Procedură civilă
 

Ordonanța de protecție contra dreptului de proprietate
08.09.2021 | Cătălin Avxentiev

Cătălin Avxentiev

Violența în familie este o problemă actuală și stringentă pentru Republica Moldova, dar situația pandemică creată la nivel global, a intensificat calvarul, din motivul izolării în locuință a victimei cu agresor, propria casă a devenit cel mai primejdios loc. Potrivit datelor oficiale, în primele cinci luni ale anului  2020, oamenii legii au fost sesizați în 5157 de cazuri de violență domestică.

În timp ce Ministerul Justiției din România într-un comunicat de presă din 23 iulie 2021[1], a anunțat demararea procesului legislativ pentru extinderea categoriilor de beneficiari ai ordinului de protecție, în Federația Rusă, proiectul de lege cu privire la prevenirea violenței în familie[2] este subiectul unei acute polemici publice, adversarii proiectului de lege interpretează măsurile prevăzute ca fiind represive și ilegale.

Criticii[3] a fost supusă și o măsură de siguranță prevăzută de ordonanța de protecție, care în cazul adoptării proiectului de lege, va constitui o inovație pentru Federația Rusă, măsura de protecție criticată sună în felul următor: „obligarea agresorului să părăsească locul de conviețuire cu victima pe durata ordinului de protecție, indiferent cine este proprietarul locuinței;”[4] unii critici consideră această măsură fiind contrară dispozițiilor legale, privitor la dreptul de proprietate a agresorului.

În studiul de față, obiectul principal al analizei este cercetarea acestei măsuri de siguranță din cadrul ordonanței de protecție, în raport cu dreptul de proprietate. Măsura de protecție menționată fiind prevăzută inclusiv și de legislația Republicii Moldova.

I. Considerații generale

Ordonanța de protecție este un instrument juridic, elaborat cu scopul protecției victimelor violenței în familie. Potrivit legii cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie[5], violenţă în familie reprezintă – acte de violenţă fizică, sexuală, psihologică, spirituală sau economică, cu excepţia acţiunilor de autoapărare sau de apărare ale altei persoane, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte, comise de către un membru de familie în privinţa altui membru al aceleiaşi familii, prin care s-a cauzat victimei prejudiciu material sau moral.

Interpretând teleologic, scopul ordonanței de protecție este prevenirea de comitere a noi acte de violență în raport cu victima, obiectivul denotă și denumirea legii „cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie” și promptitudinea cu care instanța de judecată emite ordonanța de protecție, potrivit Codului de procedură civilă, art. 2787 alin. (1) „Instanţa de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii privind aplicarea măsurilor de protecţie, o încheiere prin care admite sau respinge cererea.”
Se menţionează că, în cazurile de violenţă în familie, scopul eliberării ordonanţei de protecţie constă în prevenirea unui risc real şi imediat, or, sunt puse în pericol viaţa şi sănătatea victimei, în asigurarea de urgenţă a protecţiei victimei, în preîntâmpinarea unor noi acte de violenţă asupra victimei şi/sau asupra altor membri ai familiei, precum şi în prevenirea distrugerii bunurilor victimei, a averii comune a familiei.[6] În conformitate cu art. 2786 alin (3) „Declaraţia independentă a victimei este suficientă pentru emiterea ordonanţei de protecţie în caz de pericol iminent de comitere a violenţei fizice […]” Curtea Constituțională a declarat inadmisibilă o sesizare privind excepția de neconstituționalitate a acestei prevederi, statuând că simpla emitere a ordonanței de protecție în baza declarației victimei nu face incidentă prezumția de nevinovăție, Curtea menționează, pentru a putea fi invocată prezumția de nevinovăție, este necesară existența unei acuzații în materie penală.

Potrivit art. 3182 din Codul de procedură civilă, în cererea privind aplicarea măsurilor de protecţie, pretinsa victimă este obligată să indice circumstanţele actului de violenţă, intensitatea, durata, consecinţele suportate şi alte circumstanţe care justifică aplicarea măsurilor de protecţie. Aceste condiții reprezintă o delimitare a prezumției menționate supra, pentru că instanțele de judecată iau o decizie sau alta în funcție de coerența afirmațiilor pretinsei victime. Mai mult, Curtea subliniază că pretinsa victimă ar putea fi trasă, de exemplu, la răspundere penală pentru denunț sau pentru plângere falsă, în eventualitatea în care le-ar prezenta autorităților afirmații care nu corespund adevărului. Inclusiv această împrejurare constituie una dintre garanțiile importante pentru presupusul „agresor”.[7]

Prin esență, procedura de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie constituie un fel de sine stătător al procedurii civile, având propriile particularități. Procedura de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile violenței în familie nu are drept obiectiv soluționarea unui litigiu de drept, ci aplicarea măsurilor de protecție.[8]

Violența în familie constituie o problemă ce aparține domeniului public, dar nu privat. Astfel în hotărârea Bevacqua și S. c. Bulgariei (Hotărârea CtEDO din 12 iunie 2008), CtEDO a demonstrat cu succes că statul este responsabil de încălcările drepturilor omului în sfera privată a vieții persoanei. Prin Hotărârea respectivă Curtea a recunoscut obligația pozitivă a statului de a preveni încălcările drepturilor omului între două persoane private în cazurile de violență în familie, declarând că violența în familie nu mai poate fi tratată ca o problemă personală din cauza efectului devastator pe care îl are asupra victimei.[9]

II. Obligarea de a părăsi locuința comună în raport cu dreptul de proprietate a agresorului

În cazul admiterii ordonanței de protecție, instanța poate aplica agresorului una sau mai multe din măsurile exhaustiv prevăzute de lege, printre care și obligarea de a părăsi locuința indiferent dacă agresorul este titularul dreptului de proprietate.
Potrivit legii cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, art. 15 alin. (1), lit. a):
(1) Instanţa de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de protecţie, prin care poate oferi asistenţă victimei şi copiilor ei, aplicând agresorului următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;

În Codul de procedură civilă formularea fiind diferită:
(2) În cazul admiterii cererii, instanţa emite o ordonanţă de protecţie, prin care aplică agresorului una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună sau de a sta departe de locuinţa victimei, fără a decide asupra modului de administrare și dreptului de dispoziție asupra bunurilor;

În aspect comparativ, legislația română[10], definește această măsură de protecție în felul următor:
a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

Odată ce agresorul este evacuat din locuința care îi aparține cu drept de proprietate în devălmășie sau este proprietatea victimei, nu trezește suspiciuni cu privire la posibila încălcare a dreptului de proprietate, însă posibilitatea evacuării temporare a agresorului din propria locuință, chiar fiind proprietarul exclusiv al bunului imobil, la prima vedere încalcă dreptul de proprietate al agresorului, limitându-i posesia și folosința locuinței pe un timp determinat, care poate fi prelungit, totodată legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie permite aplicarea ordonanței de protecție și în caz de concubinaj, însă Codul Familiei nu reglementează relațiile patrimoniale și personal nepatrimoniale care sunt născute din concubinaj,  din aceste considerente instanțele de judecată au fost reticente în aplicarea acestei măsuri de protecție față de agresorul care este proprietar al locuinței.

Republica Moldova a fost condamnată la CEDO în cauza B. c. Republicii Moldova (Cererea nr. 61382/09)[11], Curtea constatând, în unanimitate, violarea art. 3 din Convenție, din motiv că autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit corespunzător obligaţia lor pozitivă în temeiul articolului 3 din Convenţie pentru a proteja prima reclamantă de rele tratamente. Potrivit primei reclamante, ea a fost bătută sistematic şi insultată de către soţul ei (V.B.), în rezultat, reclamanta a divorţat, însă ea a continuat sa locuiască cu V.B. în acelaşi apartament. La 1 septembrie 2011 prima reclamantă a cerut instanţei judecătoreşti să emită o ordonanţă de protecţie pentru ea şi feciorii ei, solicitând evacuarea temporară a lui V.B. din apartamentul comun, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor; obligarea lui V.B. de a sta departe la o distanţă de 200 m de aceasta şi copii ei şi de a nu contacta cu oricine dintre ei, precum şi interzicerea de a vizita locul de muncă sau de studii al reclamanţilor.

La 2 septembrie 2011 judecătoria sec. Centru mun. Chişinău a emis o ordonanţă de protecţie, valabilă pe un termen de trei luni, cu admiterea parţială a cererii, şi anume de a sta departe de locul aflării primei reclamante, la o distanţă de 200 m, de a nu contacta cu ea şi de a nu vizita locul de muncă al ei. Instanţa de judecată a refuzat să admită evacuarea temporară a lui V.B. din apartament, făcând trimitere la decizia irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 20 mai 2009[12], prin care agresorului (V.B.) i s-a conferit dreptul de a folosi o parte din apartament.

Prima reclamantă a declarat recurs, prin care a afirmat că prin păstrarea dreptului agresorului de a locui în acelaşi apartament cu ea, autorităţile efectiv au supus-o riscului continuării maltratării ei de către agresor. Totodată, fără obligarea agresorului de a părăsi temporar domiciliul, ordonanţa de protecţie a fost lipsită de orice semnificaţie în partea ce ţine de obligarea acestuia de a sta departe de locul reclamantei, Curtea a fost de acord cu argumentul primei reclamante, că permiţând lui V.B să trăiască în acelaşi apartament cu victima au fost ineficiente alte măsuri dispuse prin ordonanţa de protecţie şi a expus-o riscului unei eventuale maltratări, totuși la 2 noiembrie 2011 Curtea de Apel Chișinău a respins recursul declarat de prima reclamantă.

Curtea a mai stabilit că anume conviețuirea cu agresorul în propriul ei apartament a supus prima reclamantă unui sentiment constant de teamă de eventuale rele tratamente, având în vedere numărul de agresiuni anterioare, dar instanțele naționale nu au dispus părăsirea temporară a apartamentului de către agresor, refuzând acest aspect. Prin dispunerea părăsirii temporare de către agresor a domiciliului, instanţele judecătorești naţionale ar fi menţinut un just echilibru dintre cele două drepturi concurente garantate de Convenţie: dreptul reclamantei de a nu fi supusă la rele tratamente și dreptul lui V.B. de a folosi apartamentul.[13]

În raport cu necesitatea aplicării uniforme și corecte a normelor materiale și de procedură, totodată pentru a combate practica divergentă în soluționarea cauzelor legate de violența domestică a fost emisă  Hotărârea Plenului CSJ nr. 1 din 28.05.2012, cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a prevederilor Capitolului XXX1 din Codul de procedură civilă (aplicarea măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie).[14]

În legătură cu măsura de siguranță ce prevede evacuare agresorului, Hotărârea Plenului CSJ în pct. 12 s-a menționat următoarele: „În cazul în care se solicită aplicarea măsurii de protecţie prevăzute de art.3184 alin.(2) lit.a) CPC – obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor instanţele judecătoreşti vor ţine cont de faptul că, deşi dreptul de proprietate al agresorului poate fi violat prin aplicarea acestei măsuri, în cazurile de violenţă în familie, potrivit jurisprudenţei CEDO, prioritate au viaţa şi sănătatea victimei.  În acest sens, CEDO a accentuat că, în cazurile de violenţă domestică, drepturile agresorului nu pot să ia locul drepturilor victimei la viaţă şi integritatea fizică şi mentală (hotărârea din 09.06.2009 în cauza Opuz c. Turciei, cererea  nr.33401/02).

Cu părere de rău, instanțele nu mereu țin cont de Hotărârea Plenului CSJ, ca exemplu, în pct. 11 se menționează: „Instanţele de judecată nu vor aplica măsuri de protecţie care nu sunt prevăzute de legislaţie. Spre exemplu: obligarea de a nu comite acte de violenţă asupra petiţionarei.” Însă judecătorii des aplică măsuri neprevăzute de lege:
Se obligă XXX, domiciliat în mun. Chișinău, str. Muzelor, xx la:
– obligarea de a nu aplica violență psihică și fizică față de victimă;
– obligarea de a nu insulta victima prin cuvinte și gesturi.[15]

Se eliberează ordonanță de protecție în privința victimei Ș.O.
Se obligă XX, cod personal xx, domiciliat în mun. Chișinău, str. Butucului xx, ap. xx:
– să nu comită acte de violență asupra lui Ș.O;[16]

Este absurd și alogic să interzici prin ordonanța de protecție conduita care deja, în sine, este interzisă de lege, cum ar fi obligarea de a nu aplica în continuu violența fizică față de victimă.

Cu toate că Hotărârea Plenului CSJ folosește expresia „dreptul de proprietate al agresorului poate fi violat”, putem totuși vorbi despre o violare a dreptului de proprietate? Nu. În primul rând dreptul de proprietate nu este un drept absolut, el se exercită în limitele prevăzute de lege. Art. 500, alin. (3) Cod Civil: „Dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ.” Iar Art. 9 alin. (2) din Constituție ne zice că proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului.

Evacuarea agresorului proprietar este admisibilă chiar în cazul dacă agresorul este proprietarul exclusiv al locuinței, pentru că nu este vorba de o măsură definitivă, de o negare a dreptului de proprietate, ci de o măsură cu caracter provizoriu, pe care o impune însăși comportamentul violent al agresorului.

Or, dacă reprimarea nu se poate face decât prin evacuarea soţului turbulent, nu are nici o relevanţă dacă este proprietarul locuinţei, deoarece această calitate nu-i permite să săvârşească acte abuzive de natura celor enunţate. Dacă totuşi le săvârşeşte, el trebuie să suporte consecinţele evacuării, dacă se reţine că aceasta este singura măsură care poate fi luată în vederea reprimării abuzului şi a restabilirii situaţiei anterioare.[17]

Curtea Constituțională a României a respins, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015[18], ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate la baza căreia se afla și măsura de siguranță care presupune evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prin luarea măsurilor prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a), c), e) din Legea nr. 217/2003[19] se aduce o îngrădire nejustificată libertăţii individuale, dreptului la liberă circulaţie, dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, dreptului părintelui de a asigura educaţia copiilor minori, dreptului de proprietate privată. Curtea constată că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu normele constituţionale privind dreptul de proprietate privată. Prevederile de lege criticate sunt instituite pentru apărarea unor valori fundamentale, precum viaţa şi integritatea fizică şi psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce drepturile fundamentale invocate pot fi supuse anumitor limitări ori restricţii sau ingerinţe din partea autorităţilor publice, dacă au un scop legitim şi dacă respectă un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul propus.

III. Victima în raport cu locuința – proprietate exclusivă a agresorului

Odată ce agresorul este evacuat din locuință, survine întrebarea: ce statut juridic are victima în raport cu locuința ce îi aparține cu drept de proprietate agresorului? Are dreptul să posede și să folosească locuința, victima în timpul ce ordonanța de protecție produce efecte juridice, în detrimentul voinței agresorului?

Ca exemplu legislația română, în cazul în care prin aplicarea ordinul de protecție provizoriu se dispune evacuarea agresorului(lit. a), prevede că măsurile de protecție prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) se dispun împreună, iar lit. b presupune reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor în locuința comună. Odată ce prin lege victima este reintegrată în locuință, reiese că are dreptul de a fi în posesia locuinței sub imperiul ordinul de protecție provizoriu.

Legislația națională nu dă un răspuns expres la această întrebare, dar interpretând extensiv sintagma „fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor” putem interpreta că victima în termenul ordonanței de protecție, se poate afla în posesia locuinței.

Litigii, în acest sens, puțin probabil să apară, din motiv că în practică victima și agresorul dispun de titlul de proprietate asupra domiciliului în comun. Conform raportului Promo-LEX [20] din 42 de victime s-a constatat că 55% dispun de titlul de proprietate asupra domiciliului în comun cu agresorul, altele 20% locuiesc cu agresorul în locuința ce nu le aparține cu drept de proprietate, 18% locuiesc cu agresorul în proprietatea individuală a victimei și doar 7% locuiesc în proprietatea individuală a agresorului. Prin urmare, constatăm că doar în 7% din cazuri agresorii dispun de dreptul exclusiv asupra domiciliului.

IV. Limitele aplicării măsurii de siguranță ce prevede evacuarea agresorului minor

Însă în cazurile de violență în familie când agresorul este un minor, considerăm că o astfel de măsură nu poate fi aplicată. Reieșind din principiul interesul superior al copilului, suntem de opinia că instanța de judecată nu ar trebui să aplice obligația de a părăsi domiciliul față de minori. Chiar dacă instanța consideră oportun de o aplica, în actul judiciar trebuie să existe motivarea necesară în acest sens și trebuie să-i fie asigurat minorului un alt loc de trai sau trebuie să existe posibilitatea plasării minorului într-un centru specializat. Subliniem că această măsură de protecție poate fi aplicată nu doar de instanța de judecată, ci și de către organul de poliție prin ordinul de restricție de urgență pentru o perioadă de până la 10 zile. Noi susținem că această măsură este cea mai aspră și ar trebui să fie aplicată doar de către instanța de judecată după analizarea tuturor circumstanțelor cauzei.[21]

V. Concluzii

Evacuarea agresorului din locuință – este cea mai importantă și aspră măsură de protecție, de care poate beneficia victima violenței în familie, din acest considerent este necesară o reglementare clară și precisă, ce ar determina instanțele de judecată să aplice uniform și corect normele juridice. Dreptul de proprietate al agresorului nu poate fi mai presus ca viața și sănătatea victimei.

Referințe bibliografice:

  1. Comunicat de presă, <https://www.just.ro/2021/07/23/ordinul-de-protectie-un-instrument-pentru-apararea-tuturor-victimelor-nu-doar-a-celor-care-au-relatii-de-familie-sau-concubinaj-cu-agresorul/>;
  2. Proiectul de lege cu privire la prevenirea violenței în familie, <https://rg.ru/pril/article/131/36/91/Semejnoe_nasilie.pdf>;
  3. <https://yandex.ru/turbo?text=https%3A%2F%2Ftsargrad.tv%2Fnews%2Fmozhno-budet-vyseljat-ljudej-zakon-o-domashnem-nasilii-na-ruku-kvartirnym-rejderam-advokat_229534>;
  4. În original: „обязать нарушителя покинуть место совместного проживания с пострадавшим на срок действия судебного защитного предписания, независимо от того, кто является собственником жилого помещения”;
  5. Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie 45 din 01.03.2007, în Monitorul Oficial Nr. 55-56 din 18.03.2008;
  6. Hotărârea Plenului CSJ nr. 1 din 28.05.2012, cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a prevederilor Capitolului XXX1 din Codul de procedură civilă (aplicarea măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie);
  7. Decizia35 din 19.04.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 40g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 3183 alin. (2) din Codul de procedură civilă (emiterea ordonanței de protecție în baza declarației victimei) <https://www.constcourt.md/public/ccdoc/decizii/ro-d35201840g2018rocdda4.pdf>;
  8. Igor Coban, Aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie, în Drept procesual civil. Partea specială. / Elena Belei, Ana Borș, Felicia Chifa [et al.]; coord. Ed.: Elena Belei – Ed. a 2-a. – Chișinău, 2016, p. 170;
  9. Alexandru Prisac, Comentariul Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, Chișinău, Editura Cartea Juridică, 2019, p. 853;
  10. Legea pentru prevenirea și combaterea violenței domestice 217 din 22.05.2003, în Monitorul Oficial Nr. 948 din 15.10.2020;
  11. Cauza B. v. Republica Moldova, <http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-141783>;
  12. Dosarul nr. 2ra-507/2009, Decizie din 20 mai 2009, <https://ufile.io/omjqvplk>;
  13. Stratulat Valentina, Măsurile civile de protecție în cazurile de violență în familie. Teză de doctor în drept. Chișinău, 2018, p 48-49;
  14. Hotărârea Plenului CSJ nr. 1 din 28.05.2012, <http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=341>;
  15. <https://jc.instante.justice.md/ro/pigd_integration/pdf/0baeaf0c-0dd5-e711-80d4-0050568b021b>;
  16. <https://jc.instante.justice.md/ro/pigd_integration/pdf/3b37ec17-56ba-e711-80d3-0050568b4c47>;
  17. Constantin Crișu, Ghidul Juristului, Ediția a VIII-a, Editura Juris Argessis;
  18. <http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/169520>;
  19. Legea nr. 217/2003, <http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/44014>;
  20. Raport de evaluare a modului de emitere și executare a ordonanțelor de protecție în cazurile de violență în familie în perioada 2012-2014, Chișinău, 2015, p.16, <https://www.soros.md/files/publications/documents/Raport%20Ordonanta%20de%20Protectie.pdf>;
  21. Stratulat V. Op. cit., p.85.

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.