 CP RM, nici al iresponsabilității în accepția art.23 CP RM. Responsabilitatea redusă, ca și responsabilitatea și iresponsabilitatea, este un tip aparte de măsură a capacității persoanei de a-şi da seama de acţiunea sau inacţiunea sa ori de a o dirija.

Mai sus am menționat că, în cazul responsabilității reduse, criteriul medical îl desemnează sintagma „tul­burarea psihică”. Caracterul vag și interpretabil al acestei sintagme este criticat de către unii teoreticieni. De exemplu, S.Botnaru afirmă: „Lipsa unei definiții legislative a noțiunii „tulburare psihică” dă naștere la dife­rite interpretări ale acestei noțiuni care comportă relevanță nu doar în știința și practica medicală, ci și în juris­pru­dență. În consecință, o astfel de problemă, fiind indezirabilă pentru procesul de aplicare a legii, trebuie rezolvată cât mai curând posibil” [5]. În opinia lui S.Botnaru și Iu.Buravcenco, „problema principală a acestei instituţii (se are în vedere instituția responsabilității reduse – n.a.) rezidă în determinarea expresă a tulbu­ră­rilor psihice care ar duce la o responsabilitate limitată a persoanei de a conştientiza acţiunile/inacţiunile sale sau de a le dirija. Mai mult ca atât, nu există niciun act normativ (regulament, ordin, instrucţiune) în vigoare, care ar prevedea bolile sau tulburările psihice cronice sau temporare ce ar condiţiona starea de iresponsabilitate. Din acest punct de vedere, la determinarea categoriilor de stare psihică a persoanei prezintă o deosebită im­portanţă expertizele psihiatrice care stabilesc dacă este sau nu persoana responsabilă. În viziunea noastră, această lacună ar prezenta o piedică în realizarea şi implementarea instituţiei date, motiv din care pledăm pentru adoptarea unui act normativ în acest sens” [6,7]. Din această din urmă opinie rezultă că expertul, bazându-se pe indicatori exclusiv medicali, în lipsa unor indicatori juridici, stabilește limitele de aplicare a art.231 CP RM, precum și delimitează responsabilitatea redusă de iresponsabilitate.

În această ordine de idei, este util să aflăm părerea exprimată într-un alt context de către V.Stati: „Expertul este cel care conferă conținut conceptului de similaritate utilizat în alin.(6) art.1341 CP RM. În alți termeni, expertul este cel care stabilește limitele de aplicare a acestei norme penale. Calificarea oficială de către un expert a unei infracțiuni reprezintă nu altceva decât depășirea atribuțiilor de serviciu, intrând sub incidența art.328 CP RM sau a art.313 din Codul contravențional. În concluzie, stabilirea de către expert a cantității de analogi reprezintă un act de ilegalitate” [8]. În legătură cu aceasta, este necesar să propunem atenției unele crâmpeie din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Dmitriyevskiy vs. Rusia: „[…] 13. În cadrul expertizei lingvistice din 18.02.2005, expertul lingvist T. a constatat că articolele în cauză nu conțin apeluri la desfășurarea de activități extremiste, ci vizează mai degrabă incitarea la ură rasială, națională și socială, însoțită de violență […]. După această concluzie, autoritățile au decis că, în continuare, urmărirea penală va fi efectuată deja în baza alin.(2) art.282 din Codul penal al Federației Ruse (instigare la ură sau la dușmănie, precum și lezarea demnității umane). […] 113. În primul rând, întemeindu-și sentința de condamnare pe concluziile expertizelor menționate anterior, instanțele de judecată nu le-au evaluat, ci doar au confirmat concluziile expertului care le-a efectuat, care, în opinia lor, erau de încredere, având în vedere competența, abilitățile sale profesionale și experiența acumulată […]. Astfel, concluzia juridică extrem de importantă cu privire la prezența semnelor constitutive ale „discursului de ură” în acuzațiile contestate a fost de fapt făcută de expertul lingvist care a efectuat expertizele menționate mai sus […]. Evaluarea, efectuată de către expert, a depășit clar cadrul problemelor de natură pur lingvistică, cum ar fi, de exemplu, determinarea sensului cuvin­telor și al expresiilor specifice și, de fapt, a reprezentat calificarea juridică a acțiunilor reclamantului. Curtea (se are în vedere Curtea Europeană a Drepturilor Omului – n.a.) consideră că această stare de lucruri este inacceptabilă și subliniază că toate problemele juridice ar trebui soluționate numai de instanțele de judecată. În acest sens, Curtea observă că Judecătoria Supremă [a Federației Ruse], prin hotărârea sa din 28.06.2011, a adoptat aceeași poziție. […]” [9].

Considerăm că sintagma „tulburarea psihică” din art.231 CP RM oferă prea multă libertate expertului care stabilește prezența sau lipsa acestei stări. Întrucât nu este clar prin ce această sintagmă se deosebește de sin­tagma „boală psihică cronică, tulburare psihică temporară sau altă stare patologică” din art.23 CP RM, există pericolul stabilirii arbitrare a responsabilității reduse și a iresponsabilității. În afară de aceasta, nu este accep­tabil ca un expert să soluționeze probleme juridice. V.Ia. Marceak are dreptat când susține: „Trebuie de sub­liniat că responsabilitatea redusă nu poate exista fără săvârșirea unei infracțiuni. Problema responsabilității făptuitorului și a gradului acesteia poate apărea numai în cazul comiterii unei infracțiuni. Responsabilitatea făptuitorului, ca și responsabilitatea redusă a acestuia, constituie probleme de ordin juridic, nu de ordin medical sau psihologic” [10]. De asemenea, V.Cazacu, V.Furtună, Iu.Fulga și Gr.Garaz, care consideră că noțiunea „discernământ diminuat” din art.147 CP RM este similară cu noțiunea „responsabilitate redusă” din art.231 CP RM, menționează: „În procesul de elaborare a criteriilor conceptului de „discernământ diminuat” trebuie de eliminat orice aspect cu caracter arbitrar sau formal pentru a exclude erori de interpretare, deoarece igno­rarea sau, în egală măsură, utilizarea abuzivă în practica judiciară ar duce la devalorizarea lui, cu atât mai mult în situaţia actuală, când criteriile metodologice nu sunt suficient diferenţiate şi nu sunt destul reliefate pentru al le transpune în beneficuil justiţiei într-un mod exhaustiv şi univoc […]” [11]. Nimeni nu neagă rolul psihologului în stabilirea stării de responsabilitate redusă. Însă, stabilirea acestei stări trebuie efectuată în ordinea prevăzută de lege. Nu expertul este cel în măsură să stabilească această ordine. Ca urmare, considerăm imperioasă prevederea, într-o normă de referință pentru art.231 CP RM, a listei limitative de tulburări psihice care atestă starea de responsabilitate redusă.

Stabilirea unei astfel de liste nu ar fi dificilă, luând în considerare punctele de vedere exprimate de teoreti­cieni. Astfel, O.A. Râjova și I.A. Pamenkova menționează: „Criteriul medical al responsabilității reduse se atestă în cazul stabilirii unuia dintre următoarele tipuri de tulburări psihice: a) tulburare psihică cronică; b) tulburare psihică temporară; c) oligofrenie; d) alte stări morbide ale psihicului; e) diverse psihopatii” [12]. După părerea lui I.Ia. Kozacenko și B.A. Spasennikov, „la tulburările psihice, care nu exclud responsa­bi­li­ta­tea, experții raportează: psihopatizarea post-traumatică sau de altă natură; tulburările de personalitate (psihopatiile); tulburările de stres post-traumatic (de exemplu, sindromul „afgan”); etapele primare ale encefalopatiei cerebro­vasculare (vasculare); formele ușoare de declin intelectual; nevroze; sindroamele nevrotice somatogene etc.” [13]. În opinia lui S.V. Dolgova, „știința psihiatrică și cea juridică au elaborat o clasificare a tulburărilor psihice, ceea ce face posibilă defalcarea din acestea a tulburărilor psihice care nu exclud responsabilitatea. Acestea includ tulburările funcționale sau organice ale psihicului. Devieri funcționale (structurale) ale psihicului se consideră: nevrozele; psihopatiile. Devieri organice ale psihicului se consideră: oligofrenia în grad de de­bi­litare ușoară; consecințele bolilor organice ale sistemului nervos central; consecințele tardive ale traumatis­melor craniocerebrale; modificările cronice ale psihicului în cazul epilepsiei; schizofrenia în perioada de debut și de remisie; alcoolismul; narcomania” [14]. De asemenea, D.V. Sirojidinov afirmă: „Din rândul tulburărilor psihice, care nu exclud responsabilitatea, fac parte tulburările psihice cronice: schizofrenia; epilepsia; psihoza maniaco-depresivă, dacă severitatea tulburării psihice nu atinge nivelul psihotic; oligofrenia (congenitală sau dobândită)” [15, p.20].

Avantajul stabilirii normative a listei limitative de tulburări psihice, care atestă starea de responsabilitate redusă, ar consta în aceea că noțiunea de responsabilitate redusă (în accepția art.231 CP RM) ar fi circumscrisă unui cadru clar, strict reglementat. În cazul examinării problemei privind prezența sau lipsa responsabilității reduse, o astfel de listă ar fi obligatorie atât pentru juriști, cât și pentru experți.

O altă chestiune nu mai puțin importantă, pe care trebuie să o analizăm, este coraportul dintre starea de responsabilitate redusă, pe de o parte, și starea de afect (menţionată în art.146 CP RM) şi starea de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere (specificată în art.147 CP RM), pe de altă parte.

În practica judiciară găsim spețe în care pot apărea îndoieli legate de stabilirea corectă a acestui coraport. De exemplu, în speța următoare a fost constatată lipsa stării de afect și prezența responsabilității reduse: C.A. a fost condamnată în baza art.146 CP RM. În fapt, la 20.10.2011, aproximativ la ora 22.30, aceasta se afla în casa de locuit a lui G.P. din satul Corjeuţi, raionul Briceni. În urma conflictului cu concubinul său, M.V., care a lovit-o cu ciaunul peste mână, C.A., fiind foarte nervoasă, i-a aplicat acestuia o lovitură cu cuţitul de bu­că­tărie în gât. În rezultat a survenit decesul lui M.V. Procurorul a declarat apel împotriva sentinței de condamnare a lui C.A., solicitând casarea ei cu rejudecarea cauzei şi cu pronunţarea unei noi hotărâri, prin care C.A. să fie condamnată în baza alin.(1) art.145 CP RM. În motivarea apelului, procurorul a menționat, printre altele, că, în cadrul expertizei psihiatrice staţionare, starea de afect nu a fost stabilită. Conform raportului de expertiză, starea în care C.A. se afla la momentul comiterii infracțiunii cade sub incidenţa art.231 CP RM. Autorul ape­lului a fost de părere că această concluzie poate servi doar pentru reținerea la stabilirea pedepsei a unei cir­cumstanţe atenunate. Colegiul penal al Curții de Apel Bălți a susținut apelul procurorului, constatând că fapta săvârșită de C.A. formează componența nu a infracțiunii prevăzute la art.146 CP RM, dar a infracţiunii pre­văzute la alin.(1) art.145 CP RM. Pentru a se ajunge la această concluzie, ca probă a servit, inclusiv, raportul de expertiză psihiatrică. Conform acestuia, la momentul săvârșirii infracțiunii, C.A. a acţionat din imbold impulsiv-situativ, fiind sub influenţa tulburărilor afective persistente, dar non-psihotice, a acţionat în condiţii de discernământ diminiuat, având capacitatea de prevedere şi, îndeosebi, de deliberare limitată a acţiunilor sale. Ca urmare, starea în care C.A. se afla la momentul comiterii infracțiunii cade sub incidenţa art.231 CP RM [16]. Din această speță, la prima vedere, rezultă că afectul nu este o stare de responsabilitate redusă. Totuși, T.A. Kuli-Zade subliniază: „Afectul este doar una dintre tulburările psihice care provoacă reducerea conside­rabilă a responsabilității” [17, p.12]. În speța de mai sus nu a fost stabilită prezența la făptuitoare a stării de afect. Drept urmare, pare a fi întemeiată calificarea de către Colegiul penal al Curții de Apel Bălți a acțiunii acesteia în baza alin.(1) art.145 CP RM. Responsabilitatea redusă a făptuitoarei s-a exprimat nu în starea de afect, dar într-o altă formă, care nu este specificată în art.146 CP RM. Astfel, conchidem că starea de responsa­bilitate redusă nu se rezumă nici pe departe la starea de afect.

În alt context, A.Bolocan-Holban și M.Vidaicu afirmă: „Formularea unor condiţii determinante pentru existenţa responsabilităţii reduse asigură respectarea principiului legalităţii şi evită interpretarea defavorabilă a legii penale, ceea ce nu exclude însă apariţia unor dificultăţi la aplicarea acestor prevederi în practica ju­di­ciară” [1]. Din această perspectivă, propunem spre atenție următoarea speță, în care a fost constatată starea de responsabilitate redusă a făptuitorului: C.A. a fost condamnat în baza alin.(1) art.145 CP RM. În fapt, la 02.05.2013, în jurul orei 14.00, acesta se afla în satul Ursoaia, raionul Căuşeni. În urma unui conflict iscat între el şi P.N., C.A. i-a aplicat trei lovituri cu cuţitul. În rezultat victima a decedat pe loc. Avocatul lui C.A. a declarat apel împotriva sentinței de condamnare, solicitând casarea acesteia, rejudecarea cauzei cu adoptarea unei noi hotărâri, prin care fapta lui C.A. să fie recalificată de la alin.(1) art.145 CP RM la art.146 CP RM. Avocatul a indicat, printre altele, că expertiza psihiatrico-psihologică legală staţionară a stabilit că C.A. are dereglări psihice grave care cad sub incidenţa art.231 CP RM. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău, apelul în cauză a fost admis, a fost casată parţial sentinţa şi pronunţată o nouă hotărâre, prin care C.A. a fost condamnat în baza alin.(1) art.145 CP RM. Ca temei pentru o asemenea soluție a servit, inclusiv, concluzia psihologului: C.A. are un caracter revoltativ, manifestă tendinţă spre nesupunere, neacceptare şi conduită agresivă disimulată, are o personalitate parţial imatură, dar severă, cu lipsă de prognoză şi autocontrol, a acţionat din imbold impulsiv-situativ, fără premeditare şi luarea măsurilor de securizare, a acţionat în condiţii de discernământ diminuat, având capacitatea de prevedere şi de deliberare limitată a acţiunilor sale, și fapta lui cade sub incidenţa art.231 CP RM. Chestiunea cu privire la prezenţa sau absenţa afectului fiziologic la momentul faptei în privinţa lui C.A. nu poate fi soluţionată, pe motivul lipsei psihologilor atestaţi. Ulterior, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție, în calitate de instanță de recurs, a stabilit: cu referire la argumentul recurentului precum că ambele instanţe de judecată, neavând concluziile specialiştilor psihologi, bazându-se doar pe presupuneri, au emis hotărâri de condamnare în privinţa inculpatului, Colegiul penal îl respinge ca fiind neîntemeiat, deoarece instanţa de apel în motivarea soluţiei sale a invocat faptul că, potrivit raportului de expertiză psihiatrică, experţii au constatat că la momentul comiterii infracţiunii C.A. a acţionat în condiţii de discernământ diminuat, având capacitatea limitată de prevedere şi de deliberare a acţiunilor sale, adică era responsabil la comiterea omorului [18].

Însă, ceea ce am subliniat în argumentarea Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție se referă în egală măsură la starea de afect. Această stare presupune dicernâmânt diminuat și responsabilitate, deși redusă, a făptuitorului. Astfel, prin argumentele aduse, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție nu a infirmat deloc ipoteza că, în momentul comiterii infracțiuni, C.A. nu s-ar fi putut afla în stare de afect. Prezintă interes și constatarea făcută de Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău: soluţionarea chestiunii cu privire la prezenţa sau absenţa afectului fiziologic la momentul faptei în privinţa lui C.A. nu poate fi soluţionată, pe motivul lipsei psihologilor atestaţi. Rezultă că, din cauza lipsei psihologilor atestaţi, fapta se califică nu în baza art.146 CP RM, dar în baza alin.(1) art.145 CP RM. Or, imposibilitatea de a stabili prezenţa sau lipsa afectului fiziologic face ca, de fiecare dată, la calificare să fie aleasă soluția care este în defavoarea făptuitorului: nu art.146 CP RM, dar alin.(1) sau (2) art.145 CP RM. Această stare de lucruri nu poate să nu îngrijoreze. Nu este clar de ce lipsa psihologilor atestaţi, care ar trebui să preocupe autoritățile abilitate ale statului, are ca efect interpretarea legii penale în defavoarea făptuitorului.

În opinia lui G.V. Nazarenko, starea de afect nu presupune responsabilitate redusă: „Specificul unei astfel de stări psihice a persoanei constă în aceea că ea nu exclude și nu limitează responsabilitatea persoanei. Starea de afect doar exercită un impact semnificativ asupra capacității persoanei de a avea un comportament conștient-volitiv” [4, p.166]. Nu este clar prin ce reducerea capacității persoanei de a avea un comportament conștient-volitiv se deosebește de incapacitatea persoanei de a-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea faptei sale ori de a o nu putea dirija pe deplin.

Un punct de vedere ezitant este exprimat de I.M. Muhaceva: „Afectul fiziologic și tulburarea psihica, care nu exclude responsabilitatea, au cauze diferite. Cauza afectului fiziologic este un iritant puternic, iar starea emoțională psihofiziologică apare ca o reacție la acest iritant. Cauzele responsabilității reduse sunt exclusiv anomaliile psihicului (de exemplu, psihopatiile, nevrozele, formele ușoare de oligofrenie), care sunt studiate de psihiatrie. […] Prezența unei tulburări psihice care nu exclude responsabilitatea poate reprezenta un cata­li­zator specific pentru apariția afectului” [19]. Astfel, I.M. Muhaceva sugerează că afectul fiziologic ar putea apărea pe fundalul stării de responsabilitate redusă. În aceste condiții, nu mai are atât de mare importanță deosebirea dintre cauzele responsabilității reduse și cauzele stării de afect fiziologic.

Mai numeroase sunt opiniile, conform cărora atât starea de afect (art. 146 și 156 CP RM), cât și starea de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernămîntului, cauzată de naştere (art.147 CP RM), sunt exemple de stare de responsabilitate redusă.

Astfel, S.Botnaru și Iu.Buravcenco afirmă: „Un exemplu specific de responsabilitate redusă este starea de afect, în cazul infracţiunii prevăzute la art.146 – omorul săvârşit în stare de afect. Starea de afect este şi ea o stare psihologică instabilă care reduce din aptitudinea persoanei posibilitatea de a realiza caracterul prejudiciabil al faptei, mai ales  conștientizarea sau dorinţa survenirii urmărilor. Specific este faptul că starea psihologică a persoanei poate fi considerată ca stare de afect doar în situaţia în care această stare este provocată nemijlocit de către victimă, rezultată din faptele imorale sau ilegale ale acesteia. Includerea expresă a responsabilităţii reduse este prezentă şi în componenţa de infracţiune prevăzută de art.147 Cod penal, şi anume, pruncuciderea, care presupune o stare instabilă ce poate fi specifică doar unei femei „imediat după naştere” sau „în scurt timp după naştere”. În literatura de specialitate se susţine ideea că termenul maxim pentru ca omorul săvârşit de mama nou-născutului să fie calificat ca pruncucidere este de 24 de ore. În acest caz, responsabilitatea limitată este şi ea una specifică, din considerentul că subiectul acestei infracţiuni poate fi doar mama care a născut recent şi în calitate de victimă apare fătul nou-născut al acesteia. Fapt ce prezintă interes la calificarea corectă a faptei infracţionale” [7]. S.Botnaru mai menționează: „Cu toate că norma generală privind responsa­bilitatea redusă din Codul penal al Republicii Moldova a apărut relativ recent în urma modificărilor şi com­ple­tărilor, operate prin Legea nr.277 din 18.12.2008, de fapt, instituţia responsabilităţii reduse a fost recunoscută tacit de către legiuitor prin instituirea unor norme speciale în cadrul Capitolului II al Părţii Speciale a Codului penal (art.146, 147 şi 156)” [20]. După părerea lui S.Brînza, „atât starea de afect fiziologic (menţionată în art.146 CP RM), cât şi starea de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere (specificată în art.147 CP RM), atestă responsabilitatea redusă a făptuitorului” [21]. La fel, S.Brînza și V.Stati afirmă: „În acord cu lit.d) alin.(1) art.76 CP RM, săvârșirea omorului de o persoană cu responsa­bilitate redusă va fi considerată circumstanță atenuantă care va fi luată în considerare la individualizarea pedepsei stabilite la art.145 CP RM. Totodată, răspunderea se va aplica în conformitate cu art.146 CP RM în cazul în care omorul este săvârşit sub imperiul nu a unei stări de responsabilitate redusă oarecare, dar în stare de afect survenită în mod subit, provocată de acte de violenţă sau de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei. […] În acord cu lit.d) alin.(1) art.76 CP RM, săvârșirea vătămării intenționate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii de o persoană cu responsabilitate redusă va fi considerată circumstanță atenuantă care va fi luată în considerare la individualizarea pedepsei stabilite la art.151 CP RM. Totodată, răspunderea se va aplica în conformitate cu art.156 CP RM în cazul în care vătămarea intenționată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii este săvârşită sub imperiul nu a unei stări de responsabilitate redusă oarecare, dar în stare de afect survenită în mod subit, provocată de acte de violenţă, de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei” [22, p.167, 374].

Viziuni doctrinare similare găsim nu doar în doctrina penală autohtonă. Astfel, V.A. Doev susține: „Afectul diminuează posibilitatea reflectării indirecte asupra esenței fenomenelor, precum și productivitatea memoriei, restrânge sfera conștiinței în ansamblu. La rândul său, modificarea calitativă a conștiinței, precum și defor­ma­rea percepției integrale a subiectului asupra situației și a locului său în aceasta complică semnificativ în­țe­legerea de către dânsul a semnificației obiective a obiectelor și a fenomenelor lumii înconjurătoare. […] Acționând asupra psihicului uman, afectul face imposibilă conștientizarea deplină a acțiunilor săvârșite în această stare, iar controlul asupra acestor acțiuni este limitat. Toate aceste caraceristici se raportează la responsa­bilitatea redusă. Prin urmare, persoana care a comis un omor în stare de afect are responsabilitate redusă” [23]. La rândul său, V.Ia. Marceak opinează: „Îngustarea conștiinței persoanei care acționează în stare de afect face ca ea să-și piardă semnificativ capacitatea de a conștientiza caracterul faptei săvârșite și de a o controla. Cu toate acestea, în cazul afectului fiziologic, persoana nu pierde capacitatea de a conștientiza în deplină măsură caracterul acestei fapte și de a o controla, în contrast cu afectul patologic, în cazul căruia există o pierdere completă a capacităților date” [24]. D.T. Papikean și N.A. Volkova menționează: „Particu­laritatea faptei comise de o persoană aflată în stare de afect se exprimă în aceea că fapta dată este direct le­gată de starea emoțională a persoanei respective. Se are în vedere starea emoțională excepțional de puternică, cu o evoluție impetuoasă și rapidă, care limitează semnificativ parcursul proceselor intelective și volitive, care deformează percepția holistică a lumii înconjurătoare și înțelegerea corectă a semnificației obiective a lucrurilor” [25].

Suntem de acord cu toate aceste argumente. Totuți, ele nu rezultă explicit din art.231 CP RM. Este puțin probabil că starea de afect fiziologic poate fi considerată tulburare psihică. Cu toate acestea, criteriul juridic al stării de afect fiziologic este similar cu criteriul juridic menționat în art.231 CP RM: diminuarea capacității făptuitorului de a-şi da seama de caracterul şi legalitatea acțiunii sau inacțiunii sale ori de a o dirija. În acest sens, în pct.23 din Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Ucrainei nr.2 din 07.02.2003 privind practica judiciară în cauzele referitoare la infracțunile contra vieții și sănătății persoanei se subliniază just: „Trebuie de avut în vedere că latura subiectivă a omorului sau a vătămării integrității corporale sau a sănătății, răspunderea pentru care este prevăzută la art.116 și 123 din Codul penal al Ucrainei (care corespund cu art.146 și 156 CP RM – n.a.) se caracterizează nu doar prin intenție, ci și printr-o astfel de stare emoțională a făptuitorului, care reduce semnificativ capacitatea acestuia de a conștientiza acțiunile sale ori de a le dirija (sublinierea ne aparține – n.a.)” [26]. Această explicație este mai univocă decât cea din pct.6 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.11 din 24.12.2012 cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracţiunile săvârşite prin omor (art.145-148 CP RM): „În contextul infracţiunii prevăzute la art.146 CP RM, prin stare de afect se înţelege starea psihică ce se caracterizează printr-o emoţie intensă, de scurtă durată (de la câteva secunde până la câteva minute), legată de activitatea instinctivă şi de reflexele necondiţionate. Este o stare care nu depăşeşte limitele normalităţii, fiind însoţită de modificări spontane (dar nu şi psihotice) ale activităţii psihice, în mod special observându-se îngustarea conştiinţei (sublinierea ne aparține – n.a.)” [27].

Până la urmă, în cazul responsabilității reduse, contează nu atât dacă anume tulburarea psihică generează incapacitatea făptuitorului de a-și da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale sau de a le dirija pe deplin. Primar este criteriul juridic, nu criteriul medical. Criteriul medical poate și trebuie să fie ajustat la criteriul juridic. De aceea, în cazul responsabilității reduse, contează mai mult că făptuitorul nu-și dă seama pe deplin de caracterul şi legalitatea acțiunii sau inacțiunii sale ori nu o dirijează pe deplin. Tocmai datorită criteriului juridic este posibilă delimitarea responsabilității reduse de iresponsabilitate. Criteriul medical nu este util pentru această delimitare.

În consecință, propunem completarea dispoziției de la alin.(1) art.231 CP RM: după cuvintele „unei tulbu­rări psihice” să fie introduse cuvintele „sau a stării de afect ori a stării de tulburare fizică sau psihică, cu di­minuarea discernământului, cauzată de naştere”. De asemenea, propunem excluderea din această dispoziție a textului „constatată prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit,”. Necesitatea efectuării expertizei medicale nu este menționată în art.23 CP RM. O asemenea mențiune nu este necesară nici în art.231 CP RM. Este suficientă prevederea de la pct.3) alin.(1) art.143 din Codul de procedură penală: „Expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea: […] stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului – în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate […]”. Nu în ultimul rând, propunem modificarea dispoziției de la alin.(2) art.231 CP RM, după cum urmează: „Instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei, ţine cont de tulburarea psihică existentă, de starea de afect sau de starea de tulburare fizică ori psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere, care însă nu exclude răspunderea penală. Instanţa de judecată; la stabilirea măsurilor de siguranţă, ţine cont de tulburarea psihică existentă, care însă nu exclude răspunderea penală. Dispoziția scestui alineat nu se referă la art.146, 147 și 156 din acest Cod.”.

O abordare similară este promovată în pct.2 alin.1 art.3 din Capitolul 29 al Codului penal al Regatului Suediei: „3. Pe lângă dispoziţiile cu privire la fiecare tip de infracţiune, la evaluarea gradului de severitate a pedepsei se vor lua în considerare în mod special următoarele circumstanţe atenuante: […] dacă inculpatul […] sub stăpânirea unei tulburări psihice, emoţii sau a unei alte cauze, nu şi-a putut controla acţiunile (subli­nierea ne aparține – n.a.)” [28].

Accentuăm că, în varianta completată pe care o propunem, prevederea de la alin.(2) art.231 CP RM nu se va referi la art.146, 147 și 156 CP RM. În art.146, 147 și 156 CP RM sunt consemnate cazuri speciale de responsabilitate redusă. În astfel de cazuri, este atenuată răspunderea penală, nu atenuată pedeapsa sau apli­cată o măsură de siguranță, așa cum stabilește alin.(2) art.231 CP RM.

Mai trebuie să precizăm că sub incidența art.146, 147 și 156 CP RM nu intră orice caz de stare de afect sau de stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere. În ipoteza în care starea de afect sau starea de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere, nu cade sub incidența art.146, 147 și 156 CP RM, va putea opera art.231 CP RM în varianta comple­tată, propusă de noi. De asemenea, starea de afect sau starea de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere, poate apărea nu doar în contextul omorului sau al vătămării grave ori medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii. În cazurile în care starea de afect sau starea de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere, apare în contextul altor fapte prevăzute de legea penală, va putea fi aplicat, de asemenea,  art.231 CP RM în varianta completată, propusă de noi.

Concluzii

Responsabilitatea redusă, ca și responsabilitatea și iresponsabilitatea, este un tip aparte de măsură a ca­pa­cității persoanei de a-şi da seama de acţiunea sau inacţiunea sa ori de a o dirija. În cazul responsabilității re­duse, criteriul medical îl desemnează sintagma „tulburarea psihică”. Caracterul vag și interpretabil al acestei sintagme este criticat de către unii teoreticieni. Este imperioasă prevederea, într-o normă de referință pentru art.231 CP RM, a listei limitative de tulburări psihice care atestă starea de responsabilitate redusă.

Atât starea de afect (art.146 și 156 CP RM), cât și starea de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernămîntului, cauzată de naştere (art.147 CP RM), constituie cazuri speciale de responsabilitate redusă. Conform legii în vigoare, stările, consemnate în art.146, 147 și 156 CP RM, nu intră sub incidența art.231 CP RM. La stabilirea pedepsei pentru infracțiunile prevăzute la art.146, 147 sau 156 CP RM, instanţa de judecată nu trebuie să rețină circumstanţa atenuantă prevăzută la lit.d) alin.(1) art.76 CP RM.


[1] Prevederi similare există în legile penale ale altor state: alin.2 art.122-1 din Codul penal al Republicii Franceze: „Persoana care su­fe­rea, la momentul faptelor, de o tulburare fizică sau neuropsihică ce i-a afectat discernământul sau controlul asupra acţiunilor rămâne pedepsibilă. Totuşi, jurisdicţia ţine cont de această circumstanţă atunci când stabileşte pedeapsa şi îi fixează regimul. Dacă se aplică o pedeapsă privativă de libertate, aceasta se reduce cu o treime sau, în cazul unei crime pedepsite cu închisoare sau închisoare pe viaţă, se reduce la 30 de ani. Instanţa poate hotărî totuşi, prin decizie special motivată în materie corecţională, neaplicarea acestei reduceri a pedepsei. În cazul în care, după consultarea medicului, instanţa consideră că natura tulburării o justifică, are grijă ca pedeapsa pro­nun­ţată să permită condamnatului să beneficieze de îngrijiri adaptate stării sale”*; art.89 din Codul penal al Republicii Italia: „Cel care în mo­mentul în care a comis fapta avea, din cauza bolii, o stare mentală care să-i scadă puternic, fără a-l exclude, discernământul, este răspunzător de infracţiunea comisă; dar pedeapsa este micşorată”**; art.71-1 din Codul penal al Marelui Ducat de Luxemburg: „Persoana care era afectată, în momentul comiterii faptelor, de tulburări mintale care i-au suprimat discernământul sau controlul asupra acţiunilor sale rămâne pasibilă de pedeapsă; cu toate acestea, instanţa ţine cont de această circumstanţă atunci când stabileşte pedeapsa”***; alin.(3) secț.4 a Capitolului 3 din Codul penal al Republicii Finlanda: „În cazul în care făptuitorul nu este lipsit de responsabilitate din punct de vedere penal, în conformitate cu subsecţiunea 2, dar din cauza unei boli psihice, a unei deficienţe mintale, a unei tulburări mintale sau a unui tulburări de cunoştinţă, capacitatea sa de a înţelege natura factuală sau ilegalitatea actului sau capacitatea sa de a-şi controla comportamentul este în mod semnificativ afectată (diminuarea responsabilităţii), dispoziţiile Cpitolului 6, secţiunea 8 (3) şi art.8 alin.(4) trebuie luate în considerare la stabilirea pedepsei”****; art.26 din Codul penal al Republicii Croaţia: „Făptuitorul care, în timpul comiterii infracţiunii, a avut discernământul semnificativ scăzut din cauza situaţiei descrise la articolul 24 alineatul 2 al prezentului Cod penal poate fi pedepsit mai blând dacă reducerea semnificativă a discernământului nu a fost autoprovocată, conform articolului 25 al prezentului Cod penal”***** etc.
* Codul penal al Republicii Franceze. [Accesat: 29.07.2020] Disponibil: codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Franta-RO.html
** Codul penal al Republicii Italia. [Accesat: 29.07.2020] Disponibil: codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Italia-RO.html
*** Codul penal al Marelui Ducat de Luxemburg. [Accesat: 29.07.2020] Disponibil: codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Luxem­burg-RO.html
**** Codul penal al Republicii Finlanda. [Accesat: 29.07.2020] Disponibil: codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Finlanda-RO.html
***** Codul penal al Republicii Croaţia. [Accesat: 29.07.2020] Disponibil: codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Croatia-RO.html


Referințe:

  1. BOLOCAN-HOLBAN, A., VIDAICU, M. Analiza instituţiei responsabilităţii limitate prin prisma diferitelor sisteme de drept. În: Revista științifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2013, nr.3, p.154-158. ISSN 1814-3199
  2. BOTNARU, S. Analiza instituţiei responsabilităţii limitate prin prisma diferitelor sisteme de drept. În: Revista științifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2015, nr.3, p.82-87. ISSN 1814-3199
  3. БУРДІН, В.М. Поняття обмеженої осудності: термінологічні аспекти та функціональне призначення. B: Науковий вісник Львівського державного університету внутрішніх справ. Серія юридична, 2009, №4, c.161-172. ISSN 2311-8040
  4. НАЗАРЕНКО, Г.В. Невменяемость: уголовно-релевантные психические состояния. Санкт-Петербург: Юриди­ческий Центр Пресс, 2002. 205 c. ISBN 5-94201-069-2
  5. БОТНАРУ, С. Обзор нормы об ограниченной вменяемости: парадоксы законодательной новеллы. În: Revista Naţională de Drept, 2014, nr.6, p.15-20. ISSN 1811-0770
  6. BOTNARU, S. Responsabilitatea redusă în dreptul penal: concept şi problematică. În: Conferinţa ştiinţifică „Integrare prin cercetare şi inovare” (26-28 septembrie 2013). Rezumate ale comunicărilor. Ştiinţe juridice. Ştiinţe economice. Chişinău: CEP USM, 2013, p.127-129. ISBN 978-9975-71-414-3
  7. BOTNARU, S., BURAVCENCO, Iu. Conceptul responsabilităţii reduse în legislaţia Republicii Moldova şi a altor state. În: Revista științifică a USM „Studia Universitatis”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2009, nr.8, p.93-96. ISSN 1857-2081
  8. STATI, V. Inconsecvența Curții Constituționale cu privire la regimul juridic al analogilor substanţelor stupefiante sau psihotrope. În: Revista științifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2018, nr.3, p.3-20. ISSN 1814-3199
  9. Case of Dmitriyevskiy vs Russia. [Accesat: 30.07.2020] Disponibil: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-177214
  10. МАРЧАК, В.Я. Кримінально-правове та психологічне значення і проблеми розмежування неосудності від осудності та обмеженої осудності. B: Боротьба з організованою злочинністю і корупцією (теорія і практика), 2008, Вип.19, c.205-212. ISSN 1609-0462
  11. CAZACU, V., FURTUNĂ, V., FULGA, Iu., GARAZ, Gr. Actualităţi în evaluarea gradului de discernămînt psihic prin prisma modificării codului penal în Republica Moldova. În: Analele științifice ale USMF „Nicolae Testemițanu”, Psihiatrie, narcologie, 2011, vol.3, p.611-616. ISSN 1857-1719
  12. РЫЖОВА, О.А., ПАМЕНКОВА, И.А. Невменяемость и ограниченная вменяемость: понятие, критерии, зна­чение в российском уголовном праве. B: Электронный научный журнал «Наука. Общество. Государство», 2016, том 4, №1, http://esj.pnzgu.ru ISSN 2307-9525
  13. КОЗАЧЕНКО, И.Я., СПАСЕННИКОВ, Б.А. Вопросы уголовной ответственности и наказания лиц, страдающих психическими расстройствами, не исключающими вменяемости. В: Государство и право, 2001, №5, с.69-74. ISSN 0132-0769
  14. ДОЛГОВА, С.В. Особенности медицинского критерия ограниченной вменяемости. В: Вестник Балтийского федерального университета им. И. Канта. Серия: Гуманитарные и общественные науки, 2012, №9, с.85-90. ISSN 2223-2095
  15. СИРОЖИДИНОВ, Д.В. Ограниченная вменяемость: проблемы теории и практики: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Екатеринбург, 1998. 28 с.
  16. Decizia Curții de Apel Bălți din 12.09.2012. Dosarul nr. 1a-361/2012. [Accesat: 28.07.2020] Disponibil: https://cab.instante.justice.md/
  17. КУЛИ-ЗАДЕ, Т.А. Уголовная ответственность лиц с уменьшенной (ограниченной) вменяемостью: Авто­ре­ферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Москва, 2011. 27 с.
  18. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 18.03.2015. Dosarul nr. 329/2015. [Accesat: 28.07.2020] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=3943
  19. МУХАЧЕВА, И.М. Уголовно-правовая и психологическая характеристика аффекта. В: Актуальные проблемы российского права, 2016, №7, с.118-126. ISSN 1994-1471
  20. BOTNARU, S. Responsabilitatea redusă în pruncucidere: implicaţii juridico-penale. În: Revista științifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2014, nr.3, p.138-141. ISSN 1814-3199
  21. BRÎNZA, S. Infracţiunile prevăzute la art. 146 şi la art.147 CP RM: aspecte teoretice și practice. În: Revista științifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2014, nr.3, p.86-104. ISSN 1814-3199
  22. BRÎNZA, S., STATI, V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol.I. Chișinău: Tipografia Centrală, 2015. 1328 p. ISBN 978-9975-53-469-7
  23. ДОЕВ, В.А. Проблемы отграничения аффекта от ограниченной вменяемости в уголовном праве России. В: Вестник Краснодарского университета МВД России, 2013, №2, с.27-28. ISSN 2073-1078
  24. МАРЧАК, В.Я. Емоційні стани і процеси як підстава обмеженої осудності. В: Боротьба з організованою злочинністю і корупцією (теорія і практика), 2009, Вип. 21, с.231-240. ISSN 1609-0462
  25. ПАПИКЯН, Д.Т, ВОЛКОВА, Н.А. Проблема отграничения аффекта от ограниченой вменяемости в уголовном праве России. В: Теория и практика современной науки, 2016, №12. [Accesat: 29.07.2020] Disponibil: https://www.modern-j.ru/domains_data/files/18/Papikyan-D.T.-%28osnovnoy-razdel%29.pdf
  26. Постанова Пленуму Верховного Суду України від 7 лютого 2003 р. № 2 «Про судову практику в справах про злочини проти життя та здоров’я особи. [Accesat: 29.07.2020] Disponibil: https://zakon.rada.gov.ua/laws/show/v0002700-03#Text
  27. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.11 din 24.12.2012 cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracţiunile săvârşite prin omor (art. 145-148 CP RM). [Accesat: 29.07.2020] Disponibil: jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=318
  28. Codul penal al Regatului Suediei. [Accesat: 29.07.2020] Disponibil: http://codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Suedia-RO.html


Aflaţi mai mult despre , , , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.