Drept penal şi contravenţional

Interpretarea sintagmei „săvârșirea infracțiunii”, utilizate în art. 311 din Codul penal al Republicii Moldova
24.01.2022 | Vitalie Stati

Vitalie Stati

Dr. Vitalie Stati

În alin. (1) art. 311 CP RM, dispoziția este formulată în felul următor: „Denunţarea cu bună ştiinţă falsă în scopul de a-l învinui pe cineva de săvârşirea unei infracţiuni, sau plângerea cu bună ştiinţă falsă despre săvârşirea unei infracţiuni, făcută unui organ sau unei persoane cu funcţie de răspundere, care sunt în drept de a porni urmărirea penală”. Din această formulare reiese că obiectul[1] denunțării false sau al plângerii false îl constituie săvârșirea unei infracțiuni.

În literatura de specialitate autohtonă sunt exprimate două viziuni divergente cu privire la înțelesul sintagmei „săvârşirea unei infracţiuni”, utilizate în art. 311 CP RM:

1) viziunea lato sensu: „Prin „săvârșirea unei infracțiuni” se înțelege comiterea oricărei infracțiuni prevăzute de articolele părții speciale a Codului penal ca infracțiune consumată, precum și acțiunile de pregătire, tentativă sau de participare la săvârșirea ei” [1, p. 469] (A. Borodac); „Prin „săvârșirea unei infracțiuni” se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea penală le prevede și le pedepsește ca infracțiuni consumate, ca pregătire sau tentativă de infracțiune (art. 25-27 CP RM), precum și participarea la comiterea acesteia în calitate de autor, organizator, instigator sau complice (art. 42 CP RM)” [2, p. 500] (T. Popovici);

2) viziunea stricto sensu: „Prin „săvârșirea unei infracțiuni” se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le prevede și pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice” [3, p. 84] (Gh. Ulianovschi); „Prin ,,săvârşirea unei infracţiuni” se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, ori participarea la comiterea acestora ca organizator, instigator sau complice” [4, p. 702; 5, p. 743] (S. Brînza și V. Stati).

Remarcăm că divergența dintre cele două viziuni se exprimă în catalogarea pregătirii de infracțiune ca ipoteză ce intră sub incidența sintagmei „săvârşirea unei infracţiuni” (viziunea lato sensu) sau, respectiv, ca ipoteză ce nu intră sub incidența acestei sintagme (viziunea stricto sensu).

Totodată, observăm că la baza viziunii stricto sensu este pusă definiția noțiunii „săvârșirea unei infracțiuni” din art. 144 al Codului penal al României din 21.06.1968 și din art. 158 al Codului penal al României din 28.06.2004 („Prin „săvârșirea unei infracțiuni” sau „comiterea unei infracțiuni” se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice” [6; 7]), precum și din art. 174 al Codului penal al României din 17.07.2009 („Prin „săvârșirea unei infracțiuni” sau „comiterea unei infracțiuni” se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice”. [8]

În același context, menționăm că sintagma „săvârșirea unei infracțiuni” este folosită în alin. 1 art. 259 din Codul penal al României din 21.06.1968: „Învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anume persoană, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”, precum și în alin. (1) art. 334 din Codul penal al României din 28.06.2004: „Învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anume persoană, se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 3 ani”.[2]

Cineva ar putea obiecta că, pentru dreptul penal al Republicii Moldova, nu comportă relevanță definiția sintagmei „săvârșirea unei infracțiuni”, formulată în legislația penală română; or, în contextul legislației penale române, pregătirea infracțiunii nu este pasibilă de răspundere penală.[3]

Însă, argumentele doctrinare infirmă posibilitatea catalogării pregătirii de infracțiune ca ipoteză ce intră sub incidența sintagmei „săvârşirea unei infracţiuni”:

– „Act preparator este acela care are un caracter echivoc și care, chiar dacă este săvârșit de autor în toată întregimea, tot nu vatămă pe nimeni. Din contra, definind actele de executare, se poate zice că actul de executare are un caracter univoc antisocial și tulbură societatea, dacă reușește, prin rezultat, iar dacă nu reușește, prin temerea ce inspiră societății fapta neizbutită. […] Execuțiunea începe atunci când infractorul iese din zona neutră în care nu atinge interesele nimănui, pentru a trece în sfera intereselor altor persoane, vătămându-le sau amenințându-le” [9, 413-414, 419] (I. Tanoviceanu);
– „Caracteristic actelor preparatorii este faptul că ele pregătesc săvârșirea faptei și deci sunt premergătoare trecerii la comiterea acțiunii. Actele preparatorii nu corespund acțiunii tipice indicate în conținutul juridic al infracțiunii prin ceea ce am denumit verbum regens” [10, p. 393; 11, p. 420] (C. Bulai și B.N. Bulai);
– „Pentru ca o activitate să fie considerată ca act pregătitor, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: […] c. să nu facă parte din latura obiectivă, descrisă în norma de incriminare, deoarece, altfel, nu ar mai fi act de pregătire, ci tentativă; […]” [12, p. 101] (A. Ungureanu);
– „Pentru a fi considerate acte de pregătire a infracțiunii, activitățile desfășurate trebuie să îndeplinească anumite condiții: […] c) activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conținutul elementului material al laturii obiective; să nu facă parte din actele de executare; […]” [13, p. 183-184] (C. Mitrache);
– „Pentru ca o activitate să fie considerată act de pregătire la săvârșirea unei infracțiuni, ea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: […] c) activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracțiunii proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia. […]” [14, p. 184] (I. Pascu);
– „act preparator (pregătitor) – actul prin care se pregătește moral sau material executarea hotărârii infracționale, fără a se trece propriu-zis la comiterea comportamentului care constituie elementul material al infracțiunii” [15, p. 7] (A. Boroi, N. Gorunescu, M. Popescu);
– „Actul de pregătire nu trebuie să aparțină acțiunii tipice pe care norma de incriminare o descrie prin „verbum regens”, rolul său rezumându-se la crearea de condiții care să facă posibilă și să faciliteze săvârșirea infracțiunii (Exemplul clasic, prezentat în doctrină, dar și verificat în practică: procurarea unei chei pentru a săvârși un furt este un act pregătitor, iar folosirea cheii marchează începutul săvârșirii infracțiunii)” [16, p. 206-207; 17, p. 64] (Gh. Alecu);
– „Pentru a fi considerate acte de pregătire a infracțiunii, activitățile desfășurate trebuie să îndeplinească anumite condiții: […] activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracțiunii proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia. Prin această condiție se delimitează actele de pregătire de tentativă” [18, p. 148] (V. Păvăleanu);
– „Actele preparatorii sunt anterioare începerii executării hotărârii de a săvârși o infracțiune […]” [19, p. 176] (M. Udroiu);
– „Actul de pregătire, deși este un act material, este mai puţin decât un act de executare. El nu poate să constituie un început de executare a infracţiunii proiectate, căci în cazul acesta este vorba de o tentativă, care este o formă mai avansată a materializării. Actul de pregătire trebuie să fie de așa natură, încât prin el să nu se înceapă actul de executare prevăzut în actul constitutiv al infracţiunii proiectate; acesta nu numai să nu lezeze obiectul infracţiunii proiectate, ci nici chiar să nu-l pună în pericol nemijlocit, căci altfel va reprezenta un caz de tentativă” [20, p. 252; 21, p. 276]; „Actele preparatorii constituie prima fază în perioada externă în care se trece de la adoptarea hotărârii infracționale la executarea ei, acte care numai pregătesc, din punct de vedere material, moral și organizatoric, săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea propriu-zisă a acesteia” [22, p. 11] (A. Șavga);
– „Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracțiunii ce se pregătește și sunt exterioare acesteia. Ele numai creează condiții pentru săvârșirea infracțiunii” [23, p. 87; 2, p. 50]; „Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii puse la cale şi sunt exterioare acesteia. Ele numai creează condiţii pentru săvârşirea infracţiunii” [24, p. 65] (Gh. Ulianovschi);
– „Caracteristicile actelor de pregătire sunt: […] actul de pregătire nu face parte din latura obiectivă a infracțiunii, nefiind descris sub nicio formă în conținutul normei de incriminare (în afară de cazul când actul de pregătire este incriminat ca infracțiune de sine stătătoare); actele de pregătire nu prezintă un pericol nemijlocit pentru obiectul atentatului, ci doar creează posibilitatea reală de săvârșire a infracțiunii, care nu se materializează din cauze ce nu depind de voința subiectului; […] actele de pregătire implică o anterioritate în timp față de actele de executare; […]” [25, p. 279] (S. Copețchi și I. Hadîrcă).

Sintetizând aceste puncte de vedere, putem formula următoarele concluzii:

1) pregătirea de infracțiune nu poate niciodată, prin ea însăși, fără a fi săvârșită acțiunea sau inacțiunea pregătită, să aducă atingere – efectivă sau potențială – obiectului juridic al infracțiunii. Pentru comparație, în cazul tentativei de infracțiune, obiectului juridic al infracțiunii îi este adusă o atingere potențială, iar, în cazul infracțiunii consumate, obiectului juridic al infracțiunii î se aduce o atingere efectivă;
2) latura obiectivă a pregătirii de infracțiune se exprimă în crearea condițiilor pentru săvârșirea unei infracțiuni, nu în săvârșirea infracțiunii de care se pregătește făptuitorul. Latura obiectivă a pregătirii de infracțiune, pe de o parte, și latura obiectivă a tentativei de infracțiune sau a infracțiunii consumate, pe de altă parte, nu pot avea același conținut. Pentru a putea vorbi despre săvârșirea infracțiunii, trebuie să fim în prezența cel puțin a tentativei de infracțiune;
3) pregătirea de infracțiune este antecedentă în raport cu săvârșirea infracțiunii. Între pregătirea de infracțiune și săvârșirea infracțiunii trebuie să existe un decalaj temporal. Pregătirea de infracțiune trebuie să se încheie înainte de începerea săvârșirii infracțiunii.

Aceste concluzii își au suportul normativ în textul legii penale, în special, în art. 26 și 27 CP RM. Astfel, în conformitate cu alin. (1) art. 26 CP RM (în care este definită noțiunea „pregătirea de infracțiune”), „se consideră pregătire de infracţiune înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune […]”. Dacă pregătirea de infracțiune ar fi o ipoteză ce intră sub incidența sintagmei „săvârşirea infracţiunii”, atunci pentru ce ar mai fi necesară înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune? În aceeași normă, legiuitorul vorbește despre „crearea […] de condiţii pentru săvârşirea ei (adică a infracțiunii – n.a.)”. Dacă pregătirea de infracțiune ar fi o ipoteză ce intră sub incidența sintagmei „săvârşirea infracţiunii”, atunci pentru ce ar mai fi necesară crearea unor astfel de condiții?

În contrast, în art. 27 CP RM, în definiția noțiunii „tentativa de infracțiune”, este folosită expresia „acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni”. În această expresie, semnificația cea mai mare o prezintă cuvintele „îndreptată nemijlocit”. Se are în vedere că tentativa de infracțiune presupune începerea executării nemijlocite a laturii obiective a infracţiunii. Așadar, începutul săvârșirii acțiunii sau inacțiunii, care face parte din latura obiectivă a infracțiunii, demonstrează îndreptarea nemijlocită a acestei acțiuni sau inacțiuni spre săvârşirea unei infracţiuni. Prin catalogarea tentativei ca dovadă a începerii executării nemijlocite a laturii obiective a infracţiunii, legiuitorul face distincția dintre tentativă de infracțiune și pregătirea de infracțiune.

Modelul normativ al oricărei infracțiuni este descris în normele din partea specială a Codului penal. Această axiomă este consacrată în art. 36 și alin. (2) art. 504 din Codul de procedură penală [26], precum și în pct. 26 al Hotărârii Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 9 din 29.04.2016 privind modul de executare a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 23 februarie 2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din Codul de procedură penală (termenul arestului preventiv) [27] și pct. 83 al Hotărârii Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 14 din 27.05.2014 pentru controlul constituţionalităţii art. II al Legii nr. 56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova (prescripţia tragerii la răspundere penală). [28] Drept urmare, săvârșirea unei infracțiuni presupune executarea laturii obiective a unei fapte tipice, susceptibile de calificare în baza unei norme din partea specială a Codului penal. În cazul în care lipsește tipicitatea cel puțin a unei tentative, nu se poate vorbi despre săvârșirea unei infracțiuni.

În alt context, utilizarea distinctă în unele norme din Codul penal al Republicii Moldova a sintagmelor „pregătirea de infracțiune” și „săvârșirea infracțiunii” vine în sprijinul ideii că pregătirea de infracțiune nu poate fi considerată ipoteză ce intră sub incidența sintagmei „săvârşirea unei infracţiuni”:

– „Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire (evid. ns.) a participat” (alin. (5) art. 47);
– „Finanţarea terorismului, adică punerea la dispoziţie sau colectarea intenţionată de către orice persoană, prin orice metodă, direct sau indirect, a bunurilor de orice natură dobândite prin orice mijloc, sau prestarea unor servicii financiare în scopul utilizării acestor bunuri ori servicii sau cunoscând că vor fi utilizate, în întregime sau parţial: a) la organizarea, pregătirea ori comiterea unei infracţiuni (evid. ns.) cu caracter terorist; […]” (alin. (1) art. 279);
– „Recrutarea în scop terorist, adică solicitarea adresată unei persoane de a comite sau de a participa la pregătirea ori comiterea unei infracţiuni (evid. ns.) cu caracter terorist, sau de a se asocia la o organizaţie sau un grup, cu intenţia sau cunoscând că această solicitare este făcută în scopul de a contribui la comiterea unei sau mai multor infracţiuni cu caracter terorist” (alin. (1) art. 2791);
– „Călătoria în străinătate în scop terorist, adică călătoria către un stat care nu este statul de reşedinţă al persoanei, nici statul a cărui cetăţenie persoana o deţine, pentru planificarea, pregătirea, săvârşirea (evid. ns.) ori participarea la infracţiuni cu caracter terorist sau pentru a instrui în scop terorist ori a beneficia de instruire în scop terorist” (alin. (1) art. 2793).

Exemple similare de utilizare distinctă a sintagmelor „pregătirea de infracțiune” și „săvârșirea infracțiunii” pot fi găsite, de asemenea, în unele norme din Codul de procedură penală al Republicii Moldova:

– „Procesul penal reprezintă activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane, desfăşurată în conformitate cu prevederile prezentului cod. Procesul penal se consideră început din momentul sesizării sau autosesizării organului competent despre pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni (evid. ns.)” (alin. (1) art. 1);
– „Ofiţerul de urmărire penală are următoarele atribuţii: 1) asigură înregistrarea, în modul stabilit, a sesizării privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni (evid. ns.) în cazul în care sesizarea nu a fost înregistrată de conducătorul organului de urmărire penală, începe urmărirea penală în cazul în care din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare rezultă bănuiala rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune, propune procurorului încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau refuzul de a începe urmărirea penală […]” (alin. (2) art. 57);
– „Măsurile speciale de investigaţii se dispun şi se efectuează dacă sînt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: […] există o bănuială rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni (evid. ns.) grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, cu excepţiile stabilite de lege; […]” (pct. 2) alin. (2) art. 1321);
– „Cercetarea domiciliului şi/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură supravegherea şi înregistrarea audio şi video, a celor de fotografiat şi de filmat se dispune cu privire la persoana asupra căreia există probe sau date că a săvârşit sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni (evid. ns.)” (alin. (3) art. 1326);
– „Pot fi supuse interceptării şi înregistrării comunicările bănuitului, învinuitului sau ale altor persoane, inclusiv ale celor a căror identitate nu a fost stabilită, despre care există date ce pot conduce rezonabil la concluzia că ele fie contribuie, în orice mod, la pregătirea, comiterea, […] infracţiunilor (evid. ns.) prevăzute la alin. (2), fie primesc sau transmit informaţii relevante şi importante pentru cauza penală” (alin. (3) art. 1328);
– „Datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire despre pregătirea sau săvârşirea altor infracţiuni (evid. ns.) decât cele pentru care a fost autorizată măsura specială de investigaţii se transmit imediat procurorului pentru începerea urmăririi penale” (alin. (2) art. 138);
– „Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic, magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobândite în condiţiile prezentului cod, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni (evid. ns.) şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă” (art. 164);
– „Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvârşirea sau pregătirea pentru săvârşirea unei infracţiuni (evid. ns.) prevăzute de Codul penal prin: 1) plângere; 2) denunţ; 3) autodenunţ; 31) proces-verbal cu privire la constatarea infracţiunii, întocmit de organele de constatare prevăzute la art. 273 alin. (1) din prezentul cod; 4) depistarea nemijlocit de către organul de urmărire penală sau procuror a bănuielii rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni; 5) raportul de audit al Curții de Conturi și documentele aferente acestuia” (alin. (1) art. 262);
– „Organul de urmărire penală este obligat să primească plângerile sau denunţurile referitoare la infracţiunile săvârşite, pregătite sau în curs de pregătire (evid. ns.) chiar şi în cazul în care cauza nu este de competenţa lui. Persoanei care a depus plângerea sau denunţul i se eliberează imediat un certificat despre acest fapt, indicându-se persoana care a primit plângerea sau denunţul şi timpul când acestea au fost înregistrate” (alin. (1) art. 265);
– „Refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul privind pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni (evid. ns.) poate fi contestat de către persoana care a depus plângerea sau denunțul conform art. 298 și, respectiv, art. 2991 la procuror sau, după caz, la procurorul ierarhic superior, în termen de 15 zile de la data la care i s-a adus la cunoștință ordonanța respectivă. Ordonanța procurorului sau a procurorului ierarhic superior poate fi contestată la judecătorul de instrucție în termen de 10 zile de la data la care i s-a adus la cunoștință ordonanța respectivă” (alin. (2) art. 265);
– „Persoanele indicate în alin.(1) sunt în drept de a ataca judecătorului de instrucţie: 1) refuzul organului de urmărire penală: a) de a primi plângerea sau denunţul privind pregătirea sau săvârşirea infracţiunii (evid. ns.); […]” (alin. (2) art. 313).

Așadar, pe de o parte, în toate aceste norme penale și procesual penale, se recurge la folosirea distinctă a sintagmelor „pregătirea de infracțiune” și „săvârșirea infracțiunii”. Pe de altă parte, în art. 311 CP RM se utilizează sintagma „săvârșirea infracțiunii”, fără a fi folosită sintagma „pregătirea de infracțiune”. Alin. (1) art. 54 al Legii nr. 100 din 22.12.2017 cu privire la actele normative prevede, inter alia: „Textul proiectului actului normativ se elaborează în limba română, cu respectarea următoarelor reguli: […] c) terminologia utilizată este constantă, uniformă și corespunde celei utilizate în alte acte normative, […]; d) […] aceleaşi noţiuni se exprimă prin aceiaşi termeni; […]”. [29] Luând în considerare aceste reguli, întrebările care se impun sunt: odată ce în alte norme legiuitorul folosește distinct sintagmele „pregătirea de infracțiune” și „săvârșirea infracțiunii”, de ce doar în art. 311 CP RM sintagma „săvârșirea infracțiunii” ar trebui să includă înțelesul de „pregătire de infracțiune”? Căror reguli și principii ar corespunde o asemenea interpretare a art. 311 CP RM? Ambele întrebări sunt retorice, pentru că ştim deja răspunsul.

În concluzie, odată ce în art. 311 CP RM obiectul denunțării false sau al plângerii false este restrâns la săvârșirea infracțiunii (adică la executarea laturii obiective a infracțiunii), pregătirea de infracțiune nu poate reprezenta acest obiect.

*Acest articol a fost publicat în: Актуальные научные исследования в современном мире // Журнал.  Переяслав, 2021,  Вып. 12,  ч. 5, p. 22-31.


[1] A nu se confunda cu obiectul infracțiunii, privit ca element constitutiv al infracțiunii.
[2] În Codul penal al României din 17.07.2009, în art. 268 „Inducerea în eroare a organelor judiciare”, se recurge nu la sintagma „săvârșirea unei infracțiuni”, ci la expresia „existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia”.
[3] Excepție constituie cazul prevăzut la alin. (2) art. 412 din Codul penal al României din 17.07.2009: „Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute în art. 395-397, art. 401-403, art. 408 și art. 399 raportat la infracțiunea de trădare prin ajutarea inamicului”. În acest caz, pregătirea de infracțiune este asimilată cu tentativa de infracțiune.
O altă excepție este reprezentată de faptele incriminate la art. 314 și alin. (1) art. 367 (în modalitățile de inițiere sau constituire a unui grup infracțional organizat în vederea comiterii unei infracţiuni) din Codul penal al României din 17.07.2009. În acest caz, pregătirea de infracțiune este asimilată cu infracțiunea consumată.
În legătură cu astfel de excepții, este important de reținut precizarea pe care o face M. Ștefănoaia: „În aceste situaţii se sancţionează nu actele de pregătire propriu-zise, ci tentativa sau infracţiunea creată prin voinţa legiuitorului”.*
* Ștefănoaia M. Drept penal: partea generală. Vol. I. Bucureşti: Universul Juridic, 2020, p. 463. 619 p.


BIBLIOGRAFIE:

  1. Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială. Chișinău: Tipografia Centrală, 2004. 622 p.
  2. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. et al. Codul penal comentat și adnotat. Chișinău: Cartier, 2005. 656 p.
  3. Ulianovschi Gh. Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției. Chișinău: Garuda-art, 1999. 174 p.
  4. Brînza S., Stati V. Drept penal. Partea Specială. Vol. II. Chișinău: Tipografia Centrală, 2011. 1324 p.
  5. Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol. II. Chișinău: Tipografia Centrală, 2015. 1300 p.
  6. Codul penal al României din 21.06.1968. În: Buletinul Oficial, 1968, nr. 79-79 bis.
  7. Codul penal al României din 28.06.2004. În: Monitorul Oficial al României, 2004, nr. 575.
  8. Codul penal al României din 17.07.2009. În: Monitorul Oficial al României, 2009, nr. 510.
  9. Tanoviceanu I. Tratat de drept și procedură penală. Vol. I. București: Curierul Judiciar, 1924. 1044 p.
  10. Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. București: All, 1997. 647 p.
  11. Bulai C., Bulai B.N. Manual de drept penal: partea generală. București: Universul Juridic, 2007. 678 p.
  12. Ungureanu A. Drept penal român: partea generală. București: Lumina Lex, 1995. 463 p.
  13. Mitrache C. Drept penal român: partea generală. București: Șansa, 1999. 368 p.
  14. Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Pascu I. et al. Drept penal. Partea generală. București: Europa Nova, 1999. 576 p.
  15. Boroi A., Gorunescu M., Popescu M. Dicționar de drept penal. București: All Beck, 2004. 417 p.
  16. Alecu Gh. Drept penal. Partea generală: curs universitar. Constanța: Europolis, 2007. 572 p.
  17. Alecu Gh. Instituții de drept penal: partea generală și partea specială. Constanța: Ovidius University Press, 2010. 671 p.
  18. Păvăleanu V. Drept penal general: conform noului Cod penal. București: Universul Juridic, 2012. 503 p.
  19. Udroiu M. Drept penal: partea generală. București: C.H. Beck, 2017. 652 p.
  20. Grama M., Botnaru S., Șavga A., Grosu V. Drept penal. Partea generală. Chișinău: Cartier, 2005. 624 p.
  21. Botnaru S., Șavga A., Grama M., Grosu V. Drept penal: Partea generală. Vol. I. Chișinău: Tipografia Centrală, 2012. 328 p.
  22. Șavga A. Formele infracțiunii intenționate după fazele ei de desfășurare / Autoreferat al tezei de doctor în drept. Chișinău, 2002. 22 p.
  23. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu / Sub red. lui A. Barbăneagră. Chișinău: Arc, 2003. 836 p.
  24. Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V. et al. Codul penal al Republicii Moldova: Comentariu (Legea nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. Cu toate modificările operate până la republicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 72-74/195 din 14.04.2009. Adnotat cu jurisprudenţa CEDO şi a instanţelor naţionale.). Сhișinău: Sarmis, 2009. 860 p.
  25. Copețchi S., Hadîrcă I. Calificarea infracțiunilor: Note de curs. Chișinău: Tipografia Centrală, 2015. 349 p.
  26. Codul de procedură penală al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104-110.
  27. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 9 din 29.04.2016 privind modul de executare a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 23 februarie 2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din Codul de procedură penală (termenul arestului preventiv). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr. 184-192.
  28. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 14 din 27.05.2014 pentru controlul constituţionalităţii art. II al Legii nr. 56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova (prescripţia tragerii la răspundere penală). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2014, nr. 364-365.
  29. Legea nr. 100 din 22.12.2017 cu privire la actele normative. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2018, nr. 7-17.


Aflaţi mai mult despre , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.