Laurenția Goreacii

Plângerea împotriva Georgiei a fost depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi cetățeni georgieni, A („primul reclamant”) și B („al doilea reclamant”), la 16 septembrie 2016.

La 10 februarie 2022, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza A și B împotriva Goergiei. Curtea s-a pronunțat în privința încălcării articolelor 2 și 14 din Convenție.

Situația de fapt

În 2011, C, care avea șaptesprezece ani, a fost răpită de către D, pentru a se căsători cu acesta, care era un polițist de douăzeci și doi de ani. Deoarece C era sub amenințare constantă din partea lui D, ea a început să conviețuiască cu el. Cuplul nu și-a înregistrat niciodată căsătoria.

Potrivit materialelor aflate la dosarul cauzei, la data de 31 august 2013, D, în urma unei altercații privind pensia alimentară a copilului, a bătut-o pe C în casa părintească.

Din acest motiv a fost chemată poliția, prezentându-se trei ofițeri de patrulare, toți cunoscuții lui D. Aceștia au intervievat-o pe C în prezența acestuia, iar după cum au confirmat mai mulți martori oculari independenți (e.g. vecinii), D a fost în relații bune cu ofițerii, care erau colegii săi.

În urma intervievării, polițiștii au întocmit un proces-verbal care nu reflecta cu exactitate amploarea violenței incidentului, referindu-se la acesta drept „o altercație minoră în familie legată de pensia alimentară pentru copii”.

La 5 iulie 2014, C a reclamat la Inspectoratul General al Ministerului de Interne („Inspectoratul General”), diviziune însărcinată cu efectuarea cercetărilor disciplinare împotriva polițiștilor, că D a agresat-o fizic de două ori în public.

La 25 iulie 2014, un reprezentant al Inspectoratului General a chemat-o pe C pentru un interviu în legătură cu cele două incidente menționate în plângerea sa din 5 iulie 2014. Deși dorea ca Inspectoratul General să intervină și să pună capăt comportamentului violent al fostului ei partener, ea a cerut să nu fie prea duri cu el, deoarece el este tatăl copilului ei.

După ce C a depus mărturii și a părăsit incinta Inspectoratului, D a urmărit-o în stradă. Martorii oculari i-au văzut certându-se într-un parc public. Dintr-o dată, D și-a scos pistolul de serviciu și a tras cinci focuri de armă în pieptul și stomacul lui C., care a murit pe loc.

Plângeri penale împotriva autorităților competente de aplicare a legii

La 22 ianuarie 2015, părinții lui C au depus o plângere la Procuratura Generală, solicitând deschiderea unei anchete penale cu privire la lipsa de protecție a vieții fiicei sale de către ofițerii de poliție și a procurorilor, care nu au acordat o atenție adecvată raportărilor repetate de violență domestică. Părinții a susținut că această conduită neglijentă a agenților de stat ar fi putut fi influențată de discriminarea bazată pe gen.

Răspuns la plângerile depuse de părinți nu a fost prezentat sub nicio formă.

Acțiuni civile împotriva autorităților de drept

La 22 ianuarie 2015, prima reclamantă a chemat în judecată Ministerul de Interne și Procurorul șef în temeiul articolului 1005 din Codul civil pentru neprotejarea vieții fiicei sale, pretinzând despăgubiri și anume prejudiciu moral în valoare de 120.000 lari georgian (GEL – aproximativ 34.000 euro (EUR)).

Printr-o hotărâre din 24 iulie 2015, Tribunalul Tbilisi a admis cererea în parte, acordând despăgubiri pentru prejudiciul moral în valoare de 20.000 GEL (aproximativ 7.000 EUR). Instanța a constatat că există o legătură de cauzalitate între inactivitatea ofițerilor de poliție și a procurorilor și omorul lui C.

Aprecierea Curții

Având în vedere afirmațiile reclamanților potrivit cărora dublul eșec al autorităților – lipsa protecției împotriva violenței domestice și absența unei anchete efective cu privire la inacțiunea autorităților de aplicare a legii – a rezultat din recunoașterea insuficientă a fenomenului discriminării femeilor, Curtea constată că cea mai potrivită modalitate de a proceda ar fi supunerea plângerilor unei examinări duale simultane în temeiul articolului 2, coroborat cu articolul 14 din Convenție.

Curtea subliniază că prezenta cauză nu este direct despre acțiunile violente ale lui D, care au dus în final la condamnarea penală a acestuia în urma uciderii lui C., ci mai degrabă despre răspunsul autorităților, sau lipsa acestuia, la acțiunile lui C și la plângerile familiei ei înainte și după omorul acesteia. Faptul că el era un ofițer de poliție în exercițiu și îi cunoștea pe cei care investigaseră plângerile lui C poate fi, prin urmare, relevant pentru evaluarea de către Curte a întrebărilor referitoare la aspectele procedurale și de fond ale articolului 2 și pretinsa pierdere a calității de victimă.

Curtea constată cu îngrijorare că autoritatea de anchetă competentă nici nu a încercat să stabilească responsabilitatea ofițerilor de poliție pentru eșecul acestora de a răspunde în mod corespunzător la multiplele incidente de violență de gen care au avut loc anterior omorului lui C și nici nu a considerat că este necesar să se acorde reclamanților statutul de victimă.

Curtea accentuează că statul pârât a încălcat obligațiile procedurale care îi revin în temeiul articolului 2 coroborat cu articolul 14 din Convenție. În plus, Curtea observă insuficiența despăgubirilor oferite de celelalte două proceduri interne – urmărirea penală a făptuitorului și acțiunile civile introduse de reclamanți împotriva autorităților de aplicare a legii.

Împrejurările prezentei cereri confirmă că a existat în mod clar o situație de durată de violență domestică, ceea ce înseamnă că nu putea exista nicio îndoială cu privire la imediatul pericol pentru victimă și că poliția știa sau cu siguranță ar fi trebuit să cunoască natura acelei situații. Deși au fost puși în alertă cu privire la gravitatea riscurilor, poliția nu a manifestat diligența specială necesară și a comis deficiențe majore în activitatea lor, cum ar fi strângerea de probe inexacte, incomplete sau chiar înșelătoare și neîncercarea de a efectua o analiză adecvată a factorilor declanșatori ai violenței.

Din diferitele rapoarte și înregistrări întocmite de polițiști nu reiese că victima a fost vreodată înștiințată de poliție cu privire la drepturile sale procedurale și la diferitele măsuri legislative și administrative de protecție de care dispunea. În plus, Curtea consideră că inactivitatea autorităților interne de aplicare a legii pare a fi și mai îngrijorătoare atunci când este evaluată în raport cu faptul că agresorul a fost el însuși ofițer de poliție.

Curtea concluzionează astfel că prezenta cauză poate fi văzută ca un alt exemplu viu al modului în care pasivitatea generală și discriminatorie a autorităților de aplicare a legii în fața acuzațiilor de violență domestică poate crea un climat propice unei proliferări suplimentare a violenței comise împotriva victimelor doar pentru că sunt femei. Nerespectând multitudinea diferitelor măsuri de protecție care erau direct disponibile, autoritățile nu au prevenit violența de gen împotriva rudelor apropiate ale reclamantelor, care a culminat cu moartea acesteia, și au agravat acest eșec cu o atitudine de pasivitate în ceea ce privește presupusul făptuitor, ulterior condamnat pentru omorul victimei.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, 
A declarat cererea admisibila;
A susținut că reclamanții pot pretinde că sunt victime în sensul articolului 34 și că a existat o încălcare a articolului 2, coroborat cu articolul 14 din Convenție;
A reținut că statul pârât trebuie să plătească reclamanților în comun, în termen de trei luni, 35.000 EUR (treizeci și cinci de mii de euro), plus orice plăți suplimentare, în calitate de prejudiciu moral.

Laurenția Goreacii