Cristina Chihai

Obiectul juridic special este valoarea socială concretă și relaţiile sociale generate de aceasta cărora li se aduce atingere prin comiterea unei infracţiuni [1, p. 96].

Doctrinarul S. Brînza menţionează că o deosebită atenţie trebuie acordată următoarelor aspecte ale obiectului juridic special: a) să se ţină cont de scopurile adoptării normei penale, care are sub protecţie obiectul corespunzător; b) uneori, chiar în textul articolului se face o indicare directă asupra obiectului apărării penale; c) în multe cazuri, concluzia cu privire la obiectul juridic special al apărării penale poate fi făcută pe baza obiectului juridic generic, care este menţionat în denumirea capitolului corespunzător din Codul penal; d) concluzia cu privire la obiectul infracţiunii trebuie făcută în baza analizei dispoziţiilor normelor penale, chiar dacă acestea nu conţin o consemnare directă cu privire la caracteristicile obiectului infracţiunii [2, p. 91-92].

Obiectul juridic special al infracţiunii de practicare ilegală a activităţii financiare trebuie să derive atât din obiectul generic, la caz, relaţiile sociale cu privire la economia naţională, cât și din obiectul juridic de subgrup, care este constituit din relaţiile sociale cu privire la activitatea de întreprinzător.

Totuși, remarcăm că, în timp ce obiectul generic rezultă din titulatura grupului de infracţiuni din care face parte fapta penală respectivă, obiectul special se deduce din elementele infracţiunii prevăzută în textul incriminator sau chiar din denumirea marginală a normei [3, p. 173].

Înainte de a analiza obiectul special al infracţiunii de practicare ilegală a activităţii financiare, reţinem că conceptul privitor la răspunderea pentru această infracţiune a suportat remanieri esenţiale. Acestea au fost introduse prin Legea nr. 225 din 15 decembrie 2017. Astfel, la momentul actual, art. 241¹ CP RM stabilește răspunderea penală pentru practicarea activităţii financiare fără înregistrare şi/sau fără autorizare (licenţiere), în modul prevăzut de legislaţie, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari (alin. (1)) și pentru aceeași acţiune care a cauzat daune în proporţii deosebit de mari (alin. (2)).

De altfel, până la operarea amendamentelor, art. 241¹ CP RM stabilea răspunderea penală pentru practicarea activităţii financiare fără înregistrare şi fără autorizare în modul prevăzut de legislaţie (alin. (1)) și pentru aceeași acţiune care a cauzat daune în proporţii mari (alin. (2)).

Din această perspectivă, vom analiza, în plan comparativ, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzută de art. 241¹ CP RM, până la modificările introduse prin Legea nr. 225 din 15 decembrie 2017 și după aceste modificări.

Sub acest aspect, doctrinarii V. Stati și S. Brînză au stabilit că obiectul juridic special al infracţiunii era constituit din relaţiile sociale cu privire la practicarea activităţii financiare în condiţii de legalitate, presupunând înregistrare şi autorizare [4, p. 9; 5, p. 183; 6, p. 92]. În lumina amendamentelor menţionate supra, concluzionăm că obiectul juridic special al infracţiunii prevăzută de art. 241¹ CP RM îl formează relaţiile sociale cu privire la practicarea activităţii financiare în condiţii de legalitate, presupunând înregistrare şi/sau autorizare (licenţiere). Sub acest aspect, considerăm că, prin stabilirea acestor condiţii, statul urmărește asigurarea satisfacerii echitabile a intereselor economice de ordin privat și de ordin public, realizarea controlului de stat asupra agenţilor economici și lupta contra activităţilor economice ilegale, ţinerea evidenţei statistice pentru aplicarea măsurilor de reglementare a economiei, aplicarea politicii de impozitare de către stat etc. Prin urmare, această intervenţie legală a statului asigură în mod cert respectarea principiilor de desfășurare a activităţii financiare, precum: libertatea și legalitatea exercitării activităţii, concurenţa loială și bunacredinţă a subiectelor activităţii, la fel – interzicerea formelor vădit infracţionale ale subiectelor activităţii financiare.

În cele ce succed, vom dezvălui conţinutul conceptelor de activitate financiară, înregistrare, autorizare și licenţă pentru elucidarea esenţei obiectului juridic special al infracţiunii cercetate. Totodată, vom examina coerenţa normativă și terminologică dintre art. 241¹ CP RM și alte acte legislative extrapenale care conţin norme de referinţă pentru acest articol. În special, vom aborda alegerea legislatorului privind introducerea expresiei ,,autorizare (licenţă)” în textul incriminator.

În continuare vom analiza noţiunile de activitate financiară, înregistrare și autorizare utilizate de către legislator în textul incriminator prevăzut de art. 241¹ CP RM.

Din această perspectivă, reţinem că, prin Legea nr. 128 din 8 iunie 2012 pentru completarea unor acte legislative, s-a completat Legea nr. 845 din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat și întreprinderi cu art. 9¹ ,,Activităţi financiare ilegale”. Potrivit acestui articol, este interzisă desfășurarea activităţilor, altele decât cele înregistrate şi autorizate în modul prevăzut de legislaţie, prin care se propune persoanelor, prin ofertă publică, să depună ori să colecteze mijloace financiare rambursabile, indiferent cum se realizează această colectare; este interzisă desfășurarea activităţilor, altele decât cele înregistrate şi autorizate în modul prevăzut de legislaţie, prin care se propune persoanelor, prin ofertă publică, să depună ori să colecteze mijloace financiare sau să se înscrie pe liste cu promisiunea câștigurilor financiare rezultate din creșterea numărului de persoane recrutate sau înscrise, indiferent cum se realizează această colectare sau înscriere pe liste.

În continuare, este necesar de analizat raportul dintre activitatea financiară și activitatea de întreprinzător, luând în considerare că legislatorul a prevăzut răspunderea penală pentru practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art. 241 CP RM) și pentru practicarea ilegală a activităţii financiare (art. 241¹ CP RM).

Așadar, observăm că, potrivit art. 1 din Legea nr. 845 din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat și întreprinderi, antreprenoriat este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfășurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială, cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri. De altfel, legislatorul a stabilit principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător, procedura de revizuire a actelor normative potrivit acestor principii. Totuși, el a exceptat aplicarea acestor principii în privinţa activităţii de întreprinzător din domeniul financiar, i.e. bancar şi nebancar (art. 10 alin. (2)-(3) din Legea nr. 235 din 20 iulie 2006). De asemenea, observăm că întreprinderea are dreptul să practice anumite genuri de activitate, determinate de legislaţie, numai după ce a obţinut autorizarea pentru genul respectiv de activitate conform Legii nr. 160 din 22 iulie 2011 privind reglementarea prin autorizare a activităţii de întreprinzător sau, în cazul activităţii din domeniul financiar (bancar şi nebancar), conform legilor speciale (art. 10 alin. (2) din Lege cu privire la antreprenoriat și întreprinderi).

O lege specială, care reglementează activitatea din domeniul financiar, este Legea nr. 1 din 16 martie 2018 cu privire la organizaţiile de creditare nebancară. Așadar, conform art. 8 alin (1)-(2) din Lege, organizaţia de creditare nebancară este în drept să desfășoare, cu titlu profesional, doar activităţi de creditare nebancară, în conformitate cu prezenta lege. Activităţile de creditare nebancară sunt: a) acordarea de credite nebancare; b) leasingul financiar. Potrivit alin. (4) din același articol, organizaţia de creditare nebancară poate desfășura operaţiuni de factoring, activitate în calitate de agent bancassurance, activităţi de prestare a serviciilor de plată şi emitere a monedei electronice în conformitate cu Legea nr. 114/2012 cu privire la serviciile de plată şi moneda electronică, alte forme de leasing, precum şi alte activităţi conexe sau auxiliare legate de realizarea activităţii de creditare nebancară.

Așadar, coroborând prevederile legale enunţate supra, conchidem că activitatea financiară este o activitate de prestare a serviciilor financiare. Activitatea de întreprinzător și cea financiară nu pot fi egalate, deoarece activitatea de întreprinzător are o sferă mai largă și înglobează fabricarea produselor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. Activitatea financiară reprezintă o specie a celei de întreprinzător. În acest context, ca să disociem răspunderea penală pentru practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător de practicarea ilegală a activităţii financiare, apelând la regula specialia derogant generalia prevăzută la art. 116 alin. (2) CP RM, reţinem că art. 241¹ CP RM este normă specială faţă de art. 241 CP RM.

În continuare, vom analiza noţiunea de înregistrare de stat. Aceasta reiese din prevederile Legii nr. 220 din 19 octombrie 2007 privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, ale Codului civil al Republicii Moldova, ale Legii nr. 845 din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat și întreprinderi, precum și ale Legii nr. 1 din 16 martie 2018 cu privire la organizaţiile de creditare nebancară.

În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 220 din 19 octombrie 2007, acţiunea organului înregistrării de stat constă în certificarea faptului constituirii, reorganizării, lichidării, suspendării sau reluării activităţii persoanelor juridice, sucursalelor acestora, precum şi a faptului modificării actelor de constituire ale persoanelor juridice, înscrierii datelor în Registrul de stat, care are ca efect dobândirea şi încetarea capacităţii juridice a persoanelor juridice, obţinerea şi încetarea de către persoanele fizice a calităţii de întreprinzător individual.

Potrivit prevederilor Codul civil al Republicii Moldova, persoana fizică are dreptul să practice activitate de întreprinzător, din nume şi pe cont propriu, din momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual (art. 34 alin. (1) din CC); dar persoana juridică se consideră constituită în momentul înregistrării ei de stat (art. 63 alin. (1) din CC). Întreprinzătorul este obligat să înregistreze întreprinderea înfiinţată de el pe teritoriul Republicii Moldova până la începerea activităţii ei economice (art. 27 alin. (1) din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi). De asemenea, organizaţia de creditare nebancară se constituie şi se înregistrează în conformitate cu legislaţia privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali (art. 11 alin. (1) din Legea nr. 1 din 16 martie 2018 cu privire la organizaţiile de creditare nebancară).

Cu privire la definiţiile de licenţă și autorizaţie, subliniem că acestea sunt prevăzute în mai multe acte legislative extrapenale, i.e. Codul civil, Legea nr. 160 din 22 iulie 2011 privind reglementarea prin autorizare a activităţii de întreprinzător și Legea nr. 845 din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

Înainte de toate, pentru înţelegerea conceptelor de licenţă și autorizaţie, vom apela și la Dicţionarul explicativ al limbii române. Potrivit acestuia, licenţă reprezintă autorizaţie eliberată de administraţie prin care se permite practicarea unei anumite activităţi; autorizaţie acordată de stat unui particular, contra unei taxe, pentru exercitarea unei activităţi economice sau comerciale ori pentru operaţii de import și export. Autorizaţie este permisiune, de obicei oficială, de a face ceva; document scris prin care se dovedește un drept, o împuternicire a cuiva; permisiune dată de un organ al administraţiei de stat pentru exercitarea unui drept sau pentru săvârșirea unui act.

Revenind la prevederile legale, evidenţiem că, potrivit art. 176 alin. (5) din Codul civil, persoana juridică poate practica anumite tipuri de activităţi, a căror listă este stabilită de lege, doar în baza unui permis special (licenţă). Dreptul persoanei juridice de a practica activitatea pentru care este necesară licenţă apare în momentul obţinerii ei sau în momentul indicat în ea şi încetează odată cu expirarea, suspendarea sau retragerea licenţei, dacă legea nu prevede altfel.

Totodată, legislatorul definește autorizarea ca o acţiune prin care autoritatea administraţiei publice sau instituţia abilitată prin lege cu funcţii de reglementare şi de control îi permite solicitantului să iniţieze şi/sau să desfășoare o afacere, eliberându-i un act cu caracter permisiv, sub formă de licenţă – pentru genurile de activitate prevăzute de Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător nr. 451-XV din 30 iulie 2001 şi/sau sub formă de autorizaţie – pentru confirmarea unor cerinţe tehnice, unor norme separate sub un anumit aspect, stabilite de lege. Noţiunea de autorizaţie include: autorizaţiile, permisele, certificatele, avizele, aprobările, coordonările, brevetele, atestatele de calificare emise de autorităţile administraţiei publice sau de instituţiile abilitate prin lege cu funcţii de reglementare şi de control (art. 10 alin. (2)-(3) din Legea nr. 235 din 20 iulie 2006 cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător).

Mai mult, remarcăm că, ulterior, legislatorul a stabilit esenţa licenţei și autorizaţiei într-o altă lege, i.e. în Legea nr. 160 din 22 iulie 2011 privind reglementarea prin autorizare a activităţii de întreprinzător. Așadar, licenţa este un act permisiv care investește titularul cu drept de a desfășura un anumit gen de activitate, integral sau parţial, asupra căruia se răsfrâng criteriile de licenţiere stabilite de prezenta lege (art. 4¹ alin. (1) din Lege). Potrivit aceluiași articol, autorizaţia este privită ca act permisiv care se referă la acordarea anumitor drepturi de activitate și la atestarea întrunirii anumitor condiţii de către agentul economic.

Sub acest aspect, coroborând prevederile legale enunţate supra, considerăm că termenul de licenţă și autorizare nu sunt echipolente. Dacă e să facem o comparaţie a definiţiilor enunţate supra, prin interpretarea teleologică, atunci observăm că, deși ambele sunt acte permisive care acordă titularului anumite drepturi, conceptul de licenţă este mai general și înglobează dreptul de a desfășura un anumit gen de activitate, integral sau parţial, dar autorizaţia acordă numai unele drepturi de activitate (n.a. – sublinierea ne aparţine). Mai mult, reţinem că, potrivit art. 12¹ alin. (1)-(2) din Legea privind reglementarea prin autorizare  a activităţii de întreprinzător, licenţa este actul permisiv, eliberat de către autoritatea de licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător, care atestă dreptul titularului de licenţă de a desfășura, pentru o perioadă stabilită, integral sau parţial, genul de activitate indicat în aceasta, cu respectarea condiţiilor de licenţiere.

Așadar, observăm că, deși legislatorul operează cu termenul de ,,autorizare” în denumirea Legii nr. 160 din 22 iulie 2011, totuși, în textul legii, în special Capitolul II¹ al Legii, se recurge pe prim plan la conceptul de licenţă, fiind redat, e.g. conţinutul licenţei; autorităţile împuternicite să elibereze licenţa; procedura de obţinere, prelungire și reperfectare a licenţei etc.

De asemenea, evidenţiem că genurile de activitate supuse licenţierii sunt stabilite exhaustiv în anexa nr. 1 la Lege (Nomenclatorul actelor permisive eliberate de către autorităţile emitente persoanelor fizice şi persoanelor juridice pentru practicarea activităţii de întreprinzător). Așadar, reţinem că, în Nomenclator, legislatorul a enumerat activităţile care se supun licenţierii i.e. activitatea bancară; activitatea de schimb valutar în numerar cu persoane fizice (a unităţilor de schimb valutar, altele decât băncile); activitatea de prestare a serviciilor de plată de către societăţile de plată, societăţile emitente de monedă electronică, furnizorii de servicii poștale; activitatea de emitere a monedei electronice de către societăţile emitente de monedă electronică; activitatea asociaţiilor de economii şi împrumut; activitatea pe piaţa de capital: societate de investiţii, operator pe piaţa de capital, societate de administrare fiduciară a investiţiilor.

Mai mult, remarcăm că legislatorul a prevăzut criteriile pentru identificarea genurilor de activitate supuse licenţierii, i.e. serviciul prestat sau bunul produs/comercializat prezintă pericol sporit şi supravegherea eficientă a activităţii în cauză necesită stabilirea condiţiilor şi cerinţelor speciale de activitate, precum şi verificarea respectării acestora pe parcursul activităţii, pentru excluderea prejudicierii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, sănătăţii populaţiei, mediului, precum şi integrităţii, stabilităţii financiare (n.a. – sublinierea ne aparţine) şi securităţii statului (art. 12² lit. b) din Legea privind reglementarea prin autorizare a activităţii de întreprinzător). Sub acest aspect, observăm că legislatorul a acordat o valoare mai mare licenţei decât autorizaţiei. Din această perspectivă, apreciem că practicarea legală a activităţii financiare reprezintă garanţia și securitatea activităţii financiare. Mai mult, remarcăm că securitatea financiară este o garanţie a dezvoltării socio-economice a statului. Securitatea financiară protejează, inter alia, interesele patrimoniale și financiare ale persoanelor fizice care desfășoară activităţi financiare și care învestesc bani în diferite scheme financiare. Așadar, conchidem că securitatea financiară este un aspect important al securităţii economice și, ca rezultat, al securităţii naţionale.

În acest sens, subliniem că, potrivit art. 126 alin. (2) lit. b) din Constituţia Republicii Moldova, statul trebuie să asigure libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie.

Totodată, subliniem că, în cazul unor practici financiare ilegale, e.g. piramide financiare, scheme Ponzi, reţele MLM, persoanele învestesc mijloace bănești, însă sunt înșelate cu privire la legalitatea acestor activităţi și, astfel, își pierd mijloacele financiare depuse. Așadar, în cazul pierderii patrimoniului învestit, persoanelor li se încalcă dreptul de proprietate, care este un drept fundamental prevăzut de art. 46 din Constituţie.

Prin urmare, având în vedere că practicarea legală a activităţii financiare asigură garantarea unor principii și drepturi constituţionale, conchidem că actul permisiv pentru practicarea activităţii financiare trebuie să fie licenţa.

Analizând în plan evolutiv, reţinem că, iniţial, când a fost suplinit Codul penal cu art. 241¹, legislatorul a optat pentru noţiunea de autorizare, în timp ce prevederile legislative extrapenale enumerate supra, deja existente și aplicabile, operau, în mod prioritar, cu conceptul de licenţă. În acest registru constatăm modul deficitar de redactare a art. 241¹ CP RM, care nu corespunde exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice.

Ulterior, prin Legea nr. 225 din 15 decembrie 2017, legislatorul a modificat norma incriminatoare de la art. 241¹ CP RM, i.e. a substituit textul ,,autorizare” cu textul ,,autorizare (licenţiere)”.

Totodată, reţinem că în Codul penal al Republicii Moldova se regăsește noţiunea de licenţă, e.g. art. 214, art. 245⁶ , art. 245⁷ și art. 245¹². Așadar, evidenţiem că, potrivit art. 245⁶ CP RM, adoptat prin Legea nr. 180 din 25 iulie 2014, se antrenează răspunderea penală pentru practicarea activităţilor profesioniste pe piaţa financiară nebancară fără licenţă, dacă aceste acţiuni au cauzat daune în proporţii mari. În mod firesc, observăm că infracţiunea de practicare a activităţii profesioniste pe piaţa financiară nebancară fără licenţă, prevăzută la art. 245⁶ CP RM, este similară celei reglementate la art. 241¹ CP RM, practicarea ilegală a activităţii financiare. Pe baza celor menţionate, reţinem că legislatorul, având la bază prevederi legislative extrapenale similare, în cazul infracţiunii de practicare ilegală a activităţii financiare optează pentru expresia de ,,autorizare (licenţă)”, în contradictoriu, în cazul altor infracţiuni, prevede noţiunea de ,,licenţă”.

Prin urmare, considerăm că legislatorul nu a respectat principiul coerenţei legislative, nici la momentul adoptării art. 241¹ CP (când era prevăzut doar termenul de ,,autorizare”), dar nici la momentul actual (când este enumerat expres ,,autorizare (licenţă)”). Stabilirea noţiunii de ,,autorizare (licenţă)” poate fi privită drept diferenţă nejustificabilă. Astfel, pentru corespunderea art. 241¹ CP RM exigenţei calităţii legii penale și pentru asigurarea compatibilităţii legii penale și a celei extrapenale, este oportun de substituit expresia ,,autorizare (licenţă)” cu termenul ,,licenţă”.

Concluzionăm că eficienţa cadrului legislativ în această materie asigură realizarea unei politici financiare stabile și înregistrarea unui progres economic.

În cele se succed, vom analiza obiectul material al infracţiunii, care este un semn obligatoriu sau facultativ, în dependenţă de textul incriminatoriu al infracţiunii.

Doctrina naţională și cea străină concluzionează că obiectul juridic special este un semn obligatoriu și indispensabil pentru calificarea faptei drept infracţiune. Per a contrario, doar în cazul infracţiunilor pentru care legislatorul a prevăzut în norma penală ca semn obligatoriu obiectul material, inexistenţa acestuia implică absenţa obiectului juridic și, prin urmare, a actului infracţional [7, p. 270; 3, p. 173]. În context, susţinem punctul de vedere al autorului S. Brînza, potrivit căruia ,,obiectul material există nu la toate infracţiunile, ci numai la acelea la care valoarea socială vătămată prin săvârșirea lor se proiectează într-o entitate materială (corporală)…în general, cauzarea de daune obiectului material al infracţiunii depinde de specificul unei sau altei infracţiuni, pe când cauzarea de daune obiectului juridic al infracţiunii este întotdeauna un indice obligatoriu al oricărei infracţiuni” [2, p. 21-22].

În continuare, vom analiza, în plan evolutiv, dispoziţia de la art. 241¹ CP RM pentru a soluţiona dilemele apărute în privinţa obiectului material (imaterial) al acestei infracţiuni.

Așadar, observăm că până la operarea amendamentelor introduse prin Legea nr. 225 din 15 decembrie 2017, art. 241¹ alin. (1) CP RM stabilea răspunderea penală pentru practicarea activităţii financiare fără înregistrare şi fără autorizare în modul prevăzut de legislaţie. Așadar, observăm că, datorită esenţei și specificului infracţiunii de practicare ilegală a activităţii financiare, acesteia îi lipsește obiectul material (imaterial). Teza dată este acreditată de către doctrinarii V. Stati și S. Brînza, care concluzionează că mijloacele financiare învestite de către deponenţi în cadrul schemelor piramidale, atât la momentul aderării cât și pe parcursul participării și, prin urmare, sustrase de către conducătorii/organizatorii activităţii financiare ilegale, nu reprezintă obiectul material al infracţiunii analizate [6, p. 92].

Această opinie reiese din dispoziţia de la art. 241¹ CP RM, în varianta iniţială, care prevede atentarea în mod obligatoriu și suficient doar la obiectul juridic special. În contradictoriu, obiectul material, i.e. mijloacele financiare sustrase în cadrul unor scheme financiare, nu apare în calitate de subelement obligatoriu în cadrul obiectului juridic al infracţiunii. Sustragerea mijloacelor financiare în cadrul unor practici ilegale financiare nu condiţionează calificarea faptei prejudiciabile potrivit art. 241¹ CP RM.

De altfel, după modificările operate în 2017, art. 241¹ CP RM prevede răspunderea penală pentru practicarea activităţii financiare fără înregistrare şi/ sau fără autorizare (licenţiere), în modul prevăzut de legislaţie, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari (alin. (1)) și pentru aceeași acţiune care a cauzat daune în proporţii deosebit de mari (alin. (2)).

În acest context, apare următoarea dilemă: în varianta actuală, dacă cauzarea daunelor în proporţii mari sau deosebit de mari este un element obiectiv care condiţionează calificarea faptei potrivit acestui articol, atunci mijloacele financiare obţinute constituie obiectul material al acestei infracţiuni?

Înainte de toate, aplicând interpretarea teleologică, subliniem că legislatorul a urmărit la adoptarea normei date incriminarea faptei de practicare ilegală a activităţii financiare, ci nu a atentării asupra patrimoniului deponenţilor. Mecanismul de comitere a acestei infracţiuni presupune practicarea ilegală a activităţii financiare, fără înregistrare şi/sau fără autorizare (licenţiere), în modul prevăzut de legislaţie. Pe cale de consecinţă, în ipoteza sustragerii mijloacelor financiare de la deponenţi, aceasta nu este absorbită de practicarea ilegală a activităţii financiare.

În baza celor menţionate supra, conchidem că nici în varianta actuală infracţiunea de practicare ilegală a activităţii financiare nu are obiect material (imaterial).

Sub acest aspect, apreciem că pericolul și gradul prejudiciabil al acestei fapte nu reiese din urmările prejudiciabile indicate în textul incriminatoriu, dar din încălcările flagrante a prevederilor legale imperative privind înregistrarea și/sau obţinerea autorizaţiei (licenţei). De asemenea, pericolul acestei fapte se oglindește în dezvoltarea prodigioasă și accelerată a practicilor financiare ilegale, precum schemele Ponzi, piramidele financiare, reţelele MLM etc.

Mai mult, reţinem că condiţionarea cauzării prejudiciului în proporţii mari sau deosebit de mari, așa cum este prevăzut de art. 241¹ CP RM, ar determina eludarea răspunderii penale a fondatorilor/organizatorilor unor scheme financiare care nu implică sustragerea mijloacelor financiare pentru sine. Așadar, o asemenea schemă financiară este schema Ponzi.

Schema Ponzi este o schemă de investiţii frauduloasă în care contribuţia investitorilor ulteriori generează dividende sau randamente artificiale ridicate pentru investitorii iniţiali, al căror exemplu atrage investiţii și mai mari [10]. Esenţa acestei scheme este achitarea unor randamente/dobânzi investitorilor iniţiali din mijloacele financiare (în mare parte, din investiţiile principale) depuse de investitorii mai recenţi. Altfel spus, schema se desfășoară după principul „să-l jefuim pe Petru pentru a-i plăti lui Pavel”. Organizatorii unei asemenea scheme, mai degrabă decât să se angajeze în orice activitate de investiţii legitime, se concentrează pe atragerea de noi mijloace financiare pentru a efectua plăţi promise către investitorii anteriori, precum și pentru a redirecţiona unele dintre aceste fonduri investite pentru uz personal [11].

Așadar, investitorii iniţiali obţin o sumă mai mare de bani din schema Ponzi decât cei care se alătură schemei mai târziu, drept urmare a absenţei unor active suficiente sau a oricăror active capabile să genereze fonduri necesare pentru a plăti rentabilităţile promise. Succesul unui astfel de sistem garantează dispariţia acestuia, deoarece organizatorul schemei trebuie să atragă din ce în ce mai multe fonduri pentru a plăti investitorii anteriori, iar, neatragerea de noi investitori provoacă în cele din urmă prăbușirea schemei [12, 13].

De obicei, la etapa iniţială de desfășurare a schemei Ponzi, organizatorii sustrag mai puţin sau deloc mijloacele financiare investite de membri noi, însă achită membrilor iniţiali randamentele promise. Organizatorii urmăresc atragerea unui număr mare de membri, ca ulterior să sustragă toate mijloacele financiare.

În lumina legislaţiei autohtone, evidenţiem că schema Ponzi este o activitate financiară ilegală, nefiind înregistrată și nefiind obţinută licenţa (autorizaţia) pentru activitate în modul prevăzut de lege. Totuși, pentru a califica o schemă Ponzi potrivit art. 241¹ CP RM, este necesar și obligatoriu cauzarea daunelor victimelor acestei scheme. În aceste condiţii, subliniem că descoperirea de către organele de drept a unei scheme Ponzi, la etapa iniţială, ar determina ca această schemă să nu cadă sub incidenţa normei penale, din considerentul că mijloacele financiare investite nu sunt sustrase de către organizatori. De altfel, la această etapă, organizatorii achită randamentele promise investitorilor anteriori. Așadar, persoanele vor fi tentate să creeze, să organizeze scheme Ponzi și să achite anumite randamente investitorilor pentru a scăpa de răspundere penală conform art. 241¹ CP RM.

Prin urmare, concluzionăm că textul ,,dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari” din art. 241¹ alin. (1) CP RM și textul ,,pentru aceeași acţiune care a cauzat daune în proporţii deosebit de mari” de la art. 241¹ alin. (2) CP RM trebuie catalogate ca eroare tehnico-legislativă.

În altă privinţă, evidenţiem că sistemul de referinţă al obiectului infracţiunii vizează și victima infracţiunii. În doctrina autohtonă, victima infracţiunii este subiectul relaţiei sociale apărate de norma penală corespunzătoare [2, p. 115; 8, p. 105]. Victima infracţiunii este definită drept persoana fizică sau juridică care evoluează în calitate de participant la relaţiile sociale ocrotite de legea penală, persoană căreia îi este cauzat un prejudiciu fizic, patrimonial, moral sau de altă natură [14, p. 15-16]. Problema în cauză trebuie examinată tocmai în contextul examinării obiectului infracţiunii [9, p. 81].

O altă concepţie este adoptată de legislatorul român și promovată de doctrinari în mod unanim. In concreto, victima infracţiunii este privită ca fiind un subelement al subiectului infracţiunii, definită ca persoană fizică sau juridică titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin comiterea infracţiunii [3, p. 185; 7, p. 278; 15, p. 166]. În acest registru, comparând legislaţia și doctrina autohtonă cu cea străina, se rezumă că victima reprezintă titulara valorii sociale lezate prin comiterea actului criminal.

Totuși, prin prisma specificului legislaţiei penale autohtone, nu avem nici o temelie de a clasifica subiectul infracţiunii în subiect activ și pasiv. Această clasificare a subiecţilor infracţiunii nu este conformă cu cadrul normativ al Republicii Moldova. Remarcăm că art. 21 CP RM se referă la persoanele fizice care comit actele infracţionale.

Revenind la infracţiunea de practicare ilegală a activităţii financiare și reieșind din esenţa dispoziţiei incriminatoare din art. 241¹ CP RM, reţinem că această infracţiune nu are victimă.

Cu privire la calitatea statutului de victimă, remarcăm că majoritatea doctrinarilor pledează că statul nu poate avea calitate de victimă. Autorul I. Selevestru susţine că doar în conjunctura dreptului penal internaţional un stat poate evolua ca victimă a infracţiunii. Însă, în cazul dreptului penal naţional, statul nu apare ca victimă, deoarece apără ordinea de drept împotriva infracţiunilor. Ar fi impropriu ca, din postura de victimă a infracţiunii, statul săși exercite calitatea de apărător al ordinii de drept [16, p. 195]. După această precizare, menţionăm că în cazul infracţiunii de practicare ilegală a activităţii financiare statul nu poate fi victimă.

*Articol publicat în Revista Institutului Național al Justiției, 2021, nr. 2 (57), p.19-25.

Referinţe bibliografice:

1. 1. Iacuboi V. Obiectul juridic special al infracţiunii de practicare ilegală a activităţii de întreprinzător. În: Revista știinţifică a USM „Studia Universitatis”, Seria „Știinţe sociale”, 2008, nr. 1, p. 96-102.
2. Brînza S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005, 675 p.
3. Pașca V. Drept penal. Partea generală. Ediţia a IIIa, actualizată cu modificările la zi ale Codului penal. București: Universul Juridic, 2014, 620 p.
4. Stati V. Răspunderea penală pentru practicarea ilegală a activităţii financiare (art. 2411 CPRM), Partea I. În: Revista Naţională de Drept, 2012, nr. 11 (146), Chișinău, p. 7-12.
5. Stati V. Infracţiuni economice: Note de curs. Ediţia a IIa, revizuită și actualizată până la data de 1 iulie 2016. Chișinău: CEP USM, 2016, 622 p.
6. Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol. II. Chișinău: Tipografia Centrală, 2015, 1300 p.
7. Streteanu F., Niţu D. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Curs universitar. București: Universul Juridic, 2014, 450 p.
8. Manea V. Răspunderea penală pentru acţiunile care dezorganizează activitatea penitenciarelor. Chișinău: CEP USM, 2010, 292 p.
9. Băbălău D. Răspunderea penală pentru practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător. Monografie. Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Drept, Departament Drept Penal. Chişinău: ÎS Tipografia Centrală, 2016, 304 p.
10. The American Cancer Society v. Karen L. Cook, nr. 10-10989, 20 martie 2012, United States Court of Appeals, Fifth Circuit, disponibil: http://www.ca5.uscourts.gov/opinions/pub/10/10-10989-CV0.wpd.pdf (accesat la 03.03.2021).
11. U.S. Securities and Exchange Commission. Ponzi scheme, disponibil: https://www.investor.gov/protect-your-investments/fraud/types-fraud/ponzi-scheme (accesat la 03.03.2021).
12. In re John C. ROSE, Roberta A. Deangelis, Acting United States Trustee, v. John C. Rose, nr. 1-08-bk-00317 RNO, 22 martie 2012, United States Bankruptcy Court, M.D. Pennsylvania, disponibil: https://www.courtlistener.com/opinion/1883356/in-re-rose/ (accesat la 03.03.2021).
13. In re C.F. FOODS, L.P., Arthur Liebersohn, Trustee, v. Campus Crusade for Christ, Inc., nr. 99-15996 KJC, 3 iulie 2002, United States Bankruptcy Court, E.D. Pennsylvania, disponibil: https://www.courtlistener. com/opinion/1907336/in-re-cf-foods-lp/ (accesat 03.03.2021).
14. Фаргиев И. А. Потерпевший от преступления (уголовно-правовые вопросы). Хабаровск: РИЦ ХГАЭП, 2001, 72 p.
15. 1 Tănăsescu I., ș.a. Drept penal general. Curs Universitar. București: Editura All Beck, 2002, 784 p.
16. Selevestru I. Victima infracţiunilor prevăzute la art. 191 CP RM. În: Revista știinţifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”, Seria „Ştiinţe sociale”. Chişinău: CEP USM, 2015, nr. 3, p. 194-199.