Dr. hab. Serghei Brînza

Dr. Vitalie Stati

În art. 166 CP RM se stabilește răspunderea pentru infracțiunile reunite sub denumirea marginală de privaţiune ilegală de libertate. Scopul exclusiv sau principal al articolului în cauză constă în apărarea penală a libertății fizice a persoanei. Această valoare socială constituie unul dintre atributele cele mai de seamă ale persoanei. Din acest punct de vedere, este extrem de importantă asigurarea unei interpretări și aplicări conforme cu legea a art. 166 CP RM. În această ordine de idei, în cele ce urmează vor fi analizate unele dintre cele mai frecvent atestate controverse legate de aplicarea în practică a respectivului articol.

Se cunoaște că săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 166 CP RM presupune izolarea victimei în locul aflării ei permanente sau provizorii, loc în care ea a ajuns benevol, fără a fi deplasată din alt loc. Cu alte cuvinte, victima nu este scoasă în afara micromediului său social, nu este deplasată dintr-un loc în altul. Datorită acestei particularități, infracţiunile specificate la art. 166 CP RM se deosebesc de infracţiunea de răpire a unei persoane (art. 164 CP RM).

Cu regret, în practică nu întotdeauna este respectată această regulă. Drept dovadă servesc următoarele spețe: M. M. și S. A. au fost condamnați în baza alin. (3) art. 166 CP RM. În fapt, la 05.10.2003, M. M. l-a bănuit pe S. I. de incendierea fânului care-i aparținea lui S. A. Drept urmare, M. M. l-a prins, l-a legat și l-a transportat pe S. I. cu propriul automobil acasă la S. A., în satul Meleșeni, raionul Călărași. Acolo M. M. și S. A. l-au ținut pe S. I. între orele 22.00-23.00, lovindu-l de mai multe ori cu pumnii și cu bastonul de cauciuc. În acest mod, S. I. era constrâns să recunoască că a incendiat fânul și că a comis furturi de la consăteni. Apoi cei doi făptuitori l-au urcat pe S. I. în automobilul lui M. M. și l-au transportat pe malul râului Cula. În acel loc, M. M. și S. A. l-au lovit pe S. I. cu un par din beton armat [1]; D. S. a fost condamnat conform alin. (1) art. 166 CP RM. În fapt, la 15.01.2005, aproximativ la ora 01.30, acesta se afla în satul Costești, raionul Ialoveni. În aceste condiții, D. S. l-a amenințat cu violența pe taximetristul G. A., cerându-i să urce în portbagajul taximetrului. Cu acest taximetru, D. S. s-a deplasat în satul Lăpușna, raionul Hâncești [2]; U. V. a fost condamnat în baza alin. (1) art. 166 CP RM. În fapt, la 01.08.2009, aproximativ la ora 22.30, acesta se afla la marginea pădurii din preajma satului Băcșeni, raionul Nisporeni. În circumstanțele descrise, U. V. a urcat-o forțat pe P. N. în automobilul său. Ameninţând-o cu răfuiala, U. V. a împiedicat-o să părăsească automobilul. În scopul de a se elibera, victima a sărit din automobilul aflat în mişcare [3]; B. I. și O. I. au fost condamnați conform lit. d), e) și f) alin. (2) art. 166 CP RM. În fapt, la 19.10.2010, aproximativ la ora 22.00, aceștia se aflau pe str. Mihail Lermontov din or. Râșcani. În aceste condiții, B. I. și O. I. l-au acostat pe C. A. și i-au aplicat acestuia multiple lovituri cu pumnii în diferite părţi ale corpului. Apoi, cei doi făptuitori l-au urcat forțat pe C. A. în automobilul care aparţinea victimei. După imobilizarea lui C. A., O. I. s-a urcat la volanul automobilului, iar B. I. s-a urcat pe bancheta din faţă. În acest mod, B. I. și O. I. s-au deplasat împreună cu victima spre extravilanul din apropierea satului Mihăileni, raionul Râşcani [4]; Z. S. şi B. B. au fost condamnați în baza lit. d) și f) alin. (2) art. 166 CP RM. În fapt, la 18.04.2013, aproximativ la ora 01.30, acesta se afla pe pe str. Vadul lui Vodă, mun. Chişinău. Acţionând de comun acord cu B. B., Z. S. a aplicat dispozitivul electroşoc asupra lui C. I. Apoi Z. S. şi B. B. 1-au impus pe C. I. să urce în portbagajul unui automobil. În continuare, victima a fost transportată în apropierea unei uzine de pe str. Uzinelor, mun. Chişinău. În acel loc, victima a fost scoasă din portbagaj şi transferată în salonul automobilului [5].

După cum se poate vedea, în toate spețele reproduse mai sus, victimele au fost deplasate dintr-un loc în alt loc, fiind scoase în afara micromediului lor social. Din aceste considerente, în spețele exemplificate supra, la calificare urma să fie reținut nu art. 166 CP RM, dar art. 164 CP RM.

Pot apărea îndoieli legate de justețea aplicării art. 166 CP RM în următoarea speță: I. P. a fost condamnat conform alin. (1) art. 166 CP RM. În fapt, la 25.03.2005, aproximativ la ora 22.00, acesta se afla în apropiere de gospodăria sa din satul Țâpala, raionul Ialoveni. În aceste împrejurări, I. P. l-a luat și l-a adus cu forța pe M. D. în beciul gospodăriei sale. În acel loc, I. P. i-a aplicat lui M. D. numeroase lovituri, cauzându-i o vătămare ușoară a integrității corporale sau a sănătății [6]. În acest registru, este util să apelăm la opinia exprimată de D. Gurev: „Pentru ca infracțiunea să fie considerată răpire, nu este necesar ca scoaterea să fie la o distanță sau pe o perioadă de timp substanțială; este suficientă deplasarea sau transferarea dintr-un loc în la altul. În așa mod, concluzionăm că nu are importanță distanța de deplasare a victimei. Important este faptul ca aceasta să fie scoasă din locul aflării sale temporare sau permanente și dusă într-un alt loc fără voința ei” [7, p. 65-66]. Susținem această părere, care corespunde interpretării literale a termenului „răpire”, utilizat în art. 164 CP RM. Or, „a răpi” înseamnă: a smulge pe cineva dintr-un loc; a lua cu sila din locul unde se află și a duce cu sine, menținând în puterea sa [8]. Așadar, nu distanța deplasării victimei este criteriul disocierii infracțiunilor prevăzute la art. 166 CP RM de infracțiunea specificată la art. 164 CP RM. Contează ca victima să fie deplasată dintr-un loc în altul. În ultima speță, victima a fost deplasată din preajma gospodăriei lui I. P. în gospodăria acestuia. Chiar dacă distanța deplasării a fost nu prea mare, victima a fost dislocată, strămutată, scoasă din locul aflării ei permanente sau provizorii, loc în care ea a ajuns benevol, fără a fi deplasată din alt loc. Prin urmare, fapta săvârșită de I. P. urma să fie calificată nu în baza art. 166 CP RM, dar conform art. 164 CP RM.

Cu titlu de contraexemplu, prezentăm o altă speță: T. I. a fost acuzat de comiterea infracţiunii prevăzute la lit. b), c), d), e) și f) alin. (2) art. 166 CP RM. În fapt, la 11.01.2004, aproximativ la ora 22.00, acesta împreună cu C. I. se aflau pe str. Nikolai Nekrasov din or. Căușeni. În atare circumstanțe, cei doi au pătruns în curtea unei case și i-au atacat pe L. C. și V. C. Legându-le mâinile, T. I. și C. I. i-au adus în beci, au încuiat ușa beciului și au plecat [9]. În această speță, victimele au fost deplasate la o anumită distanță. Însă, victimele nu au fost deplasate dintr-un loc în altul. Aceasta întrucât deplasarea s-a efectuat în perimetrul gospodăriei victimei, fără ca limita acestui teritoriu să fie depășită. Iată de ce, este întemeiată calificarea faptei lui T. I. conform lit. b), c), d), e) și f) alin. (2) art. 166 CP RM.

În cele ce urmează, vom examina anumite aspecte legate de absorbirea violenței de infracțiunile prevăzute la art. 166 CP RM. Astfel, în contextul infracţiunii prevăzute la alin. (1) art. 166 CP RM, violenţa trebuie să fie nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea victimei. Aceasta pentru că la lit. e) alin. (2) art. 166 CP RM este incriminată privaţiunea ilegală de libertate săvârşită cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea victimei.

Sub acest aspect, considerăm întemeiată soluția de calificare stabilită în următoarea speță: L. A. a fost condamnat în baza lit. e) și f) alin. (2) art. 166 CP RM. În fapt, în perioada 03.10.2015-11.10.2015, acesta s-a aflat pe teritoriul gospodăriei sale de pe stradela Alexandr Parhomenko din mun. Bălți. În aceste împrejurări, L. A. a deţinut-o ilegal, împotriva voinţei ei, pe L. N. Aceasta era legată cu un lanț din metal și lovită cu pumnii, cu un cuţit de bucătărie, precum şi cu un ciocan. În rezultat, lui L. N. i-a fost cauzată o vătămare medie a integrității corporale sau a sănătății [10]. Remarcăm că, în această speță, s-a recurs la regula de calificare fixată la art. 118 CP RM: calificarea s-a făcut în baza normei care cuprinde întregul (adică lit. e) alin. (2) art. 166 CP RM), nu conform normei care cuprinde partea (adică art. 152 CP RM).

În următoarea speță, această regulă de calificare a fost trecută cu vederea: Ș. A. și A. G. au fost condamnați în baza lit. e) alin. (2) art. 152 și lit. d) alin. (2) art. 166 CP RM. În fapt, la 28.07.2012, între orele 10.00-15.00, aceștia se aflau în locuința lui P. N. din or. Cahul. În aceste împrejurări, cei doi făptuitori l-au împiedicat pe Ș. R. să părăsească locuinţa respectivă, aplicându-i lovituri cu mâinile, cu picioarele şi cu un obiect metalic în diferite părţi ale corpului. În rezultat, lui Ș. R. i-a fost cauzată o vătămare medie a integrității corporale sau a sănătății [11]. În această speță, s-a ignorat prezența în alin. (2) art. 166 CP RM a prevederii de la litera e): „cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei”. Or, violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei, aplicată de Ș. A. și A. G., nu a reprezentat un scop în sine. Această violență a fost aplicată în vederea privării ilegale de libertate a lui Ș. R. Luând în considerare prezența în alin. (2) art. 166 CP RM a prevederii de la litera e), Ș. A. și A. G. trebuiau să fie condamnați în baza lit. d) și e) alin. (2) art. 166 CP RM, și nu conform lit. e) alin. (2) art. 152 și lit. d) alin. (2) art. 166 CP RM.

În general, nu este cu putință concursul ideal dintre infracțiunea prevăzută la art. 152 CP RM și infracțiunea specificată la lit. e) alin. (2) art. 166 CP RM. Este posibil doar concursul real dintre aceste două infracțiuni. În acest plan, este relevantă următoarea speță: G. A. a fost condamnat conform alin. (1) art. 152 și alin. (1) art. 166 CP RM. În fapt, la 27.07.2006, aproximativ la ora 13.00, acesta se afla la stâna de oi din satul Ţânţăreni, raionul Anenii Noi. În condițiile descrise, G. A. i-a aplicat lui Z. A. lovituri cu pumnii, cu picioarele și cu un băț în diferite părţi ale corpului. În rezultat, lui Z. A. i-a fost cauzată o vătămare medie a integrității corporale sau a sănătății. În aceeași zi și în același loc, aproximativ la ora 14.00, urmărind ca Z. A. să nu-l denunțe pentru cele comise, G. A. i-a legat acestuia mâinile şi picioarele cu o bucată de sârmă. Mai târziu, Z. A. a fost eliberat de către M. Gh. [12] În această speță, există o conexitate consecvențională dintre infracțiunile prevăzute la alin. (1) art. 152 și alin. (1) art. 166 CP RM. Mai precis, privațiunea ilegală de libertate a fost comisă pentru a ascunde vătămarea intenționată medie a integrității corporale sau a sănătății. Din această cauză, vătămarea intenționată medie a integrității corporale sau a sănătății a constituit un scop în sine. Ea nu a reprezentat o faptă-mijloc săvârșită în vederea privării ilegale de libertate a lui Z. A. În consecință, este întemeiată calificarea faptei lui G. A. în baza alin. (1) art. 152 și alin. (1) art. 166 CP RM.

În continuare, ne vom referi la o altă problemă legată de aplicarea art. 166 CP RM. Avem în vedere aplicarea neuniformă a prevederii de la lit. d) alin. (2) art. 166 CP RM.

Astfel, într-o speță, C. I. a fost condamnat conform lit. d) alin. (2) art. 166 CP RM. În fapt, la 03.12.2014, aproximativ la ora 15.00, acesta se afla pe teritoriul Gospodăriei Ţărănești „S. A.” din satul Speia, raionul Anenii Noi. Acţionând de comun acord cu alte două persoane, urmărind intimidarea lui S. A. şi comiterea unei alte infracţiuni, cei trei făptuitori l-au privat pe S. A. de libertate pentru aproximativ 20 de minute. La concret, acesta a fost împedicat să iasă din casa paznicului aflată pe teritoriul Gospodăriei Ţărănești „S. A.”. Examinând recursul, Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție a ajuns la următoarea concluzie: în decizia sa, instanţa de apel a formulat concluzii care nu se conciliază şi nu pot fi menţinute de instanţa de recurs. Or, instanţa de apel a menţionat că C. I. nu a fost prezent la comiterea infracţiunii prevăzute la art. 166 CP RM, iar S. A. a fost privat de libertate de către alte două persoane. În atare circumstanţe este inadmisibilă condamnarea lui C. I. în baza art. 166 CP RM [13].

În speța examinată, instanța de recurs a aplicat regula fixată în art. 48 CP RM: „Se consideră exces de autor săvârşirea de către autor a unor acţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. Pentru excesul de autor, ceilalţi participanţi nu sunt pasibili de răspundere penală”. Particularizând, consemnăm că C. I. nu este pasibil de răspundere pentru privațiunea ilegală de libertate săvârșită de alte două persoane.

Această regulă a fost nesocotită în următoarea speță: G. N. a fost condamnat în baza lit. c) și d) alin. (2) art. 166 CP RM. În fapt, la 10.04.2014, aproximativ la ora 18.00, acesta împreună cu C. F. se aflau în locuința lui C. O. din comuna Grătiești, mun. Chișinău. Știind cu certitudine că C. O. este minoră, cei doi făptuitori i-au lipit victimei gura cu scotch, au imobilizat-o prin legarea mâinilor și au încuiat-o într-o cameră. În timpul examinării cauzei, C. O. a declarat că a fost privată de libertate doar de către C. F. Cu toate acestea, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție, în calitate de instanță de recurs, a conchis: în ceea ce ţine de alegaţia lui G. N. că nu el a comis privaţiunea ilegală de liberate (întrucât C. O. a declarat că nu el a fost cel care a legat-o şi a încuiat-o în cameră), latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 166 CP RM se poate exprima atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune. Prin urmare, se va considera vinovată şi persoana care cunoaşte că o persoană este privată de libertate de către o altă persoană, dar nu întreprinde nimic în vederea eliberării celui privat de libertate (deşi putea şi trebuia să o facă) [14].

Ce reiese din această argumentare a instanței de recurs? Răspunsul este următorul: C. F., de unul singur, i-a lipit victimei gura cu scotch, a imobilizat-o prin legarea mâinilor și a încuiat-o într-o cameră. Din acest moment, infracțiunea comisă de către C. F. s-a consumat. Totuși, în opinia instanței de recurs, săvârșirea infracțiunii în cauză a continuat după consumare. Întrucât C. I. nu a eliberat-o pe C. O., acesta s-ar face vinovat de privarea ilegală de libertate a lui C. O. În acest fel, infracțiunea s-ar fi consumat a doua oară în momentul în care C. I. nu a întreprins nimic în vederea eliberării lui C. O. (deşi putea şi trebuia să o elibereze). Mai mult, din cele menționate de instanța de recurs reiese că, după consumare, infracțiunea prevăzută la lit. c) alin. (2) art. 166 CP RM s-ar fi transformat în infracțiunea specificată la lit. c) și d) alin. (2) art. 166 CP RM.

Nu putem accepta o asemenea argumentare: oricare infracțiune are un singur moment de consumare; nu este posibil ca o infracțiune să aibă două momente de consumare. De asemenea, nu este posibil ca după consumare infracțiunea să sufere o transformare care să aibă ca efect modificarea calificării acesteia.

Este adevărat că săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 166 CP RM este posibilă nu doar pe calea acţiunii, dar şi pe calea inacţiunii. Cât privește inacțiunea, aceasta presupune „omisiunea autorului, cu bună știință, de a pune în libertate persoana al cărei drept a fost inițial legal îngrădit (sublinierea ne aparține – n.a.)” [15, p. 153]. Aceasta înseamnă că, până în momentul săvârşirii faptei, victima era lipsită de libertate în mod legal, iar la încetarea temeiului legal al privării de libertate făptuitorul refuză s-o elibereze. Această ipoteză nu se regăsește în ultima speță reprodusă mai sus.

Mai este posibil ca o persoană să afle că: 1) o altă persoană este privată de libertate de către o a treia persoană sau 2) această altă persoană este privată de libertate în urma unui accident pe care l-a provocat singură. Nici aceste ipoteze nu se regăsesc în ultima speță reprodusă mai sus. Accentuăm: în prima din aceste două ipoteze, cea de-a treia persoană și cel obligat să elibereze victima nu pot fi coautori în cadrul aceleiași infracțiuni. Această imposibilitate decurge chiar din textul legii penale. Astfel, art. 44 CP RM prevede: „Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă dacă la săvârşirea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii”. Acest articol se numește „Participația simplă”. La rândul său, art. 41 CP RM se numește „Participaţia”. Nimeni nu poate nega că noțiunea „participație” cuprinde noțiunea subordinată „participația simplă”. Potrivit art. 41 CP RM, „se consideră participaţie cooperarea (sublinierea ne aparține – n.a.) cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate”.

Așadar, cuvântul „cooperare” este cuvântul cheie pentru caracterizarea participației. „A coopera” înseamnă a opera coordonat. În context, N. G. Ivanov afirmă: „Ca și oricare altă activitate comună, participația presupune cooperare. Aceasta implică unificarea eforturilor în scopul realizării scopului trasat. În rezultat, nu doar sporește productivitatea individuală, dar se și creează o nouă forță productivă” [16, p. 323]. D. A. Bezborodov are o poziție similară: „Cooperarea presupune un sistem integrat de activități ale participanților la infracțiune, care se completează reciproc. Se are în vedere nu un ansamblu de activități disparate, dar săvârșirea unei infracțiuni comune pentru toți participanții. Însăși noțiunea „cooperare” denotă că participanții comit infracțiunea în mod concertat, interacționând unul cu altul și obținând împreună rezultatul infracțional. Această interdependență constă în aceea că acțiunea (inacțiunea) unui participant fie completează acțiunea (inacțiunea) unui alt participant, fie creează posibilitatea reală de comitere a acțiunii (inacțiunii) de către un alt participant” [17, p. 17]. La rândul său, R. H. Radu opinează: „În scopul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, coautorii trebuie să coopereze […] Activitățile coautorilor trebuie să se completeze reciproc, într-o activitate unică, indivizibilă […]” [18, p. 83, 84]. Nu în ultimul rând, M. Alexandru susține: „Trebuie să se verifice dacă două sau mai multe persoane au vrut în comun efectuarea unei anumite acțiuni și dacă, dorind această conlucrare ori cooperare, fiecare dintre persoane a urmărit aceeași finalitate. În practica judiciară s-a decis, spre exemplu, că nu există coautorat dacă fiecare inculpat acționează independent și în momente diferite, lovind, din răzbunare, mortal victima” [19, p. 94].

Analizând toate aceste opinii, precum și interpretând sistemic art. 41, 44 și lit. d) alin. (2) art. 166 CP RM, conchidem că, în ultima speță reprodusă mai sus, nu există condiții pentru aplicarea lit. d) alin. (2) art. 166 CP RM. În esență, opinia instanței de recurs se rezumă la următoarea idee: C. I. trebuie considerat coautor al infracțiunii, întrucât acesta nu a inversat rezultatul infracțiunii săvârșite de către C. F. și nu a repus victima în libertate. Această idee este incompatibilă cu participația la infracțiune. În ultima speță reprodusă mai sus, C. F. și C. I. nu puteau fi participanți la aceeași infracțiune. Ei nu au cooperat la comiterea privațiunii ilegale de libertate asupra lui C. O. Faptul că C. I. ar fi putut fi martor la infracțiunea săvârșită de C. F. nu-l transformă pe C. I. în coautor al acestei infracțiuni. C. I. ar putea fi considerat coautor al infracțiunii doar în cazul în care, prin prezența sa la locul și în momentul comiterii infracțiunii de către C. F., ar fi constrâns-o psihic pe C. O, astfel asigurând privarea de libertate a acesteia. Însă, în speță lipsesc indiciile care ar reprezenta suportul pentru o asemenea versiune ipotetică.

În concluzie, infracțiunea comisă de C. F. trebuia calificată în baza lit. c) alin. (2) art. 166 CP RM. În cazul în care C. I. ar fi știut că C. O. era privată de libertate, și C. I. trebuia să fie tras la răspundere conform lit. c) alin. (2) art. 166 CP RM. Vorbim nu despre o infracțiune comună, dar despre două infracțiuni comise asupra aceleiași victime. Astfel, mai întâi, C. F. a săvârșit infracțiunea prevăzută la lit. c) alin. (2) art. 166 CP RM prin acțiune. Apoi, C. I. a comis infracțiunea specificată la lit. c) alin. (2) art. 166 CP RM prin inacțiune. Or, cunoscând că C. O. era privată de libertate, C. I. trebuia și putea s-o elibereze pe aceasta, însă n-a eliberat-o. Desigur, în cazul în care C. I. n-ar fi știut că C. O. era privată de libertate, lui C. I. nu i s-ar fi putut imputa infracțiunea prevăzută la lit. c) alin. (2) art. 166 CP RM.

*Acest articol a fost publicat în: International Scientific Journal „Euro-American Scientific Cooperation: research articles” (Hamilton, Canada) 2018. Volume 18, p. 30-35.

Surse și bibliografie:

1. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 03.07.2007. Dosarul nr. 1ra-348/2007. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/archive_courts/cauta/index2.php
2. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție din 09.11.2009. Dosarul nr. 4-1re-319/2009. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/archive_courts/cauta/index2.php
3. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 14.06.2011. Dosarul nr. 1ra-311/2011. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/archive_courts/cauta/index2.php
4. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 14.11.2012. Dosarul nr. 1ra-1227/2012. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/archive_courts/cauta/index2.php
5. Decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 26.02.2015. Dosarul nr. 1a-143/2015. Disponibil: https://cac.instante.justice.md/ro/hot?solr_document=&solr_document_2=&DenumireDosar=&Tematica=166&solr_document_3=2&page=2
6. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 10.02.2009. Dosarul nr. 1ra-65/2009. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/archive_courts/cauta/index2.php
7. Gurev D. Răspunderea penală pentru infracțiunea de răpire a unei persoane / Teză de doctor în drept. – Chişinău, 2016. – 204 p.
8. 21 de definiții pentru răpi. Disponibil: https://dexonline.ro/definitie/răpi/expandat
9. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 19.09.2006. Dosarul nr. 1ra-756/2006. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/archive_courts/cauta/index2.php
10. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 07.12.2016. Dosarul nr. 1ra-1862/2016. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=7925
11. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 20.12.2016. Dosarul nr. 1ra-1999/2016. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=7886
12. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 27.01.2009. Dosarul nr. 1re-26/2009. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/archive_courts/cauta/index2.php
13. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 14.02.2017. Dosarul nr. 1ra-369/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=8224
14. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 03.02.2016. Dosarul nr. 1ra-322/2016. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=5715
15. Diaconescu Gh., Duvac C. Tratat de drept penal. Partea specială. – București: C. H. Beck, 2009. – 1158 p.
16. Уголовное право. Общая часть / Под ред. Н. И. Ветрова, И. Ю. Ляпунова. – Москва: Новый Юристъ: КноРус, 1997. – 592 с.
17. Безбородов Д. А. Соучастие в преступлении: понятие, признаки и юридическая природа. – Санкт-Петербург: Санкт-Петербургский юридический институт (филиал) Академии Генеральной прокуратуры Российской Федерации, 2014. – 88 с.
18. Radu R. H. Participația în dreptul penal. – București: C. H. Beck, 2013. – 374 p.
19. Alexandru M. Participația penală: studiu de doctrină și jurisprudență. – București: Hamangiu, 2008. – 362 p.