Mădălina Luca

La data de 30 noiembrie 2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Republica Moldova pentru încălcarea dreptului la respectarea vieții de familie (Art. 8 din CEDO), obligând autoritățile să plătească un prejudiciu moral în valoare de 5.000 de euro și alte 2.500 de euro pentru  cheltuieli de judecată.

In casu, N.A., un copil născut în anul 2015, a rămas fără ocrotire părintească după ce mama acestuia a murit. În certificatul de naștere eliberat de instituția medicală, la rubrica părinți, a fost înscrisă doar mama minorului. Autoritatea tutelară, în conformitate cu art. 55 alin. (3) Cod Civil (în continuare CC), a instituit tutela asupra minorului în favoarea bunicilor.

În anul 2016, tatăl a înaintat o acțiune de recunoaștere a paternității, conform art. 47 alin (6) Codul Familiei (în continuare CF), în baza rezultatelor testului ADN, acesta a fost recunoscut tatăl copilului. Cu toate acestea, minorul a fost lăsat în custodia bunicilor, tatăl fiind plecat adesea peste hotare.

În anul 2019, bunicii au înaintat o cerere de chemare în judecată prin care au solicitat stabilirea domiciliului copilului la bunici în conformitate cu art. 31 alin. (3) CC (în redacția CC Modernizat art. 40 alin. (3)).

La 1 aprilie 2019, Judecătoria Cahul a decis stabilirea domiciliului copilului la bunici, luând în considerare vârsta, starea precară de sănătate, legăturile emoționale strânse cu bunicii și capacitatea acestora de a-i asigura confortul material necesar și echilibrul psiho-emoțional.  Instanța de fond, a constatat că este în interesul superior al copilului ca acesta să locuiască cu bunicii, deoarece tatăl nu avea un venit stabil, iar conform opiniei unui psiholog, transferul imediat al copilului la tatăl său l-ar expune unui pericol fizic și psihic.

La 29 octombrie 2019, Curtea de Apel Cahul a casat hotărârea instanței inferioare și a adoptat una nouă. Curtea a constatat că, deși probele de la dosar au confirmat problemele de sănătate ale copilului, aceasta nu a dovedit existența unei situații excepționale care să justifice stabilirea domiciliului acestuia la bunici. În special, bunicii nu au depus dovezi că tatăl prezentă vreun pericol pentru fiul său și nu putea asigura îngrijiri medicale. În ceea ce privește recomandarea psihologului, instanța a constatat că aceasta s-a bazat exclusiv pe informații furnizate de bunici, fără a încerca să observe care ar fi fost reacția copilului la contactul cu tatăl său. Mai mult, fuseseră menționate datele evaluării psihologice, dar nu și anul. În mod similar, concluzia medicului de familie nu a fost datată.

La 8 mai 2020, Curtea Supremă de Justiție a considerat recursul inadmisibil, menținând decizia instanței de apel.

Ajuns cazul în fața CtEDO, Curtea a constatat existența unei relații de familie între bunici și copii, în sensul art.8, ulterior analizând dacă restrângerea dreptului bunicilor este „necesară într-o societate democratică”.

Aprecierile și argumentele CtEDO:

1. Simpla încredere în legătura naturală dintre un părinte și copilul său sunt insuficiente. Curtea a stabilit că instanțele trebuiau să stabilească care este gradul de risc că creșterea în continuare a copilului la casa bunicilor săi, chiar dacă tatăl său l-ar fi vizitat în mod regulat, ar putea cauza prejudicii ireparabile relației tată-fiu și împiedică reunirea familiei lor. Instanțele s-au bazat în mare parte pe declarațiile tatălui, neconfirmate de nicio probă, în special că acesta s-a interesat de fiul său și a încercat să ofere ajutor financiar bunicilor, care i-au refuzat ajutorul, precum și că bunicii au creat obstacole în calea vizitei copilului;
2. Stabilirea domiciliului și custodiei copilului nu este ”an ordinary civil case”. Instanțele naționale au respins raportul psihologului ca fiind insuficient de obiectiv și nedatat corespunzător, iar concluzia medicului ca nedatată. Așadar, chiar dacă instanțele naționale au avut îndoieli legitime cu privire la concluziile medicului și psihologului, pentru Curte nu este clar de ce aceștea nu au fost audiați și nici de ce nu s-a dispus efectuarea unui raport independent. Instanțele trebuiau să decidă nu doar care parte a prezentat dovezi mai convingătoare, ci, cel mai important, ce soluție reflectă interesul superior al copilului. Instanțele nu ar putea face acest lucru fără rapoarte de expertiză. Instanțele s-au concentrat asupra absenței oricăror probe că tatăl nu ar putea asigura nevoile copilului său (o abordare care ar fi fost relevantă în procedura decăderii din drepturile părintești), însă în acestă procedură trebuie dovedită capacitatea părintelui de a oferi îngrijire adecvată;
3. Absența măsurilor tranzitorii și pregătitoare menite să ajute copilul și tatăl său în construirea relației lor e contrară interesului superior al copilului. Instanțele superioare nu au explorat posibilitatea de a-l lăsa temporar pe minor cu bunicii săi, asigurând în același timp accesul frecvent și neobstrucționat al tatălui său, astfel încât să construiască treptat relația dintre cei doi, fără a expune copilul la vreun risc imediat.

Reieșind din cele menționate, remarcăm că această Hotărâre a CtEDO dă naștere unor noi perspective în practica și legislația procesual civilă a RM. Astfel, în cazurile cu privire la stabilirea domiciliului minorului, Curtea transformă rolul diriguitor al instanței judecătorești (art. 9 CPC)  în unul activ, în care efectul defavorabil al nedovedirii afirmațiilor nu va cădea pe părți, ci instanța trebuie și nu doar ”este în drept” să propună părților să prezinte probe suplimentare și să dovedească fapte ce constituie obiectul probațiunii (art. 118 CPC).

Mădălina Luca