Drept penal şi contravenţional

Studiu comparat privind obiectul infracţiunilor de Fals în acte publice (art.332 Cod penal)
11.06.2021 | Cristina Pîrțac

Cristina Pîrțac

Cristina Pîrțac

Introducere

La art.332 din Codul penal al Republicii Moldova (în continuare – CP RM [1]) este stabilită răspunderea penală pentru infracţiunile de fals în acte publice. Sesizăm că respectivele fapte constituie infracţiuni nu doar în legislaţia penală a Republicii Moldova, ci şi în legislaţia statelor străine.

În prezentul demers ştiinţific ne propunem să facem o analiză comparată a reglementărilor înscrise la art.332 CP RM cu cele corespondente din legislaţiile penale ale unor state străine, predominant europene, din perspectiva obiectului infracţiunii (obiectului juridic, obiectului material/imaterial, precum şi a produsului infracţiunii). Orice intervenţie în planul relevării conţinutului unei norme de incriminare dintr-o legislaţie sau alta poate avea impact pozitiv asupra cadrului incriminator naţional, legiuitorul moldav având posibilitatea de a se inspira pe calea preluării unor sau altor texte legislative îmbunătăţind în cele din urmă conţinutul cadrului incriminator, în general, şi a celui consemnat la art.332 CP RM, în special.

Rezultate şi discuţii

1. Obiectul juridic generic. Ab initio consemnăm că, în corespundere cu legislaţia naţională, infracţiunile de fals în acte publice sunt aşezate în cadrul Capitolului XV din Partea specială a Codului penal „Infracţiuni contra bunei desfăşurări a activităţii în sfera publică”.

În plan comparat sesizăm mai multe poziţii legislative vizând tehnica de amplasare a infracţiunilor de fals în acte publice în textul legii penale.

A. Într-o primă poziţie, în special caracteristică legislaţiilor penale ale statelor foste membre ale Uniunii Sovietice, precum şi unor state din Estul Europei, infracţiunile similare celor de la art.332 CP RM sunt loca­li­zate în cadrul segmentului din Partea specială a Codului penal grosso modo dedicat protecţiei relaţiilor sociale privind desfăşurarea activităţii de serviciu în sfera publică. De altfel, observăm că tocmai o asemenea abordare este sesizată şi în cazul legii penale moldave.

In concreto, remarcăm că în Codul penal al Federaţiei Ruse [2] faptele de fals în acte publice sunt amplasate în cadrul Capitolului XXX „Infracţiuni împotriva puterii de stat, intereselor serviciului de stat şi serviciului în cadrul organelor publice locale” din Secţiunea a X-a „Infracţiuni împotriva puterii de stat” din Partea specială; în Codul penal al Tadjikistanului [3] infracţiunile de fals în acte publice sunt fixate în cadrul Capitolului XXX „Infracţiuni împotriva puterii de stat, intereselor serviciului de stat” din Secţiunea a XIII-a „Infracţiuni îm­po­triva puterii de stat”; în Codul penal al Uzbekistanului [4] faptele de fals în acte publice sunt aşezate în cadrul Capitolului XV „Infracţiuni împotriva ordinii de guvernare” din Secţiunea a V-a „Infracţiuni împotriva ordinii de funcţionare a organelor puterii de stat, guvernării şi asociaţiilor publice”; în Codul penal al Armeniei [5] infracţiunile corespondente celor înscrise la art.332 CP RM sunt amplasate în cadrul Capitolului XXIX „In­fracţiuni contra serviciului public” din Secţiunea a XI-a „Infracţiuni împotriva puterii de stat”; în Codul penal al Turkmenistanului [6] respectivele infracţiuni sunt localizate în cadrul Capitolului XXIII „Infracţiuni îm­po­triva intereselor serviciului de stat” din Secţiunea a X-a „Infracţiuni împotriva ordinii de funcţionare a orga­nelor puterii de stat şi a guvernării”.

În Codul penal al Azerbaidjanului [7] falsul în acte publice îl regăsim în Capitolul XXXIII „Infracţiuni de corupţie şi alte infracţiuni împotriva intereselor de serviciu” din Secţiunea a XI-a „Infracţiuni împotriva pu­te­rii de stat”. Într-o manieră similară, în Codul penal al Kârgâzstanului [8] aceste fapte sunt identificate în Capito­lul XLIV „Infracţiuni de corupţie şi alte infracţiuni împotriva intereselor de serviciu de stat şi municipale” din Secţiunea a IX-a „Infracţiuni împotriva puterii de stat”. Analogic legiuitorilor azer şi kirghiz, cel cazac [9] a decis să amplaseze infracţiunile de fals în acte publice în cadrul Capitolului XV „Infracţiuni de corupţie şi alte încălcări penale împotriva intereselor serviciului de stat şi administrării publice”.

În legislaţia Georgiei [10] infracţiunile de fals în acte publice sunt fixate în cadrul Capitolului XXXIX „Infracţiuni de serviciu” din Secţiunea a XI-a „Infracţiuni împotriva statului” din Partea specială a Codului penal. Într-o manieră apropiată, legiuitorul belarus [11] a amplasat infracţiunile de fals în acte publice în cadrul Capitolului XXXV „Infracţiuni împotriva intereselor de serviciu” din Partea specială a Codului penal. Iar în Codul penal al Ucrainei [12] falsul în acte publice este localizat în Secţiunea a XVII-a „Infracţiuni în sfera activităţii de serviciu”.

Rezumând asupra poziţiilor tehnico-legislative evocate supra de amplasare a infracţiunilor de fals în acte publice în textul legii penale semnalăm următoarele:

a) În mare parte, lato senso, faptele de fals în acte publice sunt apreciate drept infracţiuni contra statului/puterii de stat/ordinii de funcţionare a organelor puterii de stat. De fapt, o atare abordare o sesizăm prezentă în cazul legislaţiilor penale ale statelor străine în care Partea specială a Codului penal este sistematizată în secţiuni/titluri şi capitole. Acest lucru este străin legislaţiei penale a Republicii Moldova; or, Partea specială a Codului penal moldav este grupată în capitole, nu şi în secţiuni/titluri. Respectiv (g. în legislaţia Armeniei, Federaţiei Ruse, Uzbekistanului, Turkmenistanului etc.) infracţiunile de fals în acte publice, stricto senso, sunt catalogate în calitate de infracţiuni contra intereselor serviciului de stat (catalogare desprinsă din titulatura capitolului şi care diferă de abordarea lato senso desprinsă din titulatura secţiunii). Tocmai de aceea, în legislaţiile penale ale acestor state pe lângă obiectul juridic generic (desprins din titulatura capitolului) există şi un obiect juridic suprageneric (rezultat din denumirea secţiunii), care este comun tuturor infracţiunilor amplasate în cadrul respectivei secţiuni. Şi potrivit acestor legislaţii, conţinutul obiectului juridic generic derivă din conţinutul obiectului juridic suprageneric (i.e. relaţiile sociale referitoare la desfăşurarea activităţii în sfera serviciului de stat (e.g. aşa cum prevede Codul penal al Turkmenistanului) derivă organic din relaţiile sociale privind ordinea de funcţionare a organelor puterii de stat şi a guvernării).

Fără a puncta asupra oportunităţii sistematizării Părţii speciale a Codului penal moldav în secţiuni/titluri şi capitole, reiterăm că în conjunctura legislaţiei Republicii Moldova faptele reunite sub denumirea de fals în acte publice nu constituie infracţiuni contra puterii de stat, ci infracţiuni contra bunei desfăşurări a activităţii în sfera publică.

b) Titulatura capitolului din Partea specială a Codului penal din legislaţiile unor state străine (sus-reliefate), în care sunt amplasate infracţiunile corespondente celor înscrise la art.332 CP RM (g. Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan etc.), sugerează că faptele de fals în acte publice lezează interesele serviciului de stat şi/sau interesele serviciului în cadrul organelor publice locale. Din această perspectivă, surprindem o poziţie restrânsă a respectivilor legiuitori. In concreto, se observă tendinţa de a reflecta îngust obiectul pro­tec­ţiei penale pasibil de a fi lezat prin săvârşirea infracţiunilor aşezate în acest capitol, inclusiv cele de fals în acte publice. Mai exact, remarcăm că pe post de obiect juridic generic sunt evocate relaţiile sociale cu privire la buna desfăşurare a activităţii în sfera serviciului de stat şi/sau a celui în cadrul organelor publice locale. Titulatura capitolului nu conține şi ipoteza lezării relaţiilor sociale vizând buna desfăşurare a activităţii în sfera publică ce nu include sfera serviciului de stat şi/sau a celui în cadrul organelor publice locale. Or, nici pe departe, sfera publică (alias – sectorul public) nu se rezumă doar la sfera serviciului de stat şi/sau la servi­ciul în cadrul organelor publice locale. Cel puţin, în contextul legii penale a Republicii Moldova sfera publică include şi alte sfere decât cea privind serviciul de stat şi serviciul în cadrul organelor puterii de stat (e.g. sfera serviciului realizat de persoane autorizate sau învestite de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să îndeplinească activităţi de interes public).

Are dreptate A.Popenco când menţionează: „Legiuitorul moldav a mers pe calea lărgirii cercului relaţiilor sociale sui generis protejate prin normele de incriminare amplasate în cadrul Capitolului XV al Părţii speciale a Codului penal, incluzând în această categorie … nu doar relaţiile sociale cu privire la buna desfăşurare a activităţii în cadrul organelor puterii de stat centrale şi locale, dar şi cele care nu implică serviciul în cadrul organelor puterii de stat şi al celor locale, însă care vizează sfera publică (activitatea desfăşurată în cadrul întreprinderilor de stat, municipale, instituţiilor publice, de persoana autorizată sau învestită de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să îndeplinească activităţi de interes public, activitatea desfăşurată de persoanele publice străine şi de funcţionarii internaţionali etc.)” [13, p.55].

S-ar părea mai reuşită denumirea capitolului Părţii speciale al Codului penal al Armeniei  în care sunt ampla­sate faptele de fals în acte publice – „Infracţiuni contra serviciului public”. O denumire analogică învederăm în cazul legislaţiei penale a Macedoniei de Nord [14], în conformitate cu care faptele de fals în acte publice sunt localizate în cadrul Capitolului XXX „Infracţiuni împotriva serviciului public” din Partea specială a Codului penal. Aceasta e doar o aparenţă, neexistând careva diferenţe enorme de conţinut dintre acest model şi cel identificat în cazul legislaţiei penale a Federaţiei Ruse, a Turkmenistanului etc. Or, sintagma „serviciu public” este una generică pentru expresiile „serviciu de stat”, „serviciu în cadrul organelor publice locale”.

Extrapolând modelul legislativ armean şi macedonean la cadrul incriminator moldav, remarcăm că şi în această ipoteză titulatura capitolului nu ar cuprinde in globo faptele penale săvârşite în sfera publică. În acord cu legislaţia Republicii Moldova, relaţiile sociale cu privire la buna realizare a serviciului public constituie doar o parte a relaţiilor sociale cu privire la buna desfăşurare a activităţii în sfera publică. Cele din urmă relaţii sociale cuprind şi alte relaţii decât cele ce vizează buna realizare a serviciului public (e.g. relaţiile sociale privind buna desfăşurare a activităţii în sfera publică de către alţi subiecţi decât cei ce activează în cadrul unei auto­rităţi publice). Per a contrario, relaţiile sociale cu privire la buna realizare a serviciului public includ doar acele relaţii sociale ce vizează realizarea serviciului în cadrul unei autorităţi publice.

Elocvente sunt argumentele aduse de C.Timofei: „Nu ar fi corect să susţinem că numai relaţiile sociale cu privire la serviciul public sunt cele care formează obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute în Capito­lul XV al Părţii speciale a Codului penal al Republicii Moldova. Aceasta deoarece, în conformitate cu art.2 al Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 04.07.2008 [15], serviciu public este activitatea de interes public, organizată şi desfăşurată de către o auto­ri­tate publică. Or, este valabilă în continuare teza pe care am enunţat-o mai sus: nu este admisibil să considerăm că entităţile – în care se desfăşoară activitatea constituind valoarea socială fundamentală, care reprezintă obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute în Capitolul XV al Părţii speciale a Codului penal al Republicii Moldova – s-ar reduce numai la autorităţile publice” [16, p.154; 17, p.51]. În condiţiile în care subiectul infracţiunilor amplasate în cadrul Capitolului XV din Partea specială a Codului penal, în general, şi al infrac­ţiunilor de fals în acte publice, în special, îl formează, inter alia, angajatul întreprinderilor de stat sau muni­ci­pale, angajatul altor persoane juridice de drept public, dar care nu constituie autorităţi publice (e.g. instituţiile publice), persoana autorizată sau învestită de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să îndepli­nească activităţi de interes public, este imposibil să reducem cercul obiectului juridic generic al acestor infrac­ţiuni la relaţiile sociale ce vizează buna realizare a serviciului public (i.e. a serviciului în cadrul autorităţilor publice).

c) Titulatura capitolului din Partea specială a Codului penal al Azerbaidjanului (în care este amplasată fapta de fals în acte publice) sugerează că acesta conţine incriminări menite să lezeze relaţiile sociale privind buna desfăşurare a activităţii de serviciu, fără a se face distincție între infracţiunile împotriva intereselor de serviciu în sfera publică și cele săvârşite în sfera privată. Reiterăm că capitolul enunţat are următoarea denumire: „Infracţiuni de corupţie şi alte infracţiuni împotriva intereselor de serviciu”. Totodată, analizând cuprinsul capitolului enunţat desprindem că acesta cuprinde, per se, doar fapte pasibile să lezeze relaţii sociale privind buna desfăşurare a activităţii în sfera publică, nu şi în cea privată. În condiţii neclare, legiuitorul azer nu punctează în mod tranşant acest lucru.

O tehnică similară identificăm în cazul legislaţiei Estoniei [18], infracţiunile de fals în acte publice fiind amplasate în cadrul Diviziei II „Încălcarea obligaţiei de a menţine integritatea” din Capitolul XVII „Infracţiuni privind serviciul” al Părţii speciale a Codului penal. Acelaşi lucru îl remarcăm în cazul Codului penal al Georgiei, al Ucrainei şi în cel al Republicii Belarus.

În opoziţie, alţi legiuitori disting (cu referire la titulatura capitolului) între infracţiunile de serviciu săvârşite în sfera publică şi cele comise în sfera privată. Acest lucru este realizat în mod explicit (e.g. în legislaţia Armeniei, a Macedoniei de Nord, a Republicii Moldova etc.) sau în mod implicit (e.g. în legislaţia Federaţiei Ruse, a Kazahstanului, a Letoniei etc.). De pildă, din titulatura Capitolului XXIV „Infracţiuni comise în ser­viciul autorităţii de stat” din Partea specială a Codului penal al Letoniei [19] se desprinde implicit că acest segment cuprinde infracţiunile de serviciu săvârşite, în exclusivitate, în sfera publică. La această concluzie ne îndeamnă sintagma „de stat” din denumirea capitolului.

Din punctul nostru de vedere, orice legiuire penală modernă trebuie să facă distincţie între infracţiunile de serviciu (sau în legătură cu serviciul) săvârşite în sfera publică şi infracţiunile de serviciu (sau în legătură cu serviciul) săvârşite în sfera privată. Acest lucru este sesizat în cazul legislaţiei Republicii Moldova. Legiuitorul moldav (şi nu doar) s-a aliniat la standardele internaţionale în această materie incriminând în Capito­lu­l XV infracţiunile contra bunei desfăşurări a activităţii în sfera publică, iar în Capitolul XVI infracţiunile de corupţie în sectorul privat. In concreto, o asemenea distincţie regăsim în textul Convenţiei ONU împotriva corupţiei, adoptate la New York la 31 octombrie 2003 [20]. Acelaşi lucru este desprins, în mod implicit, şi din textul Convenţiei penale privind corupţia, adoptate la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 [21].

d) În legislaţia Georgiei şi a Estoniei faptele de fals în acte publice sunt amplasate în segmentul din Partea spe­­cială a Codului penal dedicat incriminării tuturor infracţiunilor de serviciu. O atare abordare provoacă anumite reticenţe.

Pe de o parte, suntem de acord că falsul în acte publice este o infracţiune de serviciu (cel puţin în acord cu legislaţia Republicii Moldova). Mai exact, este o infracţiune de serviciu săvârşită în sfera publică. La o asemenea concluzie ne îndeamnă legiuitorul moldav circumscriind o calitate specială subiectului infracţiunii: cea de persoană publică sau de persoană cu funcţie de demnitate publică.

Pe de altă parte, din punctul nostru de vedere, pentru Capitolul XV din Partea specială a Codului penal moldav este inoportună denumirea „Infracţiuni de serviciu”.

În primul rând – deoarece nu reflectă sfera în care sunt săvârşite faptele infracţionale (aspect asupra căruia am polemizat mai sus). În al doilea rând – deoarece nu toate faptele penale înscrise în cadrul acestui capitol constituie veritabile infracţiuni de serviciu. O asemenea particularitate lipseşte, de exemplu, faptei de corupere activă sau celei de cumpărare de influenţă. Prin urmare, legiuitorul a decis să situeze în acest capitol atât fap­tele penale (cu caracter general) săvârşite de anumiţi subiecţi de drept circumstanţiaţi în legătură cu activi­ta­tea lor de serviciu, cât şi cele care nu sunt săvârşite de atare subiecţi, dar care au legătură cu activitatea de serviciu a subiecţilor circumstanţiaţi. Convenţional, prima categorie formează lista infracţiunilor de serviciu. În contrast, cea de-a doua categorie formează lista infracţiunilor tangenţiale activităţii de serviciu (i.e. care nu sunt de serviciu, dar care au legătură cu activitatea de serviciu).

Deci, expresia „infracţiuni contra bunei desfăşurări a activităţii în sfera publică” este mai largă ca sintagma „infracţiuni de serviciu”. Prima include şi alte infracţiuni (care nu sunt de serviciu), dar care constituie fapte săvârşite în sfera publică (alias – sectorul public).

Din considerentele enunţate supra, suntem de părere că actuala titulatură a Capitolului XV din Partea spe­cială a Codului penal moldav redă cu exactitate sfera în care sunt săvârşite infracţiunile amplasate în acest capitol, precum şi conexiunea acestora cu calitatea specială a subiectului infracţiunii.

Din aceste raţionamente susţinem poziţia legiuitorului ucrainean de a redenumi capitolul Părţii speciale a Codului penal în care sunt înscrise faptele de fals în acte publice în „Infracţiuni în sfera activităţii de serviciu”. Respectiva titulatură denotă că capitolul în cauză cuprinde nu doar infracţiunile de serviciu, ci şi cele care au legătură cu activitatea de serviciu.

e) Nu susţinem abordarea acelor legiuitori care apreciază infracţiunile de fals în acte publice (şi nu doar) în calitate de fapte apte să lezeze interesele de serviciu. Bunăoară, legiuitorul belarus a întitulat capitolul Părţii speciale a Codului penal în care a amplasat infracţiunile de fals în acte publice „Infracţiuni împotriva intereselor de serviciu”. O poziţie similară sesizăm în cazul legislaţiei penale a Federaţiei Ruse, a Tadjikis­ta­nului, a Turkmenistanului, a Azerbaidjanului, a Kârgâzstanului şi a Kazahstanului.

În opinia noastră, interesul nu poate apărea pe post de obiect al protecţiei penale. Este inadmisibil ca prin săvârşirea unei infracţiuni, în general, şi a falsului în acte publice, în mod special, să se lezeze careva interese (în speţă, interesele de serviciu). Prin săvârşirea unei infracţiuni sunt lezate sau puse în pericol valori şi relaţii sociale aferente acestor valori, nu însă interese. Are dreptate S.Brînza când afirmă: „nu putem pune semnul egalităţii între noţiunile „interes” şi „valoare socială” [22, p.79]; „interesul nu constituie obiectul apărării pe­na­le, ci un element structural al acestuia” [Ibidem, p.81].

În concluzie, este incorect să catalogăm interesul în calitate de obiect al protecţiei penale, întrucât interesul constituie doar un element al relaţiei sociale. Din acest motiv este cu neputinţă ca denumirea generică a unui capitol din Partea specială a Codului penal să reflecte interesul în postură de obiect al infracţiunii.

B. Într-o altă orientare, sesizăm tehnica legislativă concretizată în amplasarea infracţiunilor de fals în acte publice în cadrul segmentului din Partea specială a Codului penal dedicat tuturor incriminărilor de fals. De exemplu, în Codul penal al României [23] infracţiunile de fals material (art.320) şi de fals intelectual (art.321) sunt localizate în cadrul Capitolului III „Falsuri în înscrisuri” din Titlul VI „Infracțiuni de fals” din Partea spe­cială. În Codul penal al Suediei [24] falsul în acte publice este fixat în cadrul Capitolului XIV „Despre in­fracţiunile de fals”. Acelaşi lucru e valabil în cazul Codului penal al Finlandei [25] şi în cel al Germaniei [26] care conţin un capitol intitulat identic cu cel din Codul penal al Suediei. În legislaţia Lituaniei [27] infracţiunile de fals în acte publice sunt amplasate în cadrul Capitolului XLIII „Infracţiuni şi misdiminorii împotriva ordinii guvernamentale privind falsificarea documentelor şi a dispozitivelor de măsurare” din Partea specială a Codului penal. În legislaţia Spaniei [28] infracţiunile de fals în acte publice fac parte din Capitolul II „Despre falsul în documente” din Titlul XVIII „Despre infracţiuni de fals” din Partea specială a Codului penal. În fine, în legislaţia Albaniei [29] infracţiunile similare celor înscrise la art.332 CP RM sunt consacrate juridic în cadrul Secţiunii a VIII-a „Falsificarea documentelor” din Capitolul III „Infracţiuni contra proprietăţii sau în sfera economică” din Partea specială a Codului penal.

De consemnat că în legislaţia acestor state regăsim un capitol similar celui în care sunt amplasate infracţiunile prevăzute la art.332 CP RM. În pofida acestui fapt, legiuitorul respectivelor state a decis să localizeze infrac­ţiunile de fals în acte publice în cadrul unui alt segment din Partea specială a Codului penal decât cel ce vi­zea­ză protecţia bunei desfăşurări a activităţii în sfera publică. De exemplu: în legislaţia Germaniei faptele de fals în acte publice fac parte din Capitolul XXIII „Despre fals”, deşi Capitolul XXX din Partea specială a Codului penal cuprinde incriminările faptelor prejudiciabile săvârşite în exerciţiul funcţiei publice.

Să fie oare oportună o asemenea tehnică legislativă pentru Codul penal al Republicii Moldova? Poate. Cert e că aceasta ar determina multiple intervenţii în textul legii penale, concretizate în transferul unor infracţiuni de fals dintr-un capitol sau altul al Părţii speciale în noul capitol care să cuprindă totalitatea infracţiunilor de fals (e.g. falsul semnelor băneşti sau al titlurilor de valoare, falsul informatic, falsul în acte publice, falsul în docu­mente contabile etc.). Constituirea unui asemenea capitol ar însemna nu doar depunerea unui efort legislativ considerabil, ci şi schimbul paradigmei legislative de construire a Părţii speciale a Codului penal. Aceasta ar însemna ca legiuitorul moldav să renunţe la modelul clasic rus de grupare a infracţiunilor pe categorii; or, locul infracţiunilor de fals în acte publice în cuprinsul Părţii speciale a Codului penal moldav în vigoare a fost pre­determinat de trecutul istoric al Republicii Moldova şi de influenţa pe care a exercitat-o legislaţia fostei Uniuni Sovietice asupra legislaţiilor statelor foste membre ale Uniunii Sovietice, inclusiv asupra legislaţiei penale a Republicii Moldova. Supra am arătat că în respectivele legislaţii penale (cu unele excepţii) infracţiunile de fals în acte publice au fost amplasate în cadrul segmentului din Partea Specială a Codului penal similar Capito­lului XV din Partea specială a Codului penal al Republicii Moldova.

În pofida observaţiilor enunţate supra, în perspectivă nu excludem posibilitatea constituirii unui capitol în Partea specială a Codului penal în care să fie înscrise toate infracţiunile de fals, indiferent de entitatea materială şi/sau imaterială influenţată infracţional (e.g. aşa cum este cazul României).

C. Potrivit unei alte orientări (cea de-a treia), infracţiunile de fals în acte publice sunt fixate în segmentul din Partea specială a Codului penal destinat protecţiei relaţiilor sociale cu privire la încrederea publică în auten­ti­citatea documentelor. Aşadar, în Codul penal al Franţei [30] infracţiunile corespondente celor de la art.332 CP RM sunt reunite în cadrul Capitolului I „Despre fals” din Titlul IV „Subminarea încrederii publice”; în Codul penal al Maltei [31] infracţiunile de fals în acte publice sunt prevăzute în Titlul V „Despre infracţiuni ce afectează încrederea publică” din Partea specială; în Codul penal al Norvegiei [32] – în Capitolul XXIX „Protecţia încrederii în semne băneşti şi în anumite documente”; în Codul penal al Italiei [33] – în Capitolul III „Falsul în documente” din Titlul VII „Infracţiuni împotriva încrederii publice”; în Codul penal al Poloniei [34] – în Capitolul XXXIV „Infracţiuni împotriva credibilităţii documentelor”; în Codul penal al Liechtensteinului [35] – în Secţiunea a XII-a „Infracţiuni împotriva fiabilității documentelor și a mărcilor de probă”.

În principiu, respectiva orientare nu diferă substanţial de cea de-a doua orientare. Sesizăm că, lato senso, infracţiunile de fals, în general, şi cele de fals în acte publice, în special, pe de o parte, corespund categoriei „infracţiuni de fals”, iar pe de altă parte – categoriei „infracţiuni ce subminează încrederea publică în autenticitate”.

D. În fine, identificăm şi alte tehnici de amplasare a infracţiunilor de fals în acte publice în textul legii penale. De pildă, în Codul penal al Bulgariei [36] aceste infracţiuni sunt amplasate în Capitolul IX „Infracţiuni legate de documente” din Partea specială. În legislaţia Muntenegrului [37] infracţiunile analogice celor prevăzute la art.332 CP RM sunt fixate în Titlul XXXIII „Infracţiuni împotriva tranzacţiilor juridice” din Partea specială a Codului penal. Iar în Codul penal al Elveţiei [38] respectivele fapte sunt amplasate în Titlul XVIII „Infracţiuni împotriva atribuţiilor de serviciu oficiale sau profesionale” din Cartea II.

Suscită interes cea din urmă poziţie legislativă. Deşi Codul penal al Elveţiei conţine un capitol separat destinat incriminării infracţiunilor de fals (Titlul XI – „Despre fals”), totuşi fapta de falsificare a unui document de către un funcţionar public este amplasată în cadrul capitolului din Partea specială a Codului penal dedicat protecţiei relaţiilor sociale cu privire la îndeplinirea corectă a atribuţiilor de serviciu oficiale sau profesionale (art.317 din Codul penal). Remarcăm că Titlul XI „Despre fals” din Partea specială a Codului penal elveţian conţine, inter alia, fapta de falsificare a unui document (inclusiv, oficial), dar de către un subiect general (art.251 din Codul penal), nu însă de către unul special.

2. Obiectul material/imaterial. Produsul infracţiunii. La descrierea infracţiunilor prevăzute la art.332 CP RM legiuitorul foloseşte sintagma „document oficial”. Analizând sistematic respectiva sintagmă în raport cu conţinutul celorlalte semne ale componenţelor de infracţiune înscrise la art.332 CP RM ajungem la concluzia că documentul oficial poate evolua: a) pe post de obiect material/imaterial al infracţiunii şi b) în postura de produs al infracţiunii.

Mai exact, pe post de obiect material sau imaterial apare documentul oficial autentic (atunci când fapta pre­judiciabilă se exprimă în (i) acţiunea de înscriere a unor date vădit false sau în (ii) acţiunea de alterare (modi­fi­care) a conţinutului documentului (modalitate faptică a falsificării documentelor oficiale)). În contrast, do­cu­mentul oficial fals apare pe post de produs al infracţiunii.

Totodată, aşa cum evocă S.Brînza, V.Stati şi R.Popov, în postura de obiect material al infracţiunilor prevăzute la art.332 CP RM poate evolua şi materia primă utilizată în vederea falsificării documentului oficial (în ipoteza falsificării documentelor oficiale presupunând contrafacerea acestora) [39, p.67]. Şi în acest caz sesizăm că documentul oficial fals evoluează în calitate de produs al infracţiunii.

În concluzie, în conjunctura infracţiunilor prevăzute la art.332 CP RM documentul oficial fals nu poate apă­rea în postura de obiect material sau imaterial, ci doar de produs al infracţiunii. Or, obiectul material şi cel imaterial preexistă infracţiunii. Obiectul material şi cel imaterial formează entitatea corporală sau incor­porală asupra căreia se îndreaptă fapta prejudiciabilă. Prin urmare, la momentul săvârşirii faptei infracţionale obiectul material sau cel imaterial trebuie să existe. În speţă, acţiunea de înscriere a unor date vădit false, precum şi cea de falsificare nu este îndreptată spre un document oficial fals. Cea din urmă entitate apare abia în rezul­tatul săvârşirii faptei prejudiciabile, constituind, deci, produs al infracţiunii. Pe bună dreptate enunţă A.Reşetnicov că produsul infracţiunii reprezintă acea entitate care a apărut ca atare în urma săvârşirii infracţiunii, în rezultatul influenţării nemijlocite infracţionale la care a fost supusă o altă entitate (alte entităţi) [40, p.190]. În cazul in­fracţiunilor de fals în acte publice, influenţă infracţională suportă documentul oficial autentic sau materia primă folosită de făptuitor la contrafacerea documentelor.

Din perspectivă comparată, în legislaţia unor state străine pe post de obiect material sau imaterial al infrac­ţiunilor similare celor consemnate la art.332 CP RM pot apărea şi documentele oficiale false, nu însă doar cele autentice. Însă, acest lucru e valabil doar în ipoteza în care fapta prejudiciabilă poate îmbrăca şi alte forme decât cele clasice (de fals material sau intelectual).

De exemplu, constituie obiect material/imaterial documentul oficial fals în cazul infracţiunilor de fals în acte publice înscrise la art.341 din Codul penal al Georgiei, la art.314 din Codul penal al Armeniei, la art.369 din Codul penal al Kazahstanului, la art.209 din Codul penal al Uzbekistanului, la art.427 din Codul penal al Republicii Belarus. Dispoziţia normelor enunţate cuprinde suplimentar (pe lângă falsul material şi cel intelectual) şi fapta de „eliberare a documentelor false”. Corespunzător, în ipoteza eliberării documentelor false respecti­vele entităţi materiale sau imateriale îndeplinesc rolul de obiect material sau imaterial, nu însă rolul de produs al infracţiunii; or, fapta de eliberare este îndreptată spre documentul oficial fals. Prin urmare, răspunde regulii, potrivit căreia obiectul material/imaterial reprezintă entitatea spre care este direcţionată fapta prejudiciabilă.

De asemenea, documentul oficial fals constituie obiect material/imaterial al infracţiunilor de fals în acte pub­lice în acord cu legislaţiile statelor care incriminează şi alte operaţiuni cu documente oficiale false decât eli­be­rarea acestora. De pildă, art.186 din Codul penal al Albaniei, art.226 din Codul penal al Bosniei şi Herţegovinei [41], secţiunea 327 din Codul penal al Letoniei, art.414 din Codul penal al Muntenegrului, alin.(2) art.361 din Codul penal al Macedoniei de Nord, art.317 din Codul penal al Elveţiei, art.441-2 din Codul penal al Franţei, secţiunea 267 din Codul penal al Germaniei etc. stabilesc răspunderea penală, inter alia, nu doar pentru falsul propriu-zis al documentelor oficiale, ci şi pentru folosirea documentelor oficiale false. Este limpede că în situaţia folosirii documentelor oficiale false cele din urmă entităţi constituie obiect material/imaterial al in­fracţiunii, nu însă produs al infracţiunii.

După această digresiune, urmează să răspundem la întrebarea: ce reprezintă un document oficial? Răspunsul la această întrebare îl desprindem din textul unor instrumente juridice naţionale şi internaţionale. Ab initio surprin­dem mai mulţi termeni uzitaţi în instrumentele juridice internaţionale care să vizeze documentele oficiale (e.g. „documente publice”, „acte oficiale” sau „documente oficiale”). Cert e că toate cele trei categorii desem­nează unele şi aceleaşi entităţi.

Astfel, în corespundere cu Recomandarea Rec(2002)2 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind accesul la documentele publice, adoptată de Comitetul Miniştrilor la 21 februarie 2002 cu ocazia celei de-a 784-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor [42], termenul „documente publice” semnifică: „toate informaţiile înregistrate în orice formă, elaborate, primite sau deţinute de autorităţile publice şi care au legătură cu funcţia administrativă, excepţie făcând documentele care sunt în curs de pregătire”. În acelaşi timp, în expunerea de motive privind Recomandarea enunţată se relevă că termenul „documente publice” reprezintă, în sensul acestei Recomandări, „toate informaţiile fixate pe orice suport fizic într-o formă recuperabilă (texte scrise, înregis­tra­te pe bandă sonoră sau audiovizuală, fotografii, email-uri, informaţii stocate pe suport electronic, cum ar fi bazele de date electronice etc.). Atât documentele produse de o autoritate, cât şi documentele ce provin de la terţi şi care au fost primite de o autoritate publică sunt acoperite de definiţie”.

Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine („Convenția privind apostila”) [43], prevede la art.1 următoarele: „Sunt considerate acte oficiale: a) do­cumentele care emană de la o autoritate sau de la un funcţionar al unei jurisdicţii a statului, inclusiv cele care emană de la ministerul public, de la un grefier sau de la un executor judecătoresc; b) documentele administrative; c) actele notariale; d) declaraţiile oficiale, cum ar fi: cele privind menţiuni de înregistrare, viza de învestire cu data certă şi legalizări de semnături, depuse pe un act sub semnătură privată”.

În fine, Regulamentul (UE) 2016/1191 al Parlamentului European şi al Consiliului din 06 iulie 2016 privind promovarea liberei circulații a cetățenilor prin simplificarea cerințelor de prezentare a anumitor documente oficiale în Uniunea Europeană și de modificare a Regulamentului (UE) nr.1024/2012 [44] prevede la art.3 că „„documente oficiale” înseamnă: a) documentele care emană de la o autoritate sau de la un funcționar al unei jurisdicții a statului, inclusiv cele care emană de la ministerul public, de la un grefier sau de la un executor judecătoresc (huissier de justice); b) documentele administrative; c) actele notariale; d) certificate oficiale depuse pe acte sub semnătură privată, cum ar fi certificatele oficiale privind mențiuni de înregistrare, viza de învestire cu data certă și legalizări de semnătură; e) documentele întocmite de către agenți diplomatici sau consulari ai unui stat membru, care își desfășoară activitatea pe teritoriul oricărui stat în calitate oficială, în cazul în care documentele respective trebuie să fie prezentate pe teritoriul altui stat membru sau agenților diplomatici sau consulari ai unui alt stat membru, care își desfășoară activitatea pe teritoriul unui stat terț”.

În plan naţional, conţinutul termenului „document oficial” îl desprindem apelând la metoda sistematică de interpretare a textului normei de incriminare în raport cu unele norme cu caracter extrapenal. In concreto, asemenea prevederi cu caracter extrapenal care ne ajută să identificăm încărcătura cuvântului „document oficial” le regăsim în textul Legii Republicii Moldova privind accesul la informaţie, nr.982 din 11.05.2000 (în continuare – Legea nr.982/2000 [45]). Mai exact, avem în vedere prevederile art.6 din Legea nr.982/2000 întitulat „Informaţiile oficiale”. Deşi Legea nr.982/2000 nu defineşte noţiunea „document oficial”, conţinutul acestui termen este desluşit de prevederile art.6; or, orice document oficial este format din informaţie oficială. Astfel, potrivit art.6 din Legea nr.982/2000 „informaţii oficiale sunt considerate toate informaţiile aflate în posesia şi la dispoziţia furnizorilor de informaţii, care au fost elaborate, selectate, prelucrate, sistematizate şi/sau adoptate de organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziţia lor în condiţiile legii de către alţi subiecţi de drept”.

Având la bază definiţia noțiunii „informaţie oficială” A.Reşetnicov menţionează că „prin „document oficial” trebuie de înţeles documentul care: 1) conţine informaţii care au fost elaborate, selectate, prelucrate, sistemati­zate şi/sau adoptate de organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziţia lor în condiţiile legii de către alţi subiecţi de drept; 2) atestă fapte având relevanţă juridică; 3) circulă în cadrul unui sistem de înregistrare, evi­denţă strictă şi control al circulaţiei” [46, p.41-42].

În opoziţie cu legislaţia penală a Republicii Moldova care nu cuprinde o definiţie expresă a noţiunii „document oficial”, în legislaţia unor state străine întâlnim o asemenea definiţie. Bunăoară, alin.(2) art.178 din Codul penal al României prevede: „Înscris oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art.176 ori de la persoana prevăzută în art.175 alin.(2) sau care aparţine unor asemenea persoane”. La rândul său, legiuitorul bulgar, la pct.9 art.93 din Codul penal defineşte în felul următor documentul oficial: „documentul emis în conformitate cu procedura și formatul stabilit de un funcționar în sfera atribuțiilor sale sau de către un reprezentant al publicului în cadrul funcțiilor care i-au fost încredințate”.

Considerăm că pentru a fi evitate problemele de interpretare şi aplicare în practică a normelor prevăzute la art.332 CP RM legiuitorul moldav ar trebui să se inspire după modelul legislaţiilor statelor străine care conţin în Codul lor penal o definiţie dată noţiunii „document oficial”. Este insuficientă definiţia „informaţi­ilor oficiale” înscrisă în textul Legii nr.982/2000; or, noţiunile „document oficial” şi „informaţie oficială” nu sunt echipolente. Cea din urmă categorie este parte componentă a noţiunii „document oficial”. În acelaşi timp, practica judiciară a Republicii Moldova demonstrează existenţa anumitor dificultăţi cu care se confruntă ofiţerii de urmărire penală, procurorii şi judecătorii la stabilirea conţinutului termenului „documente oficiale”. Din aceste considerente se impune implementarea propunerii de lege ferenda sus-indicate, fapt asupra a căruia am statuat anterior în cadrul unui alt demers ştiinţific [47, p.179], dar subliniat şi de alţi autori autohtoni [46, p.41-42]. Avându-se în vedere tehnica legislativă moldavă de definire a termenilor utilizaţi în legea penală în cadrul unui segment aparte din Partea generală a Codului penal, considerăm că tocmai în interiorul acelui segment trebuie inserată definiţia noţiunii „document oficial”.

În alt registru, subliniem că, potrivit alin.(2) art.6 din Legea nr.982/2000, drept document purtător de infor­maţii oficiale este considerat, inter alia, „orice alt înregistrator de informaţie apărut ca rezultat al progresului tehnic”. De asemenea, în conformitate cu prevederile art.34 din Legea Republicii Moldova cu privire la infor­­matică, nr.1069 din 22.06.2000 [48], „documentul electronic prevăzut cu semnătură electronică este echivalent cu documentul cu semnătură manuală, atât în ceea ce priveşte efectele sale de fond, cât şi cele procedurale.”

Din textul acestor prevederi normative, raportate la conţinutul art.332 CP RM, reiese că, în sensul infrac­ţiunilor de fals în acte publice, prin document oficial trebuie de înţeles, inclusiv, documentul oficial în format electronic (alias – documentul electronic). În această ipoteză documentul oficial electronic evoluează în pos­tura de obiect imaterial (i.e. în postura de entitate incorporală susceptibilă de influenţare infracţională).

Din perspectivă comparată, în legislaţia unor state străine documentul electronic este prevăzut în mod explicit în textul normei de incriminare sau într-o manieră implicită, dar care rezultă din textul normei de incrimi­nare,  nu însă prin interpretarea sistemică a dispoziţiei normei incriminatoare cu alte texte de lege din actele norma­tive de referinţă. De exemplu, norma de la alin.(3) art.313 din Codul penal al Azerbaidjanului indică în mod explicit asupra resurselor informaţionale în calitate de obiect supus influenţării infracţionale. La rândul său, legiuitorul suedez atribuie expres documentul electronic la categoria „instrumentelor” a căror falsificare este interzisă de lege şi pasibilă de pedeapsă penală. De asemenea, art.491 Bis din Codul penal al Italiei stabileşte că „dacă oricare dintre infracţiunile de fals prevăzute în cadrul acestui capitol vizează un document public electronic cu valoare probatorie, se aplică dispoziţiile din acelaşi capitol referitoare la documentele publice”. În fine, art.226 din Codul penal al Bosniei şi Herţegovinei, precum şi art.414 din Codul penal al Muntenegrului prevăd, cu titlu alternativ, fişierul în calitate de obiect imaterial pasibil de a fi supus unei influenţări infracţionale.

În altă privinţă, subliniem că, în corespundere cu legislaţia naţională, doar documentul oficial, nu şi cel privat poate constitui obiect material/imaterial sau produs al infracţiunilor de fals în acte publice.

În plan comparat sesizăm că şi documentul privat poate evolua în postura de obiect material/imaterial sau de produs al infracţiunilor de fals în acte publice. De pildă, potrivit art.341 din Codul penal al Georgiei, în calitate de obiect material/imaterial al infracţiunilor de fals în acte publice pot apărea „documentele private din afacerile întreprinderilor, instituţiilor sau organizaţiilor”. În mod similar, norma de la art.226 din Codul penal al Bosniei şi Herţegovinei stabileşte în calitate de obiect material/imaterial al falsului în acte publice „documentul de afaceri”.

În legislaţia altor state, normele similare celor prevăzute la art.332 CP RM nu conţin, în genere, specificarea dacă documentul falsificat trebuie să fie unul oficial sau sub semnătură privată, deşi calitatea subiectului infracţiunii este circumstanţiată (oficialul). De exemplu, acest lucru îl identificăm în cazul § 299 din Codul penal al Estoniei, art.300 din Codul penal al Lituaniei, art.270 din Codul penal al Poloniei, precum şi în cazul art.317 din Codul penal al Elveţiei. Astfel, art.317 din Codul penal al Elveţiei, intitulat „Falsificarea documen­telor de către un funcţionar public”, nu distinge între documentul oficial şi documentul privat fals. Chiar şi aşa, din punctul nostru de vedere, calitatea de document oficial transpare în mod implicit din dispoziţia normei. Mai cu seamă, respectiva trăsătură a documentului falsificat reiese din calitatea specială a subiectului in­frac­ţiunii. Or, nu poate persoana publică (i.e. care acţionează în exerciţiul funcţiunii sale) să falsifice un document privat. Per a contrario, în ipoteza falsificării unui document privat, persoana publică nu mai acţionează în legătură cu atribuţiile sale de serviciu. Respectiv, o atare persoană nu mai poate fi privită în calitate de persoană publică şi, respectiv, de persoană cu funcţie de demnitate publică. Dar, fiind un caz special al abuzului de putere sau al abuzului de serviciu, falsul în acte publice nu poate fi comis decât de către o persoană publică în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu. În caz contrar, lipseşte premisa încadrării celor săvârşite în baza art.332 CP RM.

În consecinţă, falsul sub semnătură privată nu poate cădea sub incidenţa art.332 CP RM (cu condiţia lipsei unei transformări a documentului privat în document oficial). Despre o asemenea convertire relevă A.Reşetnicov [49, p.90], referindu-se la ipoteza în care un contract de vânzare-cumpărare a întreprinderii în calitate de complex patrimonial unic se încheie în formă autentică după care este prezentat spre înregistrare Camerei Înregistrării de Stat (actualmente – Departamentul înregistrare şi licenţiere a unităţilor de drept din cadrul Agenţiei Servicii Publice). În definitivă, astfel de documente trebuie catalogate drept oficiale, fapt desprins, inclusiv, din definiţia informaţiei oficiale redate la art.6 din Legea nr.982/2000.

Sesizăm că în legislaţia Republicii Moldova falsul sub semnătură privată (falsul documentelor private) nu cade sub incidenţa legii penale (decât dacă cel ce comite un atare fals nu-l foloseşte pe post de mijloc de săvâr­şire a unei infracţiuni). În literatura de specialitate [49, p.87-91; 50, p.54; 51, p.91; 52, p.94] au fost aduse suficiente argumente în acest sens, motiv pentru care considerăm că nu este nenecesară punctarea reiterată asupra acestui aspect.

Ne vom limita la următoarea constatare: relaţiile sociale cu privire la încrederea publică în autenticitatea documentelor private (alias – sub semnătură privată) necesită şi ele protecţie penală, motiv pentru care se impune incriminarea falsului unor asemenea documente. Acestea pot fi utilizate în vederea săvârşirii unor infracţiuni de gravitate mult mai înaltă. Suplimentar, sesizăm incriminarea unor asemenea conduite în legislaţia penală a unor state străine (e.g. art.322 din Codul penal al României, art.395 din Codul penal al Spaniei, art.309 din Codul penal al Bulgariei, art.187 din Codul penal al Maltei etc.). Desigur, se impune o analiză minuţioasă a recomandării legislative avansate, inclusiv din perspectiva segmentului din Partea specială a Codului penal în care urmează a fi amplasată norma ce ar incrimina un atare comportament. Din cauza insuficienţei de spaţiu, dar şi ţinând cont de titulatura prezentului demers ştiinţific, considerăm că investigaţia de rigoare asupra propunerii legislative, de principiu avansate, trebuie să formeze obiectul unui alt demers ştiinţific.

În altă ordine de idei, menţionăm că pentru a încadra cele săvârşite în baza art.332 CP RM nu are relevanţă tipul documentului oficial falsificat.

În plan comparat însă, sesizăm modele legislative în care normele de incriminare similare celor de la art.332 CP RM disting între falsul unor sau altor documente oficiale. Mai exact, observăm orientarea unor legiuitori spre a incrimina în cadrul unor nomen juris distincte cazurile de falsificare a unor documente oficiale cu caracter special (i.e. cazuri speciale de falsificare a documentelor oficiale). O asemenea tehnică este inerentă legislaţiei penale bulgare, franceze, italiene, finlandeze etc. De exemplu, alin.(1) art.308 din Codul penal al Bulgariei stabileşte în calitate de obiect material/imaterial sau produs al infracţiunii documentul oficial fals cu calităţi generale. În contrast, norma de la alin.(2) al aceluiaşi articol prevede următoarele entităţi cu caracter alternativ în postura de obiect material/imaterial sau produs al infracţiunii de fals în acte publice: „certificatele de moștenitor sau certificatele de stare civilă, actele notariale sau atestatele notariale, actele de identitate bul­gare sau ale altei țări, documentele care atestă finalizarea studiilor sau obținerea calificărilor, permisele de conducere, certificatele de înmatriculare a vehiculelor, autocolantele de viză, documentele care atestă transferul sau dobândirea dreptului de proprietate sau a altor drepturi”.

O asemenea tehnică aminteşte cumva de cea de construire a art.361 CP RM (normă care sancţionează, inter alia, confecţionarea documentelor oficiale de către alţi subiecţi decât de către persoanele publice şi cele cu funcţii de demnitate publică). Precizăm că la lit.c) alin.(2) art.361 CP RM în calitate de obiect material/imaterial sau produs al infracţiunii anterior era consemnat  documentul de importanţă deosebită. Iar conform doctrinei de specialitate, la categoria documentelor de importanţă deosebită erau atribuite: buletinul de identitate, paşa­portul, livretul militar, diploma de absolvire a instituţiei de învăţământ, diploma de licenţă etc. [50, p.1131]. Spunem anterior, întrucât prin Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 361 alin.(2) lit.c) din Codul penal (confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor de importanţă deosebită false), nr.12 din 14.05.2018 [53], lit.c) alin.(2) art.361 CP RM (prevedere ce sancţiona confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor de importanţă deosebită false) a fost declarată neconstituţională.

O tehnică analogică reţinem în cazul legislaţiei finlandeze care, în calitate de formă agravată a falsului în acte, inclusiv a celor publice, prevede în secţiunea a II-a din Capitolul XXXIII din Partea specială a Codului penal „Infracţiuni de fals” falsificarea documentelor importante de arhivă stocate de o autoritate sau a unui registru general important ţinut de către o autoritate.

De asemenea, norma de la art.476 din Codul penal al Italiei incriminează falsul material al documentelor oficiale cu calităţi generale, în timp ce art.477 din Codul penal prevede ipoteza falsului material al certificatelor sau al autorizaţiilor administrative. Aceeaşi defalcare a normei speciale din conţinutul normei generale o se­si­zăm în cazul falsului intelectual (art.479 şi 480 din Codul penal, prima evoluând pe post de normă generală, iar ultima – pe post de normă specială (obiectul material/imaterial şi produsul infracţiunii având calităţi speciale)).

Comparativ cu legiuitorul bulgar şi cel francez, legiuitorul italian nu distinge între falsul unor documente oficiale de falsul altor documente oficiale în funcţie de importanţa documentului oficial falsificat, ci în funcţie de caracterul special al documentului falsificat, rezultat din sfera incidenţei practice a documentului falsificat.

Acelaşi lucru remarcăm în cazul legislaţiei Albaniei. In concreto, la art.186 din Codul penal al Albaniei este incriminată, printre altele, falsificarea documentelor cu calităţi generale de către persoana competentă să emită documentul (i.e. nu doar de către persoana publică, dar care nu exclude ca subiect al infracţiunii să fie şi persoana publică). În contrast, la art.187 din Codul penal este incriminat falsul documentelor şcolare, la art.188 din Codul penal – falsul documentelor legate de sănătate, la art.189 din Codul penal – falsul documen­telor de identitate, paşapoartelor sau vizelor, iar la art.191 din Codul penal – falsul actelor de stare civilă.

În planul aplicabilităţii normelor stipulate la art.332 CP RM nu interesează care dintre tipurile sus-indicate de documente sunt falsificate: acte de identitate, acte de stare civilă sau alte tipuri de acte. Relevant e ca aceste acte să poarte un caracter oficial. Or, aşa cum am relevat supra, documentele private nu pot forma obiect material/imaterial sau produs al infracţiunilor de fals în acte publice.

La fel, la calificarea celor săvârşite conform art.332 CP RM nu contează nici dacă documentul falsificat poartă un caracter naţional sau străin, adică dacă au fost emise de către autorităţile din Republica Moldova sau din alte state. Cel puţin acest lucru nu este specificat în textul art.332 CP RM. În lipsa unei distingeri, in­terpretând gramatical şi logic dispoziţia art.332 CP RM ajungem la concluzia că ambele categorii de docu­mente pot evolua pe post de obiect material/imaterial sau de produs al infracţiunii. Acelaşi argument este evocat în doctrină: „Odată ce în niciuna din normele care prevăd infracţiuni având documentul oficial ca obiect material, produs sau mijloc de săvârşire nu se face specificarea vizând apartenenţa statală a autorităţii care eliberează un astfel de document, lipsesc temeiurile de a restrânge sub acest aspect întinderea obiectului material, a produsului sau a mijlocului de săvârşire a infracţiunii” [46, p.37]. În opoziţie, legiuitorul bosniac a ţinut să puncteze neapărat în dispoziţia normei de incriminare, în mod distinct, asupra posibilităţii de falsi­fi­care atât a documentului public naţional, cât şi a celui străin. În opinia noastră, o asemenea distingere este superfluă. Este lesne de înţeles că atât unul, cât şi altul sunt susceptibili de influenţare infracţională.

Concluzii

Studiul legislaţiilor penale ale statelor străine în materia infracţiunilor de fals în acte publice demonstrează prezenţa următoarelor trei mari orientări de amplasare a numitelor fapte în textul legii penale: a) localizarea infracţiunilor de fals în acte publice în cadrul segmentului din Partea specială a Codului penal similar Capi­to­lului XV din Partea specială a Codului penal moldav; b) amplasarea infracţiunilor de fals în acte publice în cadrul segmentului din Partea specială a Codului penal dedicat tuturor incriminărilor de fals; c) fixarea infrac­ţiunilor de fals în acte publice în segmentul din Partea specială a Codului penal destinat protecţiei relaţiilor sociale cu privire la încrederea publică în autenticitatea documentelor.

Sfera publică (alias – sectorul public) nu se rezumă doar la sfera serviciului de stat şi/sau serviciul în cadrul organelor publice locale. Cel puţin, în contextul legii penale a Republicii Moldova sfera publică include şi alte sfere decât cea privind serviciul de stat şi serviciul în cadrul organelor puterii de stat (e.g. sfera serviciului realizat de persoane autorizate sau învestite de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să în­de­plinească activităţi de interes public).

Pentru Capitolul XV din Partea specială a Codului penal moldav este inoportună denumirea „Infracţiuni de serviciu”. În primul rând – deoarece nu reflectă sfera în care sunt săvârşite faptele infracţionale (sfera publică sau cea privată). În al doilea rând – deoarece nu toate faptele penale înscrise în cadrul acestui capitol constituie veritabile infracţiuni de serviciu. O asemenea particularitate lipseşte, de exemplu, faptei de corupere activă sau celei de cumpărare de influenţă. Prin urmare, legiuitorul a decis să situeze în acest capitol atât fap­tele penale (cu caracter general) săvârşite de anumiţi subiecţi de drept circumstanţiaţi în legătură cu activi­ta­tea lor serviciu, cât şi cele care nu sunt săvârşite de atare subiecţi, dar care au legătură cu activitatea de serviciu a subiecţilor circumstanţiaţi. Convenţional, prima categorie formează lista infracţiunilor de serviciu. În contrast, cea de-a doua categorie formează lista infracţiunilor tangenţiale activităţii de serviciu (i.e. care nu sunt de serviciu, dar care au legătură cu activitatea de serviciu).

Interesul nu poate apărea pe post de obiect al protecţiei penale. Este inadmisibil ca prin săvârşirea unei infracţiuni, în general, şi a falsului în acte publice, în mod special, să se lezeze careva interese, motiv pentru care nu susţinem abordarea acelor legiuitori care apreciază infracţiunile de fals în acte publice (şi nu doar) în calitate de fapte apte să lezeze interesele de serviciu.

În conjunctura infracţiunilor prevăzute la art.332 CP RM documentul oficial fals nu poate apărea în postura de obiect material sau imaterial, ci doar de produs al infracţiunii. Din perspectivă comparată, în legislaţia unor state străine pe post de obiect material sau imaterial al infracţiunilor similare celor consemnate la art.332 CP RM pot apărea şi documentele oficiale false, nu însă doar cele autentice. Acest lucru însă e valabil doar în ipoteza în care fapta prejudiciabilă poate îmbrăca şi alte forme decât cele clasice (de fals material sau intelectual). Este cazul faptelor de „eliberare a documentelor false” şi de „folosire a documentelor oficiale false” incriminate în legislaţiile penale ale unor state străine.

În opoziţie cu legislaţia penală a Republicii Moldova care nu cuprinde o definiţie expresă a noţiunii „document oficial”, în legislaţia unor state străine întâlnim o asemenea definiţie. Legiuitorul moldav ar trebui să se inspire după modelul legislaţiilor statelor străine care conţin în Codul lor penal o definiţie dată noţiunii „document oficial”, aceasta pentru a fi evitate problemele de interpretare şi aplicare în practică a normelor prevăzute la art.332 CP RM. Este insuficientă definiţia „informaţiilor oficiale” înscrisă în textul Legii nr.982/2000; or, noţiunile „document oficial” şi „informaţie oficială” nu sunt echipolente. Cea din urmă categorie este parte componentă a noţiunii „document oficial”. În acelaşi timp, practica judiciară a Republicii Moldova demon­strează existenţa anumitor dificultăţi cu care se confruntă ofiţerii de urmărire penală, procurorii şi judecătorii la stabilirea conţinutului termenului „documente oficiale”.

În corespundere cu legislaţia naţională, doar documentul oficial, nu şi cel privat poate constitui obiect ma­terial/imaterial sau produs al infracţiunilor de fals în acte publice. În plan comparat sesizăm că şi documentul privat poate evolua în postura de obiect material/imaterial sau de produs al infracţiunilor de fals în acte publice. Pentru a încadra cele săvârşite în baza art.332 CP RM nu are relevanţă tipul documentului oficial falsificat. În plan comparat însă, sesizăm modele legislative în care normele de incriminare similare celor de la art.332 CP RM disting între falsul unor sau altor documente oficiale. Mai exact, observăm orientarea unor legiuitori spre a incrimina în cadrul unor nomen juris distincte cazurile de falsificare a unor documente oficiale cu caracter special (i.e. cazuri speciale de falsificare a documentelor oficiale). O asemenea tehnică este inerentă legislaţiei penale bulgare, franceze, italiene, finlandeze etc.

Referinţe:

  1. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.72-74.
  2. Уголовный кодекс Российской Федераций. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: http://www.consultant.ru/document/cons_doc_LAW_10699/40396ba20fb9faf9cd9a9f15a910341de5a0b2cd/
  3. Уголовный кодекс Республики Таджикистан. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: http://continent-online.com/ Document/ ?doc_id=30397325#pos=3273;-53
  4. Уголовный кодекс Республики Узбекистан. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://lex.uz/docs/111457
  5. Уголовный кодекс Республики Армения. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: http://www.parliament.am/legislation.php?sel=show&ID=1349&lang=rus
  6. Уголовный кодекс Туркменистана. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.wipo.int/edocs/lexdocs/laws/ru/tm/tm015ru.pdf
  7. Уголовный кодекс Азербайджанской Республики. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: http://continent-online.com/ Document/?doc_id=30420353#pos=3616;-20
  8. Уголовный кодекс Кыргызской Республики. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: http://cbd.minjust.gov.kg/act/view/ru-ru/111527
  9. Уголовный кодекс Республики Казахстан. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://online.zakon.kz/document/?doc_id=31575252&doc_id2=31575252#pos=417;-116&pos2=5294;-62
  10. Уголовный кодекс Грузии. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://matsne.gov.ge/ka/document/download/16426/143/ru/pdf
  11. Уголовный кодекс Республики Беларусь. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://xn—-ctbcgfviccvibf9bq8k.xn--90ais/statya-427
  12. Уголовный кодекс Украины. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil:https://meget.kiev.ua/kodeks/ugolovniy-kodeks/razdel-1-17/
  13. POPENCO, A. Aspecte teoretice şi practice ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu: Teză de doctor în drept. Chişinău, 249 p.
  14. Criminal Code of the Republic of North Macedonia. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8145/file/fYROM_CC_2009_am2018_en.pdf
  15. Legea Republicii Moldova cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 04.07.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.230-232.
  16. TIMOFEI, C. Răspunderea penală pentru traficul de influenţă. Chişinău: CEP USM, 2012. 322 p.
  17. TIMOFEI, C. Obiectul juridic al infracţiunilor prevăzute la art.326 CP RM. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.4, p.48-53.
  18. Criminal Code of the Republic of Estonia. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8244/file/Estonia_CC_am2019_en.pdf
  19. Criminal Law of the Republic of Latvia. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8266/file/Latvia_CC_1998_am2018_en.pdf
  20. Convenţia ONU împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: http://ani.md/sites/default/files/Conventia%20ONU.pdf
  21. Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.cna.md/public/files/legislatie/conventia_penala_privind_coruptia_.pdf
  22. BRÎNZA, S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. Chişinău: Tipografia Centrală, 2005. 675 p.
  23. Codul penal al României. În: Monitorul Oficial al României, 2009, nr.510.
  24. Criminal Code of the Kingdom of Sweden. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8662/file/Sweden_criminal_code_am2020_en.pdf
  25. Criminal Code of the Republic of Finland. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/6375/file/Finland_CC_1889_am2015_en.pdf
  26. Criminal Code of the Federal Republic of Germany. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/6115/file/Germany_CC_am2013_en.pdf
  27. Criminal Code of Lithuania. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8272/file/Lithuania_CC_2000_am2017_en.pdf
  28. Código penal de España. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.conceptosjuridicos.com/codigo-penal/
  29. Criminal Code of the Republic of Albania. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8235/file/Albania_CC_1995_am2017_en.pdf
  30. Criminal Code of the French Republic. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legal-tools.org/doc/418004/pdf/
  31. Criminal Code of the Republic of Malta. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8555/file/Malta_Criminal_Code_amDec2019_en.pdf
  32. Criminal Code of the Kingdom of Norway. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8745/file/Norway_Penal_Code_2005_am2020_en.pdf
  33. Codice penale Italiano. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.ipsoa.it/codici/cp/l2/t7
  34. Criminal Code of the Republic of Poland. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.imolin.org/doc/amlid/Poland_Penal_Code1.pdf
  35. Criminal Code of the Republic of Liechtenstein. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8268/file/Liechtenstein_Criminal_Code_1987_am2017_en.pdf
  36. Criminal Code of the Republic of Bulgaria. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8395/file/Bulgaria_Criminal_Code_1968_am2017_ENG.pdf
  37. Criminal Code of Montenegro. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8406/file/Montenegro_CC_am2018_en.pdf
  38. Criminal Code of the Swiss Confederation. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8561/file/Swiss_CC_1937_am112019_en.pdf
  39. BRÎNZA, S., STATI, V., POPOV, R. Falsul în acte publice (art.332 CP RM): aspecte de drept penal. În: Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2015, nr.8(88), p.64-73.
  40. REŞETNICOV, A. Natura juridică a produsului infracţiunii. În: Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2007, nr.6, p.185-191.
  41. Criminal Code of Bosnia and Herzegovina. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.legislationline.org/download/id/8499/file/CC_BiH_am2018_eng.pdf
  42. Recomandarea Rec(2002)2 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind accesul la documentele publice, adoptată de Comitetul Miniştrilor la 21 februarie 2002, cu ocazia celei de-a 784-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://www.standarde-justitie.ro/presasijustitia/Recomandarea%20Rec(2002)2%20a%20 Comitetului%20Ministrilor%20catre%20statele%20membre%20privind%20accesul%20la%20documentele%20publice.pdf
  43. Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine („Convenția privind apostila”). [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://apostila.gov.md/wp-content/uploads/2014/03/ Conventia_de_la_Haga_cu_privire_la_suprimarea_cerintei_supralegalizarii_actelor_oficiale.pdf
  44. Regulamentul (UE) 2016/1191 al Parlamentului European şi al Consiliului din 06 iulie 2016 privind promovarea liberei circulații a cetățenilor prin simplificarea cerințelor de prezentare a anumitor documente oficiale în Uniunea Europeană și de modificare a Regulamentului (UE) nr.1024/2012. [Accesat: 09.11.2020] Disponibil: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32016R1191
  45. Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie, nr.982 din 11.05.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.88-90.
  46. REŞETNICOV, A. Accepţiunea juridico-penală a noţiunii „document oficial”. În: Revista Naţională de Drept, 2008,2, p.35-42.
  47. PÎRŢAC, C. Noţiunile „document oficial” şi „actul public” în interpretarea instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova. În: Materialele Conferinţei ştiinţifice naţionale cu participare internaţională „Integrare prin cercetare şi inovare” (Chişinău, 28-29 septembrie 2016). Chişinău: CEP USM, 2016, p.176-179.
  48. Legea Republicii Moldova cu privire la informatică, nr.1069 din 22.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, p.73-74.
  49. REŞETNICOV, A. Pot oare documentele private să formeze obiectul material al infracţiunilor prevăzute la art.332 şi 361 CP RM? În: Revista Institutului Naţional al Justiţiei, 2007, nr.1-3, p.87-91.
  50. BRÎNZA, S., STATI, V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol.II. Chişinău: Tipografia Centrală, 2015. 1300 p.
  51. STATI, V. Infracţiuni economice: note de curs. Ediţia a II-a, revizuită şi actualizată până la data de 1 iulie 2016. Chişinău: Tipografia Centrală, 2016. 622 p.
  52. STATI, V. Infracţiuni economice: note de curs. Ediţia a III-a, revizuită şi actualizată până la data de 1 mai 2019. Chişinău: Tipografia Centrală, 2019. 600 p.
  53. Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 361 alin.(2) c) din Codul penal (confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor de importanţă deosebită false), nr.12 din 14.05.2018. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2018, nr.176-180.

Aflaţi mai mult despre , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.