Dr. hab. Serghei Brînza

Dr. Vitalie Stati

* Acest articol a fost publicat în: In Honorem Flavius Antoniu Baias: aparența în drept. Tomul I. București: Hamangiu, 2021, p. 622-634

Introducere

Convenția privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice [1] a fost adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la Istanbul la 7 aprilie 2011. Această convenție, pe care brevitatis causae o vom numi în continuare „Convenția de la Istanbul”, a fost deschisă spre semnare la 11 mai 2011 și a intrat în vigoare la 1 august 2014.

Doar două state membre ale Consiliului Europei – Federația Rusă și Azerbaidjan – nu au semnat acest act. Alte zece state (Armenia, Bulgaria, Cehia, Letonia, Lituania, Regatul Unit, Republica Moldova, Slovacia, Ucraina, Ungaria) au semnat Convenția de la Istanbul, însă nu au ratificat-o.

În ceea ce privește Republica Moldova, semnarea Convenției de la Istanbul a fost aprobată prin Decretul Președintelui Republicii Moldova nr. 2511 din 15 decembrie 2016. [2] La 6 februarie 2017 Republica Moldova a semnat acest act. Proiectul de lege pentru ratificarea Convenției de la Istanbul a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 716 din 27 decembrie 2019. [3] Însă, în ședința Parlamentului Republicii Moldova din 12 martie 2020, proiectul în cauză nu a întrunit numărul necesar de voturi. Între timp, pe pagina web a Parlamentului Republicii Moldova, proiectul de lege pentru ratificarea Convenției de la Istanbul figurează ca fiind în proces de examinare. [4] Astfel, semnând Convenția de la Istanbul, Republica Moldova a autentificat textul acesteia, fără însă a-şi exprimă consimţământul de a fi legată prin Convenția de la Istanbul.

În contrast, România și-a exprimat un asemenea consimțământ. La 27 iunie 2014 Convenția de la Istanbul a fost semnată de România. Prin Legea nr. 30 din 17 martie 2016 [5], Parlamentul României a ratificat acest act.

Printre obiectivele Convenţiei de la Istanbul, în art. 1 lit. a) se menționează cel de „a proteja femeile împotriva tuturor formelor de violenţă şi de a preveni, de a urmări în justiţie şi de a elimina violenţa împotriva femeilor şi violenţa domestică”. Acest obiectiv își găsește dezvoltarea, printre altele, în art. 33-40 ale Convenţiei de la Istanbul, în care statelor, care au aderat la acest act, li se recomandă incriminarea anumitor fapte care reprezintă fie fenomenul de violență împotriva femeilor, fie fenomenul de violență domestică.

Ne propunem în cele ce urmează să analizăm gradul de implementare a art. 33-40 ale Convenţiei de la Istanbul în Codul penal al Republicii Moldova (în continuare – CP RM) și în Codul penal al României (în continuare – CPR).

Rezultate obținute și discuții

Articolele 33-40 fac parte din Capitolul V („Dreptul penal material”) al Convenției de la Istanbul. Fiecare dintre aceste articole se referă la o anumită categorie de fapte: violența psihologică (art. 33); urmărirea (art. 34); violența fizică (art. 35); violența sexuală, inclusiv violul (art. 36); căsătoria forțată (art. 37); mutilarea genitală a femeilor (art. 38); avortul forțat și sterilizarea forțată (art. 39); hărțuirea sexuală (art. 40).

Începem analiza noastră cu art. 33 al Convenției de la Istanbul.

Potrivit acestuia, „părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că este incriminat comportamentul intenţionat de prejudiciere a integrităţii psihologice a unei persoane prin coerciţie sau ameninţări”.

Noțiunea de „violență psihologică” este definită în legislația Republicii Moldova și în cea a României.

Astfel, conform art. 2 al Legii Republicii Moldova nr. 45 din 1 martie 2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie (în continuare LRM nr. 45/2007), prin „violenţă psihologică” se înțelege „impunerea voinţei sau a controlului personal; provocarea stărilor de tensiune şi de suferinţă psihică prin ofense, luarea în derâdere, înjurarea, insultarea, poreclirea, şantajarea, distrugerea demonstrativă a obiectelor, ameninţările verbale, afişarea ostentativă a armelor sau lovirea animalelor domestice, neglijarea; implicarea în viaţa personală; actele de gelozie; impunerea izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa familială; izolarea de familie, de comunitate, de prieteni; interzicerea și/sau crearea impedimentelor în realizarea profesională ori interzicerea și/sau crearea impedimentelor în realizarea programului educațional în instituția de învățământ; persecutarea prin contactarea sau încercarea de a contacta prin orice mijloc sau prin intermediul altei persoane victima căreia i s-a cauzat o stare de anxietate, frică pentru siguranța proprie ori a rudelor apropiate, fiind constrânsă să-și modifice conduita de viață; deposedarea de acte de identitate; privarea intenţionată de acces la informaţie; alte acţiuni cu efect similar”. [6] O definiție similară este formulată în art. 4 alin. (1) lit. b) al Legii României nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice (în continuare – LR nr. 217/2003): „violența psihologică – impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune și de suferință psihică în orice mod și prin orice mijloace, prin amenințare verbală sau în orice altă modalitate, șantaj, violență demonstrativă asupra obiectelor și animalelor, afișare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieții personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, urmărirea fără drept, supravegherea locuinței, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă, efectuarea de apeluri telefonice sau alte tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care prin frecvență, conținut sau momentul în care sunt emise creează temere, precum și alte acțiuni cu efect similar”. [7]

Nu toate formele de violență psihologică, specificate în definițiile reproduse mai sus, corespund prevederilor art. 33 al Convenției de la Istanbul. Doar unele dintre aceste forme presupun „comportamentul intenţionat de prejudiciere a integrităţii psihologice a unei persoane prin coerciţie sau ameninţări”.

În Codul penal al Republicii Moldova, dispoziției de la art. 33 al Convenției de la Istanbul îi corespunde, în primul rând, art. 201¹ alin. (1) lit. b) în partea care se referă la „acţiunea sau inacţiunea intenţionată comisă de un membru al familiei în privinţa altui membru al familiei, manifestată prin […] intimidarea în scop de impunere a voinţei sau a controlului personal asupra victimei”. De asemenea, acestei dispoziții îi corespunde art. 155 CP RM, care prevede răspunderea pentru „ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări”. Nu în ultimul rând, dispoziției de la art. 33 al Convenției de la Istanbul îi corespund anumite norme în care amenințarea sau constrângerea psihică sunt incriminate ca părți ale unui întreg (art. 187, 188, 189 etc. din CP RM).

În Codul penal al României, dispoziției de la art. 33 al Convenției de la Istanbul îi corespund, în primul rând, art. 206 („Amenințarea”) și art. 207 („Șantajul”). În afară de acestea, dispoziției în cauză îi corespund acele norme în care amenințarea sau constrângerea psihică sunt incriminate ca părți ale unui întreg (art. 233, 234, 236 etc. din CPR).

Se poate susține că violența psihologică în accepțiunea art. 33 al Convenției de la Istanbul este incriminată în ambele legi penale analizate. Aceasta deși nici în Codul penal al Republicii Moldova, nici în Codul penal al României, nu există un articol distinct în care art. 33 al Convenției de la Istanbul să-și găsească implementarea plenară. Mai este de menționat că în art. 33 al Convenției de la Istanbul se recomandă incriminarea unui comportament (adică a unei pluralități de acte legate prin aceeași intenție), nu a unui act singular. În contrast, nici în contextul Codului penal al Republicii Moldova, nici în cel al Codului penal al României, nu este relevant dacă amenințarea sau constrângerea psihică implică un comportament sau un act singular.

În alt registru, art. 34 al Convenției de la Istanbul prevede: „Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că este incriminat comportamentul intenţionat de angajare repetată într-un comportament ameninţător direcţionat către o altă persoană, determinând-o pe aceasta să se teamă pentru siguranţa sa”.

Atât în art. 2 al LRM nr. 45/2007, cât și în art. 4 alin. (1) lit. b) al LR nr. 217/2003, urmărirea în sensul art. 34 al Convenției de la Istanbul este considerată formă a violenței psihologice. Totuși, în legislația Republicii Moldova, răspunderea pentru urmărirea în sensul art. 34 al Convenției de la Istanbul este prevăzută nu în art. 155, 187, 188, 189, art. 201¹ alin. (1) lit. b) etc. din CP RM. Articolul 78² din Codul contravențional al Republicii Moldova (în continuare – CC RM) prevede răspunderea pentru acte de persecuţie, i.e. pentru „persecutarea în mod repetat a unei persoane căreia i s-a cauzat o stare de anxietate, frică pentru siguranţa proprie ori a rudelor apropiate, fiind constrânsă să-şi modifice conduita de viaţă, savârşită prin: a) urmărirea persoanei; b) contactarea sau încercarea de a contacta prin orice mijloc sau prin intermediul altei persoane”. [8]

În Codul penal al României, corespondentul acestei dispoziții îl constituie art. 208, în care este incriminată hărțuirea. Alineatul (1) al acestui articol prevede răspunderea pentru „fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere”. În art. 208 alin. (2) este incriminată „efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează o temere unei persoane”.

În viziunea legiuitorului moldovean, urmărirea în sensul art. 34 al Convenției de la Istanbul nu atinge gradul de pericol social al unei infracțiuni. În opoziție, legiuitorul român consideră infracțiune o astfel de faptă. Cu toate acestea, atât în art. 78² CC RM, cât și în art. 208 CPR, se regăsește în cea mai mare parte dispoziția art. 34 al Convenției de la Istanbul. Se poate afirma că ambele legislații analizate conțin un articol distinct în care art. 34 al Convenției de la Istanbul își găsește implementarea.

În altă ordine de idei, conform art. 35 al Convenției de la Istanbul, „părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că este incriminat comportamentul de comitere de acte de violenţă fizică împotriva unei alte persoane”. Cu privire la acest articol, în Raportul explicativ al Convenției de la Istanbul se specifică: „Acest articol incriminează orice act intenționat de violență fizică împotriva altei persoane, indiferent de contextul în care are loc. […] Sintagma „violență fizică” se referă la o vătămare corporală suferită ca urmare a aplicării forței fizice imediate și ilegale. Aceasta se referă și la violența care duce la moartea victimei”. [9]

Noțiunea de „violență fizică” este definită în legislația Republicii Moldova și în cea a României. Astfel, în conformitate cu art. 2 al LRM nr. 45/2007, prin „violenţă fizică” se înțelege „vătămarea intenţionată a integrităţii corporale ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, prin otrăvire, intoxicare, alte acţiuni cu efect similar”. [6] O definiție apropiată atestăm în art. 4 alin. (1) lit. c) al LR nr. 217/2003: „violența fizică – vătămarea corporală ori a sănătății prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înțepare, tăiere, ardere, strangulare, mușcare, în orice formă și de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum și alte acțiuni cu efect similar, supunerea la eforturi fizice epuizante sau la activități cu grad mare de risc pentru viață sau sănătate și integritate corporală, altele decât cele de la lit. e)”. [7]

În Codul penal al Republicii Moldova, dispoziției de la art. 35 al Convenției de la Istanbul îi corespunde, în primul rând, o mare parte a prevederilor art. 201¹. De asemenea, acestei dispoziții îi corespunde art. 145 alin. (2) lit. e¹) CP RM, care prevede răspunderea pentru omorul săvârșit „asupra unui membru de familie”. Nu în ultimul rând, art. 78¹ CC RM prevede răspunderea pentru „maltratarea sau alte acţiuni violente, comise de un membru al familiei în privinţa altui membru al familiei, care au provocat vătămare neînsemnată a integrităţii corporale”.

Aceste fapte reprezintă fenomenul de violență domestică. În ceea ce privește fenomenul de violență împotriva femeilor, cadrul reglementar diferă. Acesta cuprinde art. 78 CC RM și art. 145, 151 și 152 CP RM, dar și alte norme în care violența fizică este incriminată ca parte a unui întreg.

În Codul penal al României există o singură normă în este incriminată violența fizică (care reprezintă fenomenul de violență domestică) în accepțiunea art. 35 al Convenției de la Istanbul. Astfel, art. 199 alin. (1) CPR prevede: „Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 şi art. 193-195 sunt săvârşite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime”.[1] Articolul 199 alin. (1) CPR este complementar în raport cu art. 188, art. 189 şi art. 193-195 CPR. Pentru evitarea repetării în text a art. 188, art. 189 şi art. 193-195 CPR, în art. 199 alin. (1) CPR se face trimitere la acestea.

Referitor la fenomenul de violență împotriva femeilor, cadrul reglementar este reprezentat de art. 188, art. 189 şi art. 193-195 CPR, precum și de alte norme în care violența fizică este incriminată ca parte a unui întreg.

Se poate susține că violența fizică în accepțiunea art. 35 al Convenției de la Istanbul este incriminată în ambele legislații analizate. Aceasta deși diferă maniera de incriminare a violenței fizice în legislația Republicii Moldova și în cea a României:

– în Republica Moldova, violența fizică (care reprezintă fenomenul de violență domestică) este prevăzută de două articole din Codul penal și de un articol din Codul contravențional;
– în România, violența fizică (care reprezintă fenomenul de violență domestică) este prevăzută de un singur articol din Codul penal, care face trimitere la alte cinci articole ale Codului penal.

În același timp, violența fizică (care reprezintă fenomenul de violență împotriva femeilor) este prevăzută de un număr mai mare de norme cu caracter penal sau contravențional (în Republica Moldova) ori doar cu caracter penal (în România).

Articolul 36 al Convenției de la Istanbul se referă la violenţa sexuală, inclusiv la viol. Acest articol conține trei alineate:

– „Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că sunt incriminate următoarele comportamente intenţionate: a) angajarea într-o penetraţie vaginală, anală sau orală de natură sexuală neconsimţită a corpului unei alte persoane cu orice parte corporală sau obiect; b) angajarea în alte acte neconsimţite de natură sexuală cu o persoană; c) determinarea unei alte persoane să se angajeze în acte neconsimţite de natură sexuală cu un terţ” (alin. 1);
– „Consimţământul trebuie dat voluntar, ca rezultat al liberului arbitru al persoanei, evaluat în contextul circumstanţelor înconjurătoare” (alin. 2);
– „Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că dispoziţiile alineatului 1 se aplică, de asemenea, actelor comise împotriva fostelor (foştilor) sau actualelor (actualilor) soţii (soţi) sau partenere(i), aşa cum sunt recunoscute(ţi) acestea (aceştia) de legislaţia internă” (alin. 3).

Noțiunea de „violență sexuală” este definită în legislația Republicii Moldova și în cea a României. Astfel, potrivit art. 2 al LRM nr. 45/2007, prin „violenţă sexuală” se are în vedere „orice violenţă cu caracter sexual sau orice conduită sexuală ilegală în cadrul familiei sau în alte relaţii interpersonale, cum ar fi violul conjugal, interzicerea folosirii metodelor de contracepţie, hărţuirea sexuală; orice conduită sexuală nedorită, impusă; obligarea practicării prostituţiei; orice comportament sexual ilegal în raport cu un membru de familie minor, inclusiv prin mângâieri, sărutări, pozare a copilului şi prin alte atingeri nedorite cu tentă sexuală; alte acţiuni cu efect similar”. [6] Conform art. 4 alin. (1) lit. d) al LR nr. 217/2003, prin „violența sexuală” se înțelege „agresiunea sexuală, impunerea de acte degradante, hărțuirea, intimidarea, manipularea, brutalitatea în vederea întreținerii unor relații sexuale forțate, violul conjugal”. [7] În ceea ce privește formele de violență sexuală, specificate în definițiile reproduse mai sus, art. 4 alin. (1) lit. d) al LR nr. 217/2003 corespunde într-o măsură mai mare prevederilor art. 36 al Convenției de la Istanbul. Pentru comparație, art. 2 al LRM nr. 45/2007 propune o interpretare mai largă a noțiunii de „violenţă sexuală”.

Violența sexuală, care reprezintă fenomenul de violență împotriva femeilor, este incriminată în art. 171 și 172 CP RM. Dacă ne referim la fenomenul de violență domestică, în Codul penal al Republicii Moldova, dispoziției de la art. 36 al Convenției de la Istanbul îi corespund art. 171 alin. (2) lit. b²) (în care este incriminat violul săvârşit „asupra unui membru de familie”), precum și art. 172 alin. (2) lit. b²) (în care se prevede răspunderea pentru acțiunile violente cu caracter sexual săvârșite „asupra unui membru de familie”).

Articolele 218 și 219 CPR prevăd răspunderea pentru violența sexuală care reprezintă fenomenul de violență împotriva femeilor. Dacă ne referim la fenomenul de violență domestică, în Codul penal al României, dispoziției de la art. 36 al Convenției de la Istanbul îi corespunde art. 218 alin. (3) lit. b), în care este incriminat violul comis „de către un membru de familie”, precum și art. 219 alin. (2) lit. b), în care este incriminată agresiunea sexuală săvârșită „de către un membru de familie”.

Remarcăm că în art. 36 al Convenției de la Istanbul se pune accentul pe lipsa de consimțământ al victimei. În art. 171 și 172 CP RM, precum și în art. 218 și 219 CPR, nu oricare lipsă de consimțământ al victimei are relevanță penală. Astfel, în art. 171 și 172 CP RM se recurge la sintagma „prin constrîngere fizică sau psihică a persoanei ori profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa”. În art. 218 și 219 CPR se folosește formularea asemănătoare „prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare”. Sub acest aspect, legile penale ale Republicii Moldova și României nu asigură în deplină măsură apărarea libertății și inviolabilității (integrității) sexuale a persoanei. Din acest punct de vedere, legile penale ale Republicii Moldova și României nu corespund decât în parte prevederilor art. 36 al Convenției de la Istanbul.

În alt context, art. 37 al Convenției de la Istanbul este consacrat căsătoriei forțate. Acest articol prevede:

– „Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că acea conduită de forţare a unui adult sau a unui copil de a încheia o căsătorie este incriminată” (alin. 1);
– „Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că acea conduită intenţionată de ademenire a unui adult sau a unui copil pe teritoriul unei Părţi sau al unui Stat, alta(ul) decât aceea (acela) în care el sau ea domiciliază, cu scopul forţării acestui adult sau copil să încheie o căsătorie, este incriminată” (alin. 2).

Remarcăm că lipsa sau prezența elementului de extraneitate este ceea ce diferențiază ipotezele prevăzute de cele două alineate ale art. 37 al Convenției de la Istanbul.

Nici în legislația Republicii Moldova, nici în cea a României, nu există o normă disctinctă în care să fie prevăzută răspunderea pentru căsătoria forțată.

Cu toate acestea, în art. 167 CP RM este incriminată sclavia şi condiţiile similare sclaviei. Printre modalitățile de realizare a acestei infracțiuni se numără „determinarea ei (adică a persoanei – n.a.), prin utilizarea […] constrângerii, violenţei sau ameninţării cu violenţă, să se angajeze sau să rămână în raport de concubinaj sau căsătorie”. Odată ce se referă atât la căsătorie, cât și la concubinaj, art. 167 CP RM oferă o protecție penală chiar mai largă decât cea pe care o deducem din art. 37 al Convenției de la Istanbul.

Același lucru se poate afirma despre art. 165 CP RM. În accepțiunea acestui articol, traficul de fiinţe umane presupune, inter alia, ipoteza de „recrutare […] a unei persoane adulte, […] fără consimţământul acesteia, în scopul […] exploatării în […] condiţii similare sclaviei”. De asemenea, art. 206 alin. (1) lit. c) CP RM prevede răspunderea pentru traficul de copii, care presupune, printre altele, „recrutarea […] unui copil […] în scopul […] exploatării în […] condiţii similare sclaviei”.

Pentru comparație, în art. 209 CPR este incriminată doar sclavia, nu și alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire. Din această cauză, art. 209 CPR se deosebește de art. 167 CP RM și nu corespunde prevederii de la art. 37 alin. 1 al Convenției de la Istanbul. Această prevedere a Convenției de la Istanbul își găsește implementarea doar în acele norme care prevăd răspunderea pentru forțarea unei persoane în condițiile art. 188, 189, 193-195, 206, 207 etc. din CPR. Totodată, nu pot fi trecute cu vederea prevederile art. 210 și 211 CPR, coroborate cu art. 182 CPR, care prevăd răspunderea pentru traficul de persoane și, respectiv, pentru traficul de minori, în scopul de aplicare în raport cu victima a unor procedee asemănătoare sclaviei de lipsire de libertate ori de aservire.

Astfel, prevederea de la art. 37 alin. 2 al Convenției de la Istanbul este implementată într-un mod eficient în legile penale ale Republicii Moldova și României. Cât privește prevederea de la art. 37 alin. 1 al Convenției de la Istanbul, aceasta este implementată într-un mod mai reușit în Codul penal al Republicii Moldova, și într-un mod mai puțin reușit în Codul penal al României.

În altă privință, art. 38 al Convenției de la Istanbul se referă la mutilarea genitală a femeilor. Conform acestui articol, „părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că următoarele conduite intenţionate sunt incriminate:

a) extirparea, infibularea sau efectuarea oricărei alte mutilări, totale sau parţiale, labia majora, labia minora sau a clitorisului unei femei;
b) constrângerea sau procurarea unei femei pentru a se supuse oricăreia din acţiunile enumerate la punctul a;
c) incitarea, constrângerea sau procurarea unei fete pentru a se supune oricăreia din acţiunile enumerate la punctul a)”.

Nici în legislația Republicii Moldova, nici în cea a României, nu există o normă disctinctă în care să fie prevăzută răspunderea pentru mutilarea genitală a femeilor.

În Codul penal al Republicii Moldova, dispoziției de la art. 38 al Convenției de la Istanbul îi corespund art. 78 CC RM și art. 151 și 152 CP RM. În Codul penal al României, cadrul reglementar este reprezentat de art. 193-195 CPR. Considerăm că aceste norme sunt în măsură să asigure o protecție adecvată împotriva mutilării genitale a femeilor. Nu se poate susține că mutilarea genitală a femeilor este o faptă atestată într-atât de frecvent în jurisprudența penală a celor două state, încât să fie imperioasă incriminarea nomen juris a acesteia.

Articolul 39 al Convenției de la Istanbul se referă la avortul forţat şi la sterilizarea forţată. Potrivit acestui articol, „părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că următoarele conduite intenţionate sunt incriminate:

a) efectuarea unui avort asupra unei femei fără consimţământul ei prealabil şi informat;
b) efectuarea unei intervenţii chirurgicale, care are drept scop sau efect încheierea capacităţii unei femei de a se reproduce în mod natural, fără consimţământul ei prealabil şi informat sau fără înţelegerea procedurii”.

Avortul forţat şi sterilizarea forţată nu reprezintă obiectul unei norme distincte de incriminare din legislația Republicii Moldova și din cea a României. În Codul penal al Republicii Moldova, dispoziției de la art. 39 al Convenției de la Istanbul îi corespund art. 151 sau 152 CP RM (cu sau fără referire la art. 27 CP RM).[2] În Codul penal al României, avortul forţat şi sterilizarea forţată în sensul art. 39 al Convenției de la Istanbul intră sub incidența art. 201 alin. (2) sau, respectiv, a art. 193 sau 194 (cu sau fără referire la art. 32). Aceste norme asigură o protecție pe măsură împotriva avortului forţat şi a sterilizării forţate. Nu există necesitatea în incriminarea nomen juris a unor asemenea fapte.

În fine, art. 40 al Convenției de la Istanbul se referă la hărțuirea sexuală. În conformitate cu acest articol, „părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că orice formă de conduită verbală, nonverbală sau fizică de natură sexuală, cu scopul sau cu efectul violării demnităţii unei persoane, în special atunci când se crează un mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau jignitor, este supus unei sancţiuni penale sau alte sancţiuni legale”.

Atât în art. 2 al LRM nr. 45/2007, cât și în art. 4 alin. (1) lit. d) al LR nr. 217/2003, hărțuirea sexuală în sensul art. 40 al Convenției de la Istanbul este considerată formă a violenței sexuale. Totuși, în legislația Republicii Moldova, răspunderea pentru hărțuirea sexuală în sensul art. 40 al Convenției de la Istanbul este prevăzută nu în art. 171 sau 172 CP RM. Articolul 173 CP RM prevede răspunderea pentru hărţuirea sexuală, adică pentru „manifestarea unui comportament fizic, verbal sau nonverbal, care lezează demnitatea persoanei ori creează o atmosferă neplăcută, ostilă, degradantă, umilitoare, discriminatorie sau insultătoare cu scopul de a determina o persoană la raporturi sexuale ori la alte acţiuni cu caracter sexual nedorite, săvârşite prin ameninţare, constrângere, şantaj”.

În Codul penal al României, corespondentul acestei dispoziții îl constituie art. 223, în care este incriminată hărțuirea sexuală. Alineatul (1) al acestui articol prevede răspunderea pentru „pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare”.

Nici art. 173 CP RM, nici art. 223 alin. (1) CPR nu reproduc fidel dispoziția de la art. 40 al Convenției de la Istanbul. Astfel, art. 173 CP RM conține o condiție în plus care restrânge aria de aplicare a răspunderii pentru hărțuirea sexuală doar la ipotezele care implică, în calitate de acțiune adiacentă, ameninţarea, constrângerea sau şantajul. La rândul său, art. 223 alin. (1) CPR restrânge aria de aplicare a răspunderii pentru hărțuirea sexuală doar la ipotezele care presupun repetarea faptei și săvârșirea acesteia în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare.

Nu considerăm eronată o astfel de abordare a legiuitorului moldovean și a celui român. Stabilirea unor condiții suplimentare (față de cele atestate în art. 40 al Convenției de la Istanbul) în art. 173 CP RM și în art. 223 alin. (1) CPR este condiționată de necesitatea de a delimita hărțuirea sexuală de alte infracțiuni privind viața sexuală, săvârșite în formă tentată. Or, în lipsa unor condiții suplimentare, conduita verbală, nonverbală sau fizică de natură sexuală, cu scopul sau cu efectul violării demnităţii unei persoane, în special atunci când se crează un mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau jignitor, ar fi extrem de dificil de deosebit de tentativa la infracțiunile prevăzute la art. 171, 172, 174 sau 175 CP RM ori la infracțiunile prevăzute la art. 218, 219, 220 sau 221 CPR.

După ce am analizat gradul de implementare a art. 33-40 ale Convenţiei de la Istanbul în Codul penal al Republicii Moldova și în Codul penal al României, considerăm întemeiată formularea unor propuneri de lege ferenda, în scopul îmbunătățirii calității de reglementare a răspunderii pentru violența în familie.

Maniera eclectică și fragmentară de incriminare a violenței în familie în Codul penal al Republicii Moldova este similară cu cea din Codul penal al Ungariei. [10] În acest cod, violența domestică este incriminată în secţ. 212/A, în timp ce secț. 196 („Exploatarea sexuală”), secţ. 197 („Violenţa sexuală”), secţ. 198 „Abuzul sexual” și secţ. 200 („Proxenetismul”) conțin circumstanța agravantă „de către un membru al familiei”. Pentru comparație, în Republica Moldova, denumirea marginală de violență în familie este atribuită faptelor prevăzute de art. 201¹ CP RM și de art. 78¹ CC RM. Totuși, aceste două articole cuprind doar o parte dintre manifestările socialmente periculoase ale violenței în familie. Celelalte manifestări de acest gen sunt cuprinse de art. 145, 171 și 172 CP RM, care conțin circumstanța agravantă „asupra unui membru de familie”.

O asemenea selectivitate a legiuitorilor din Ungaria și Republica Moldova nu poate să nu provoace rezerve: de ce unele manifestări penale ale violenței în familie sunt incriminate în articolul dedicat infracțiunii (infracțiunilor) de violență domestică / violență în familie, iar alte asemenea manifestări sunt incriminate în alte articole ale legii penale?

Convenția de la Istanbul nu conține recomandarea de incriminare a violenței în familie cu titlu de nomen juris. Considerăm oportună incriminarea exclusiv a manifestărilor particulare ale violenței în familie[3], după exemplul dispozițiilor de la art. 145 alin. (2) lit. e¹), art. 171 alin. (2) lit. b²) și art. 172 alin. (2) lit. b²) CP RM, precum și de la art. 78¹ din Codul contravențional. Existența unor asemenea dispoziții compromite maniera de incriminare din art. 201¹ CP RM.

Pentru a exclude eclectismul și fragmentarismul în reglementarea răspunderii pentru violența în familie, propunem legiuitorului moldovean:

1) abrogarea art. 201¹ CP RM;
2) completarea art. 78 CC RM, precum și a art. 150, 151, 152 și 155 CP RM, astfel încât răspunderea să fie agravată în situația în care fapta este săvârșită asupra unui membru de familie.

Concluzii

În studiul de față este analizat gradul de implementare a art. 33-40 ale Convenţiei de la Istanbul în Codul penal al Republicii Moldova și în cel al României. În rezultatul analizei efectuate, se poate susține că violența psihologică în înțelesul art. 33 al Convenției de la Istanbul este incriminată în ambele legi penale analizate. Aceasta deși nici în Codul penal al Republicii Moldova, nici în Codul penal al României, nu există un articol distinct în care art. 33 al Convenției de la Istanbul să-și găsească implementarea plenară. Se poate afirma că ambele legislații analizate conțin un articol distinct în care art. 34 al Convenției de la Istanbul își găsește implementarea. Astfel, în art. 78² CC RM și în art. 208 CPR se regăsește în cea mai mare parte dispoziția art. 34 al Convenției de la Istanbul. Violența fizică în sensul art. 35 al Convenției de la Istanbul este incriminată în ambele legislații analizate. Aceasta deși diferă maniera de incriminare a violenței fizice în legislația Republicii Moldova și în cea a României. În art. 36 al Convenției de la Istanbul se pune accentul pe lipsa de consimțământ al victimei. În art. 171 și 172 CP RM, precum și în art. 218 și 219 CPR, nu oricare lipsă de consimțământ al victimei comportă relevanță penală. Din acest punct de vedere, legile penale ale Republicii Moldova și României corespund în parte prevederilor art. 36 al Convenției de la Istanbul. Prevederea de la art. 37 alin. 2 al Convenției de la Istanbul este implementată într-un mod eficient în legile penale ale Republicii Moldova și României. Cât privește prevederea de la art. 37 alin. 1 al Convenției de la Istanbul, aceasta este implementată într-un mod mai reușit în Codul penal al Republicii Moldova, și într-un mod mai puțin reușit în Codul penal al României. În Codul penal al Republicii Moldova, dispoziției de la art. 39 al Convenției de la Istanbul îi corespund art. 151 sau 152 CP RM (cu sau fără referire la art. 27 CP RM). În Codul penal al României, avortul forţat şi sterilizarea forţată în sensul art. 39 al Convenției de la Istanbul intră sub incidența art. 201 alin. (2) sau, respectiv, a art. 193 sau 194 (cu sau fără referire la art. 32). Aceste norme asigură o protecție pe măsură împotriva avortului forţat şi a sterilizării forţate. Articolul 173 CP RM și art. 223 alin. (1) CPR nu reproduc fidel dispoziția de la art. 40 al Convenției de la Istanbul. Nu considerăm eronată o astfel de abordare a legiuitorului moldovean și a celui român. Stabilirea unor condiții suplimentare (față de cele atestate în art. 40 al Convenției de la Istanbul) în art. 173 CP RM și în art. 223 alin. (1) CPR este condiționată de necesitatea de a delimita hărțuirea sexuală de alte infracțiuni privind viața sexuală, săvârșite în formă tentată. Pentru a exclude eclectismul și fragmentarismul în reglementarea răspunderii pentru violența în familie, legiuitorului moldovean i se recomandă să incrimineze exclusiv manifestările particulare ale violenței în familie.

BIBLIOGRAFIE:

1. Convenția privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice. Disponibil: https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=090000168008482e
2. Decretul Președintelui R.M. nr. 2511/2016 pentru aprobarea semnării Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice. În: M.Of. al R.M. nr. 459-471 din 2016.
3. Hotărârea Guvernului R.M. nr. 716/2019 cu privire la aprobarea proiectului de lege pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată la 11 mai 2011. În: M.Of. al R.M. nr. 400-406 din 2019.
4. Proiectul de lege pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice. Disponibil: www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/4949/language/ro-RO/Default.aspx
5. Legea României nr. 30/2016 pentru ratificarea Convenţiei Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011. În: M.Of. al României nr. 224 din 2016.
6. Legea R.M. nr. 45/2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie. În: M.Of. al R.M. nr. 55-56 din 2008.
7. Legea României nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice. În: M.Of. al României nr. 367 din 2003.
8. Codul contravențional al R.M. nr. 218/2008. În: M.Of. al R.M. nr. 3-6 din 2009.
9. Explanatory Report to the Council of Europe Convention on preventing and combating violence against women and domestic violence. Disponibil: https://rm.coe.int/16800d383a
10. Codul penal al Ungariei. Disponibil: codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Ungaria-RO.html

[1] Este de precizat că în art. 188, art. 189 şi art. 193-195 CPR sunt incriminate: omorul; omorul calificat; lovirea sau alte violenţe; vătămarea corporală; lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.
[2] În contextul infracţiunii prevăzute la art. 159 CP RM se are în vedere numai întreruperea cursului sarcinii cu consimţământul femeii însărcinate. Dacă ea nu şi-a dat consimţământul la avort, cele comise trebuie calificate conform art. 151 CP RM.
Efectuarea ilegală, prin constrângere, a sterilizării chirurgicale trebuie calificată nu conform art. 160 CP RM. Or, în cazul faptei specificate la art. 160 CP RM se are în vedere efectuarea sterilizării chirurgicale, deşi ilegale, dar cu consimţământul victimei.
[3] Concepția de incriminare exclusiv a manifestărilor particulare ale violenței în familie a fost implementată în legile penale ale Bulgariei, Croației și Lituaniei. În acest context, subliniem: Croația nu doar a semnat, ci a și ratificat Convenția de la Istabul.