America sfârșitului de secol XIX a avut parte de câteva hotărâri judecătorești care au marcat dezbaterile ulterioare în materie de interpretare juridică. Și atunci, ca și astăzi, trebuia făcută alegerea între text și evoluție, între auto-limitare și activism judiciar.

În Riggs v. Palmer 115 N.Y. 506 (1889), Curtea de Apel a statului New York  a reținut că un tânăr care și-a omorât bunicul nu putea veni la moștenire pe baza testamentului celui din urmă, deși nu exista nicio lege care să-l împiedice. Judecătorii care au semnat opinia majorității au aplicat principiul potrivit căruia „nimeni nu poate profita de pe urma propriei erori”. Era un principiu nescris în legile statului New York care guvernau domeniul succesiunii.[1]

În Church of the Holy Trinity v. United States 143 U.S. 457 (1892), Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a reținut că legea care interzice aducerea sau venirea străinilor pentru a munci în Statele Unite, pe baza unui contract sau a unei înțelegeri, nu era aplicabilă în cazul unui contract semnat între un străin cu reședința în afara țării și o societate religioasă care acționează în baza legilor statale, atunci când străinul se angajează să se mute în Statele Unite și să lucreze în cadrul societății, în calitate de cleric. În pofida unui text clar, Curtea Supremă a instituit o excepție pentru „slujitorii Evangheliei sau pentru orice altă categorie care prestează o muncă intelectuală”.[2]

În ultimul caz, dar nu cel din urmă, Adams v. New Jersey Steamboat Co. 151 N.Y. 163 (1896), Curtea de Apel a statului New York a menținut soluția unei curți cu jurați prin care o companie de transport maritim a fost obligată la plata despăgubirilor către un pasager căruia i-a fost furată o sumă de bani, fără să fi fost probată neglijența angajaților companiei. Nu exista o lege care să reglementeze răspunderea companiei pentru bunurile care le-au fost furate pasagerilor pe navă. Judecătorii au aplicat metoda analogiei. Ei au reținut că „Nu se evidențiază niciun motiv serios care să justifice relaxarea regulii rigide de common law aplicabile în relațiile dintre hangii și oaspeții lor, de vreme ce aceleași considerente de politică publică sunt aplicabile în ambele situații”. În ambele situații, cea a transportatorilor maritimi și cea a hangiilor, erau aplicabile aceleași considerente de principiu. Este un caz-cheie dat ca exemplu de profesorii care cercetează aplicarea metodei analogiei în drept.[3]

Transpus în ordinea juridică din Republica Moldova, ultimul caz suscită interes din perspectiva teoriei dreptului. Acceptând, arguendo, că prevederile Codului navigației maritime comerciale nu reglementează răspunderea transportatorului pentru prejudiciul cauzat prin furtul banilor pasagerului[4], ar putea fi făcută analogia, într-un asemenea caz, cu răspunderea hotelierului în situația bunurilor furate ale clientului, reglementată de articolul 1557 din Codul civil?

Mullahii dreptului civil ne vor răspunde ferm: Nu! Sunt „armăsari civiliști”, cum le-ar fi spus Jhering[5], adică genul de cabaline care, atunci când descoperă vreun pasaj în Codul civil, iau zăbala între dinți și, fără să privească la dreapta sau la stânga, aleargă în galop spre articolul în discuție. Articolul 6 (3) din Codul civil blochează aplicarea prin analogie a normelor care stabilesc răspunderea civilă.

Adams era pasager pe vaporul companiei reclamate, care mergea din New York spre Albany. În timpul nopții a ieșit din cabina în care stătea, după ce a închis ferestrele și a încuiat ușa. Avea 160 $ în haina lăsată înăuntru. Cineva a forțat fereastra cabinei și i-a furat banii. Judecătorul O’Brien, cel care a redactat opinia Curții de Apel New York, la care s-au raliat toți colegii săi de complet, a reținut că companiei reclamate îi revenea răspunderea ca unui asigurător. Voi cita câteva considerente relevante ale opiniei:

„Principiul potrivit căruia hangiii sunt considerați asigurătorii banilor sau ai bunurilor personale ale oaspeților lor își are originea în politica publică. Este considerat necesar și rațional ca această categorie de persoane să fie supusă unui grad înalt de responsabilitate în cazurile în care le este acordată o încredere deosebită și acolo unde există o tentație acută de fraudare și pericolul de a fi jefuit din cauza relațiilor speciale dintre părți. Relațiile care există între o companie de transport maritim și pasagerii ei, care au plătit ca să stea în cabine pentru confort în timpul călătoriei, nu diferă în vreun aspect esențial de relațiile dintre hangiu și oaspeții săi.

Pasagerul plătește pentru cabină din aceleași motive pentru care o face oaspetele unui han. Există aceleași riscuri de fraudă și furt în cazul transportatorilor, ca în cazul proprietarului tentat să-și încalce obligația față de oaspete.

Un vapor care transportă pasageri pe apă oferindu-le camere și găzduindu-i este, pentru toate scopurile practice, un han plutitor și, astfel, obligațiile proprietarilor față de pasageri trebuie să fie aceleași.”

Judecătorul O’Brien a aplicat metoda analogiei pentru că nu exista o regulă prevăzută de lege privind răspunderea transportatorilor maritimi în asemenea cazuri. El s-a întrebat dacă transportatorii maritimi răspund ca asigurători. În acest sens, a identificat o regulă prevăzută de lege, aplicabilă într-o situație comparabilă: situația hangiilor. Ulterior, a stabilit principiul care stă la baza regulii răspunderii hangiilor și principiul care justifică lipsa răspunderii transportatorilor maritimi. Aplicat în cazul transportatorilor maritimi, primul principiu acceptă așteptarea legitimă a clienților la siguranță față de hoți și gradul mai mare de responsabilitate al transportatorului față de pasagerul căruia i s-a alocat o cabină. Pus în balanță cu principiul lipsei răspunderii transportatorilor, are prioritate. Așadar, analogia judecătorului O’Brien implică o punere în balanță. Rezultatul punerii în balanță a celor două principii constă în regula răspunderii transportatorilor maritimi față de pasagerii cărora li s-au furat bani din cabină. De fapt, fiecare regulă reprezintă rezultatul unei puneri în balanță a principiilor concurente. Astfel, analogia se rezumă, în mare parte, la o punere în balanță a principiilor.[6]

Se poate vorbi despre existența unui „vid legislativ” în Republica Moldova în privința răspunderii transportatorilor maritimi pentru banii furați unui pasager din cabina sa? Dacă „vidul” are în vedere lipsa unei reguli precise care să guverneze cazul, răspunsul este afirmativ. Totuși, întotdeauna există principii aplicabile în circumstanțele unui caz.[7] Articolul 6 (4) din Codul civil acceptă concluzia: o instanță de judecată nu poate refuza înfăptuirea justiției în cauzele civile pentru că lipsește norma juridică sau că este neclară. Alte legislații spun că la judecarea unor asemenea cauze trebuie aplicate principiile generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele cazului și ținând cont de cerințele echității.[8]

Articolul 6 (3) din Cod conține o formulare directă și categorică: „Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care limitează drepturile civile sau care stabilesc răspundere civilă”. Totuși, prin raportare la alineatul (4), conținutul său prezintă semne de schizofrenie. Pe de o parte, alineatul (3) interzice analogia, care este dominată de punerea în balanță. Pe de altă parte, alineatul (4) permite punerea în balanță, pentru că judecătorul care nu identifică reguli scrise face apel la principiile generale de drept, iar principiile sunt aplicate prin punerea lor în balanță cu principiile concurente.

Să ne imaginăm următorul scenariu. Un judecător care stabilește răspunderea transportatorului maritim făcând expres o analogie cu răspunderea hotelierului pronunță o hotărâre ilegală, i.e. contrară articolului 6 (3) din Codul civil. În schimb, dacă aplică principiul general al asigurării bunurilor clientului de cel care îl găzduiește, cu gândul la răspunderea hotelierilor, el pronunță o hotărâre legală, i.e. conformă cu articolul 6 (4) din Codul civil. Doar că nu-și exprimă gândul în scris. Altfel spus, judecătorii care vor să eludeze alineatul (3) pot face analogii ascunse, cu permisiunea alineatului (4).

Care ar putea fi rațiunea alineatului (3)? Probabil că s-a făcut analogia cu interdicția aplicării legii penale prin analogie, în defavoarea acuzatului. Așadar, o altă analogie!

Și în materia dreptului penal interdicția poate fi demontată. În cazul în care un element de interpretare judiciară nouă, care conduce la condamnarea unei persoane, este conform cu esența infracțiunii și putea fi prevăzut în mod rezonabil de persoană, nu există nicio încălcare a condiției Nullum crimen sine lege.[9] De exemplu, infracțiunea de interceptare a convorbirilor purtate prin intermediul rețelei de telefonie mobilă include, printr-o interpretare extensivă, și fapta de interceptare a convorbirilor telefonice purtate prin intermediul aplicațiilor Viber, WhatsApp ș.a. Dacă un tribunal penal ar condamna o persoană care a interceptat o convorbire telefonică purtată prin intermediul unei aplicații argumentând că a efectuat o interpretare extensivă conformă cu esența infracțiunii și care putea fi prevăzută în mod rezonabil de persoană, va fi respectată condiția Nullum crimen sine lege. Dacă același tribunal condamnă persoana, reținând expres că a făcut analogia cu interceptarea convorbirilor purtate prin intermediul rețelei de telefonie mobilă, condiția nu este respectată. De fapt, analogia poate fi deosebită cu greu de interpretarea extensivă. Este dificil să stabilești o linie de demarcație.[10] Este o chestiune de manipulare strategică pe terenul argumentării.

Ce explicație ar mai avea repulsia față de analogia juridică în materia răspunderii civile în Republica Moldova? Probabil, reaua-credință a unor judecători care-și aleg situațiile „similare” ce le convin. Dar această filosofie este prea cinică și insuficient de cinică deopotrivă. Este prea cinică, pentru că nu toți judecătorii sunt de rea-credință. Este insuficient de cinică, pentru că judecătorii de rea-credință nu sunt intimidați de metodologia juridică sau de textele legale clare.

Păcat că Părinții Copiatori ai Codului nostru civil nu au înțeles esența analogiei juridice.

[1] Vezi Ronald Dworkin, Taking Rights Seriously, Harvard University Press, 1977, pp. 23 et seq.
[2] Vezi critica lui Antonin Scalia, Common-Law Courts in a Civil-Law System: The Role of United States Federal Courts in Interpreting the Constitution and Laws, în Amy Gutmann (editor), A Matter of Interpretation, Princeton University Press, 1997, pp. 18-23.
[3] Vezi, e.g., Lloyd L. Weinreb, Legal Reason. The Use of Analogy in Legal Argument, Cambridge University Press, 2005, pp. 41-45.
[4] La o analiză de suprafață, articolul 195 din Codul navigației de referă doar la pierderea banilor pasagerului care i-au fost predați spre păstrare transportatorului, în condițiile în care transportatorul a acceptat să-i păstreze în siguranță. Dar dacă transportatorul nu acceptă să păstreze banii? Dacă pasagerul îi lasă în cabina pe care o închide cu cheia, iar cineva îi fură prin efracție și nu putem vorbi despre culpa, intenția sau a imprudența gravă a pasagerului? Ce răspundere poartă transportatorul într-o astfel de situație?
[5] Max Rümelin, Developments in legal theory and teaching during my lifetime, în Magdalena Schoch (tr.), The Jurisprudence of Interests, Harvard University Press, 1948, p. 7.
[6] Bartosz Brożek, Analogy in Legal Discourse, ARSP: Archiv für Rechts- und Sozialphilosophie / Archives for Philosophy of Law and Social Philosophy, Vol. 94, No. 2, 2008, p. 193.
[7] Bartosz Brożek, Analogy and Balancing: A Reply to David Duarte, Journal for Constitutional Theory and Philosophy of Law / Revija za ustavno teorijo in filozofijo prava, vol. 25, 2015, p. 165.
[8] Vezi articolul 5 (3) din Codul de procedură civilă al României.
[9] Parmak și Bakir v. Turcia, 3 decembrie 2019, § 62.
[10] Damiano Canale, Giovanni Tuzet, Analogical reasoning and extensive interpretation, în Hendrik Kaptein și Bastiaan van der Velden (editori), Analogy and Exemplary Reasoning in Legal Discourse, Amsterdam University Press, 2018, p. 66.