Dr. Gheorghe Reniță

Curțile Constituționale sunt sesizate adesea să se pronunțe în privința unor omisiuni legislative[1]. Conștientizând această realitate, problema omisiunilor legislative în jurisprudența constituțională a constituit genericul celui de-al XIV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene, care a avut loc pe 2-7 iunie 2008 în orașul Vilnius[2].

În raportul prezentat de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova la acest congres se notează că autorii sesizărilor adresate Curții pot invoca şi lacunele din legislaţie. Există cazuri când aceștia scot în evidență lacunele actului supus controlului constituţionalităţii şi omisiunile organului legislativ şi pe cele ale guvernului. La rândul ei, dacă Curtea constată existenţa unor lacune sau omisiuni normative în legislaţie, care se datorează nerealizării unor prevederi ale Constituţiei, atunci în conformitate cu art. 28¹ alin. (4) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 79 alin. (1) din Codul jurisdicţiei constituţionale poate să formuleze o adresă pentru a atrage atenţia organelor respective asupra lichidării acestor lacune[3].

De asemenea, în același raport se subliniază că „Adresa constituie actul prin intermediul căruia Curtea Constituţională, fără a se substitui organului legislativ, îşi exercită, potrivit dispoziţiilor art. 79 alin. (1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, rolul său de «legislator pasiv», insistând asupra unor lacune sau carenţe existente în legislaţia în vigoare, datorate nerealizării prevederilor Constituţiei sau asupra necesităţii de a se opera modificări în reglementările legale, care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate”[4].

Așadar, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a conchis în raport că ea nu verifică constituționalitatea unor omisiuni legislative, ci poate doar să formuleze o Adresă către Parlament în care să semnaleze existența unor omisiuni legislative constatate în contextul controlului de constituționalitate al unui act normativ.

În mod similar, în raportul prezentat de către Curtea Constituțională a României la congresul în discuție se subliniază că[5] vidul legislativ apare atunci când (i) din legislaţie lipseşte o reglementare dezirabilă şi necesară pentru desfăşurarea relaţiilor sociale într-un anumit domeniu al existenţei comunităţii sau atunci când (ii) o normă juridică prin care se reglementează valori fundamentale consacrate prin Constituţie este abrogată fără a fi înlocuită cu altă normă juridică cu aceeaşi finalitate. În prima ipoteză, Curtea Constituţională nu poate interveni pentru înlăturarea vidului legislativ, pentru că obiectul controlului de constituţionalitate îl formează normele dreptului pozitiv, altfel spus, legile în vigoare, şi nu o legislaţie dezirabilă, dar inexistentă. Sarcina şi competenţa înlăturării vidului legislativ le revine, în acest caz, factorilor politici şi, în primul rând, Parlamentului. Omisiunile legislative nu pot fi remediate decât pe cale legislativă. În cea de a doua ipoteză, Curtea poate acţiona, constatând – sesizată fiind de subiectele prevăzute de lege – neconstituţionalitatea abrogării care a avut ca efect crearea unui vid legislativ de natură să încalce normele şi principiile constituționale. Aici se face trimitere la Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, prin care a fost declarată ca neconstituțională Legea nr. 278/2006 prin care au fost abrogate din Codul penal infractiunile de insultă și calomnie. În această Decizie, Curtea a reținut că prin abrogarea dispoziţiilor legale referitoare la infractiunile de insultă și calomnie s-a creat un vid inadmisibil de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205 (insulta), 206 (calomnia) şi 207 (proba verității) din Codul penal al României (din 1968), demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată[6].

Prin urmare, și Curtea Constituțională a României a conchis nu are competenţa de a controla omisiunile legislative sau neconcordanţele de reglementare dintre diferitele legi sau din cuprinsul aceleiaşi legi. Totodată, Curtea Constituţională are posibilitatea să intervină, la sesizare, şi să constate printr-o decizie interpretativă, „în ce măsură” textul respectiv este neconstituţional. În aceste cazuri, textul de lege controlat nu se înlătură din legislaţie ci se aplică în sensul stabilit de Curtea Constituţională. Se înţelege însă că, şi în acest caz, pentru deplină claritate, este de dorit ca Parlamentul să intervină, reformulând legea[7].

Totuși, lucrurile au evoluat de atunci. În acest articol îmi propun să analizez dacă o eventuală omisiune legislativă poate face obiectul controlului de constituționalitate. În caz afirmativ, vom reda particularitățile controlului de constituționalitate al omisiunilor legislative, valorificând jurisprudența recentă a Curții Constituționale a Republicii Moldova și a României.

Jurisprudența Curții Constituționale a României

Vom începe prin a preciza că în 2010 un potențial candidat independent la alegerile parlamentare parţiale a contestat (prin intermediul unei excepții de neconstituționalitate) la Curtea Constituțională a României prevederile art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, conform cărora: „La alegerile parţiale pot participa numai partidele politice şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care la alegerile generale au îndeplinit pragul electoral prevăzut de prezentul titlu, individual sau într-o alianţă politică ori electorală. Alegerile parţiale se desfăşoară într-un singur tur, cel mai bine clasat candidat urmând a fi declarat câştigător.”

Autorul excepției de neconstituționalitate a invocat faptul că textul legal menţionat anulează dreptul de a fi ales, reglementat de art. 37 din Constituţia României, prin faptul că elimină candidaţii independenţi din cursa pentru alegerile parlamentare parţiale. El a mai afirmat că este firesc ca legislaţia să prevadă anumite condiţii, cu caracter restrictiv, pentru exercitarea la modul concret a acestui drept, dar este contrar Legii fundamentale şi actelor juridice internaţionale în această materie ca o anumită categorie de candidaţi, acceptată la alegerile generale, să fie exclusă legal şi de la bun început din etapa alegerilor parţiale.

Prin Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, Curtea Constituțională a României a constatat că textul de lege criticat „nu prevede în mod expres, direct, eliminarea candidaţilor independenţi de la alegerile parlamentare parţiale, însă aceasta rezultă tocmai din formula «numai partidele.. şi organizaţiile…», redactare restrictivă şi imperativă, ce exclude în mod logic orice altă interpretare. Chiar dacă îmbracă forma unei omisiuni legislative, viciul de neconstituţionalitate sesizat nu poate fi ignorat, deoarece o atare omisiune este cea care generează, eo ipso, încălcarea dreptului constituţional de a fi ales. Or, Curtea Constituţională, potrivit art. 142 din Legea fundamentală, este garantul supremaţiei Constituţiei, ceea ce presupune, printre altele, conformitatea întregului drept cu Constituţia, controlul constituţionalităţii legilor. În concluzie, legea electorală poate preciza condiţiile în care o persoană poate candida în calitate de independent (constituirea unui depozit financiar, un anumit număr de susţinători), dar nu poate, sub nicio formă, să îndepărteze de la procesul electoral, în cazul alegerilor parţiale, candidatura ca independent a unei persoane, fără ca prin aceasta să nu încalce dreptul fundamental constituţional consacrat de art. 37 – «Dreptul de a fi ales»”[8].

În consecință, Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 sunt neconstituționale.

Prin urmare, decizia amintită constituie baza pentru controlul constituționalității omisiunilor legislative în România.

Curtea Constituțională a României și-a reconfirmat poziția în Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014[9], în care a stabilit că prevederile art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii (conform cărora „Notele de constatare şi adeverinţele emise de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii se comunică persoanelor verificate, precum şi persoanelor care au solicitat verificarea, în cazul verificării la cerere, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire”), astfel cum sunt redactate, sunt generatoare de dificultăţi în planul interpretării şi aplicării legii şi creează, fără o motivare obiectivă sau raţională, un impediment în exercitarea efectivă a dreptului de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime[10].

Curtea a decis că prevederile în discuție sunt neconstituţionale, deoarece contrar dispoziţiilor art. 16 (care garantează principiul egalităţii în faţa legii) şi art. 21 (care garantează principiul accesului liber la justiţie) din Constituţie, lipsesc de eficienţă juridică actul comunicării, astfel încât persoana căreia i se comunică adeverinţa nu are un reper cert privind calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată şi momentul de la care acesta începe să curgă. Chiar dacă în ipoteza de faţă este în discuţie o omisiune legislativă, Curtea, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, nu poate ignora viciul de neconstituţionalitate existent, deoarece tocmai omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental de acces liber la justiţie al persoanelor cărora li se comunică adeverința de securitate[11].

Spre deosebire de prima decizie, în cea de a doua decizie, Curtea Constituțională a României a menționat că omisiunea legislativă ar genera o imprecizie care contravine Constituției. Cu alte cuvinte, de această dată, accentul a fost pus pe testul calității legii. Curtea a urmat aceeași abordare și în alte cazuri, precizând că prevederile contestate conțin o omisiune legislativă și nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întruneşte condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate în ceea ce priveşte accesul efectiv la justiţie[12].

Dimpotrivă, în alte situații, Curtea Constituțională a României a respins ca inadmisibile excepții de neconstituționalitate care vizau omisiuni legislative, precizând că nu se poate subroga legislatorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit căruia instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului[13]. De asemenea, Curtea a respins excepții de neconstituționalitate apreciind că nu au fost formulate veritabile critici de neconstituționalitate, „ci mai degrabă o propunere de lege ferenda, asupra căreia însă Curtea nu se poate pronunța, neavând competența de a modifica dispozițiile de lege supuse controlului de constituționalitate, așa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992”[14]. Curtea „nu are competența de a crea noi norme legale prin completarea unui text deja existent, ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigențele constituționale și să constate constituționalitatea sau neconstituționalitatea acestora”[15].

Aici apare următoarea întrebare: în baza cărui criteriu Curtea acceptă spre examinare excepții de neconstituționalitate ce vizează omisiuni legislative? În acest sens, într-o decizie recentă[16], Curtea Constituțională a României a reiterat că excepția de neconstituționalitate ridicată este admisibilă doar în situația în care omisiunea are relevanță constituțională, astfel încât Curtea să poată fi învestită cu soluționarea acesteia. În schimb, dacă omisiunea legislativă nu are relevanță constituțională, admiterea excepției de neconstituționalitate ar echivala cu subrogarea Curții Constituționale în sfera de competență a legiuitorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit căruia instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Așadar, Curtea Constituțională a României face distincția între omisiunile legislative care prezintă relevanță constituțională (și care pot fi cenzurate de Curtea Constituțională pe calea controlului de constituționalitate) și cele care nu prezintă o astfel de relevanță (determinând respingerea sesizărilor ca inadmisibile)[17].

Dar ce presupune o omisiune legislativă care prezintă relevanță constituțională? Din analiza jurisprudenței Curții Constituționale a României rezultă că omisiunea legislativă are relevanță constituțională atunci când aceasta generează încălcarea unui drept fundamental[18].

Există și situații când Curtea Constituțională a României a constatat o omisiune legislativă care prezintă relevanță constituțională, însă a respins sesizarea ca inadmisibilă. În acest sens, un exemplu elocvent îl constituie Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017[19], în care Curtea a reținut următoarele:

„55. În ceea ce privește dispozițiile penale referitoare la fapta de «abuz în serviciu», Curtea constată că lipsa unor circumstanțieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravități a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă și, uneori, imposibilă, delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecința deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată și condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării. Dispozițiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg și în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a altor cerințe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări și aplicări arbitrare/aleatorii. O asemenea omisiune are relevanță constituțională în cauza de față […], pentru că afectează drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel acuzație penală. În aceste condiții, Curtea, fiind ținută de obligația de a interpreta o dispoziție legală în sensul de a produce efecte și pentru a da, astfel, un sens constituțional acesteia […], consideră necesară instituirea unui prag al pagubei și circumstanțierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcție de care să se aprecieze incidența sau nu a legii penale.
56. Dată fiind natura omisiunii legislative relevate, Curtea Constituțională nu are competența de a complini acest viciu normativ, întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera exclusivă de competență a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecință, ținând seama de dispozițiile constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora «Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției», și de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, «în România, respectarea […] legilor este obligatorie», Curtea subliniază că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.
57. Pentru argumentul prezentat în paragraful anterior, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate care vizează lipsa unui prag al pagubei și a circumstanțierii vătămării produse prin comiterea faptei de abuz în serviciu.”

Și Curtea Constituțională a Republicii Moldova a stabilit, în contextul infracțiunii de exces de putere sau de depăşire a atribuţiilor de serviciu, că ţinând cont de faptul că sarcina de a reglementa gravitatea vătămării rezultate din comiterea unei fapte penale şi valoarea pagubei îi revine legislatorului, este necesară emiterea unei Adrese către Parlament în vederea stabilirii în legea penală a unui prag valoric al daunelor considerabile şi esenţiale pentru excluderea estimărilor subiective[20].

Totodată, până la instituirea de către legiuitor a unui prag valoric al daunelor esenţiale şi considerabile, Curtea a decis că mărimea acestora se va încadra în limitele daunelor în proporţii mici (i.e. daunele care la momentul comiterii faptei nu depăşesc 20% din cuantumul salariului mediu lunar pe economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data comiterii faptei) şi cele ale daunelor în proporţii mari (i.e. care depășesc 20 de salarii medii lunare pe economie)[21].

În acest caz, deși se pare că era vorba de un vid legislativ, Curtea Constituțională a Republicii Moldova nu a utilizat formula „omisiune legislativă”.

Cu o altă ocazie, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a constatat că în art. 330² din Codul penal al Republicii Moldova, care incriminează infracțiunea de îmbogățire ilicită, legislatorul a utilizat noţiunea de „valoare care depăşeşte substanţial mijloacele dobândite”. Estimarea bunurilor ca fiind de o valoare care „depăşeşte substanţial” mijloacele dobândite de către subiectul infracţiunii, în lipsa unei cuantificări a proporţiei, rămâne a fi vagă[22]. Totuși, în acest caz, Curtea nu a oferit o soluție tranzitorie, așa cum a procedat în ipoteza daunelor esenţiale şi considerabile. Ea a formulat o Adresă în care a precizat că Parlamentul urmează să înlăture această deficiență.

Așadar, rezultă că unele texte legislative supuse controlului de neconstituționalitate care conțin omisiuni legislative cu relevanță constituțională, datorită naturii omisiunii în discuție, nu pot fi declarate neconstituționale.

Jurisprudența Curții Constituționale a Republicii Moldova

Prima hotărâre a Curții Constituționale a Republicii Moldova prin care s-a declarat neconstituționalitatea unei prevederi legale în partea ce ține de omisiunea legislativă de a reglementa un anumit aspect a fost pronunțată în 2016. În particular, Curtea Constituțională a Republicii Moldova trebuit să se pronunțe cu privire la constituționalitatea art. 191 din Codul de procedură penală, articol care reglementează liberarea provizorie sub control judiciar. Problema centrală a constat în faptul că legislatorul nu a stabilit termenul maxim pentru care să poată fi dispusă această măsura preventivă (i.e. liberarea provizorie sub control judiciar).

Prin Hotărârea nr. 17 din 19 mai 2016, Curtea a apreciat că normele juridice care reglementează măsura liberării provizorii sub control judiciar trebuie să respecte exigenţele stabilității, previzibilității şi clarității, iar lipsa reglementării unui termen pentru care aceasta poate să fie aplicată generează o stare de incertitudine juridică[23].

Curtea a constatat că lipsa termenului de aplicare a măsurii liberării provizorii sub control judiciar constituie o omisiune legislativă contrară Constituţiei[24].

În acest context, Curtea a reţinut că, fiind în prezenţa unei omisiuni legislative şi în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, ea nu poate ignora viciul de neconstituţionalitate existent, deoarece tocmai această omisiune este cea care generează, eo ipso, încălcarea dreptului constituţional al persoanei de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle[25].

Astfel, Curtea a reţinut critica de neconstituţionalitate a art. 191 din Codul de procedură penală, în partea ce ţine de nereglementarea unui termen rezonabil pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a liberării provizorii sub control judiciar, deoarece tocmai omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat[26]. În această cauză, autorul sesizării a afirmat că prevederile contestate ar încălca dreptul la libera circulație garantat de art. 27 din Constituție.

Din aceste motive, Curtea a admis parţial excepţia de neconstituţionalitate și a declarat neconstituţional art. 191 din Codul de procedură penală, în partea ce ţine de omisiunea de a reglementa termenul pentru care poate fi dispus controlul judiciar şi durata maximă a acestei măsuri.

Totuși, Curtea nu s-a oprit aici. Ea a mai subliniat că din interpretarea sistematică a normelor procesual-penale, care instituie termene pentru aplicarea altor măsuri preventive, se impune necesitatea reglementării în art. 191 din Codul de procedură penală a termenului pentru care poate fi dispusă liberarea provizorie sub control judiciar. În opinia sa, acest remediu procedural va asigura un echilibru corect între interesul public şi cel individual. Măsurile preventive au un caracter excepţional, inerent restrângerilor exerciţiului drepturilor sau al libertăţilor fundamentale, iar acest fapt implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar, limitat în timp[27].

În consecință, în vederea remedierii deficienţei de reglementare şi înlăturării viciului de neconstituţionalitate, Curtea a emis o Adresă pentru Parlament, pentru a opera modificări în Codul de procedură penală, ţinând cont de raţionamentele menţionate.

În subsidiar, Curtea a oferit și o soluție tranzitorie. Astfel, ea a decis că până la remedierea deficienţei de reglementare constatate şi până la înlăturarea viciului de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 191 din Codul de procedură penală se menţin în vigoare, liberarea provizorie sub control judiciar, urmând a fi dispusă de judecător în mod similar altor măsuri preventive neprivative de liberate, pentru perioade determinate.

O problemă similară a fost ridicată și în fața Curții Constituționale a României. Spre deosebire de Curtea Constituțională a Republicii Moldova, Curtea Constituțională a României a fost mai generoasă atunci când a stabilit drepturile incidente. Astfel, ea a considerat că ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică. Ea a stabilit că ingerința este reglementată prin lege (art. 211-215 din Codul de procedură penală al României), are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, este adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept[28].

Trecând de la general spre particular, Curtea Constituțională a României a stabilit că ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea a reţinut că „aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii (…) presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar”[29]. Curtea Constituțională a României a mai constatat că nici pentru controlul judiciar pe cauţiune Codul de procedură penală nu stabilea un termen şi o durata maximă pentru care această măsură putea fi dispusă. Omisiunile legislative evidențiate au fost suficiente pentru Curtea Română să constate că prevederile în discuție restrâng în mod disproporționat drepturile incidente.

Ulterior, atât legislatorul României, cât și cel al Republicii Moldova au intervenit și au remediat omisiunile legislative în discuție. Era vorba de omisiuni legislative relative[30], adică legea adoptată nu acoperă chestiunile necesare pentru ca aceasta să fie conformă cu Constituția.

Din punct de vedere metodologic, observăm diferențe în analiza celor două Curți. Astfel, în timp ce Curtea Constituțională a Republicii Moldova și-a încheiat analiza la etapa testului legalității, dimpotrivă, Curtea Constituțională a României a trecut la etapa punerii în balanță a principiilor concurente.

Curtea Constituțională a Republicii Moldova și-a reconfirmat poziția în Hotărârea nr. 19 din 3 iulie 2018, în care a constatat că lipsa prevederii unei durate maxime de aplicare a măsurii preventive sub forma obligaţiei de a nu părăsi ţara constituie o omisiune legislativă contrară Constituţiei[31]. Din nou, Curtea a constatat că prevederile contestate nu îndeplinesc standardul calității legii, pentru că acestea generează o imprecizie și, respectiv, o insecuritate juridică. Din aceste considerente, Curtea a declarat neconstituţional art. 178 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, referitoare la omisiunea de a reglementa durata maximă pentru care poate fi dispusă obligaţia de a nu părăsi ţara. Până la remedierea deficienţei de reglementare constatate prin prezenta hotărâre şi înlăturarea viciului de neconstituţionalitate, Curtea a decis că se vor aplica termenele totale stabilite de art. 191 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova[32].

Curtea Constituțională a Republicii Moldova a urmat o altă metodologie în Hotărârea nr. 12 din 6 aprilie 2021. Mai întâi de toate, vom reda circumstanțele cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate. Cauza viza un accident rutier soldat cu decesul unei persoanei. Astfel, printr-o ordonanţă a procurorului, soţia victimei decedate a dobândit calitatea de succesor al părţii vătămate. Prima instanță l-a găsit vinovat pe făptuitor de comiterea a două infracțiuni (încălcarea regulilor de securitate a circulației sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport care a provocat decesul unei persoane și părăsirea locului accidentului rutier) și i-a aplicat pedeapsa închisorii pe un termen de trei ani şi trei luni. Totodată, instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii pe un termen de probă de trei ani, obligându-l pe făptuitor să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţământul organului de probațiune. Soţia victimei decedate nu a contestat sentința primei instanțe. În schimb, fratele şi, respectiv, mama victimei decedate au formulat un apel împotriva sentinţei primei instanţe. De asemenea, ei au depus o cerere prin care au solicitat să li se recunoască calitatea de succesori ai victimei decedate. Aceștia au mai invocat că sunt rude apropiate cu victima şi că au depus o cerere similară atât în faţa organului de urmărire penală, cât şi în faţa primei instanţe, însă cererea lor a fost respinsă. Sentinţa primei instanţe a mai fost atacată cu apel de către procuror, precum şi de apărătorii inculpatului. În fața instanței de apel, procurorul a ridicat o excepție de neconstituționalitate, invocând, între altele, că art. 81 din Codul de procedură penală nu întrunesc condiţiile calităţii legii. În particular, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a subliniat că prevederile contestate nu prevăd posibilitatea recunoaşterii soţului în calitate de succesor al părţii vătămate decedate.

Curtea Constituțională a examinat această excepție prin prisma art. 20 (accesul liber la justiţie) coroborat cu art. 54 (restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi) din Constituţie.

Curtea a considerat că omisiunea includerii soţului în categoria potenţialilor succesori ai părţii vătămate implică o ingerinţă în dreptul de acces liber la justiţie, garantat de art. 20 din Constituţie.

Curtea a reţinut că, în conformitate cu art. 81 alin. (1) din Codul de procedură penală, „în procesul penal, succesor al părţii vătămate sau al părţii civile este recunoscută una din rudele ei apropiate care a manifestat dorinţa să exercite drepturile şi obligaţiile părţii vătămate decedate sau care, în urma infracţiunii, a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa. Succesor al părţii vătămate sau al părţii civile nu poate fi recunoscută ruda ei apropiată căreia i se incumbă cauzarea de prejudiciu material, fizic sau moral părţii vătămate”.

Aşadar, necesitatea admiterii în procesul penal a unei persoane în calitate de succesor al părţii vătămate sau al părţii civile intervine în ipoteza în care aceasta: (i) a decedat sau (ii) şi-a pierdut capacitatea de a-şi exprima voința în mod conştient.

Totodată, în calitate de succesor al părţii vătămate sau al părţii civile poate fi recunoscută doar una din rudele ei apropiate. În acest sens, art. 6 pct. 4¹) din Codul de procedură penală dă definiţia de „rudă apropriată”, i.e. copiii, părinţii, fraţii şi surorile, bunicii şi nepoţii.

Prin urmare, nu există o incertitudine referitoare la cercul de persoane care ar putea fi considerate succesori ai părţii vătămate sau ai părţii civile.

În aceste condiţii, rezultă că în baza prevederilor contestate soţul/soţia părţii vătămate sau a părţii civile nu poate fi admis(ă) în procesul penal în calitate de succesor.

Din punct de vedere procedural, recunoaşterea calităţii rudei apropiate de succesor al părţii vătămate sau al părţii civile o decide procurorul care conduce urmărirea penală sau, după caz, ofiţerul de urmărire penală ori instanţa de judecată, cu condiţia că ruda apropiată să solicite recunoaşterea acestei calităţi. În cazul în care mai multe rude apropiate solicită această calitate, decizia de a alege succesorul îi revine procurorului sau instanţei de judecată (art. 81 alin. (2) din Codul de procedură penală).

De asemenea, Curtea a notat că, potrivit art. 81 alin. (3) din Codul de procedură penală, în cazul în care, după recunoaşterea persoanei ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile, se constată lipsa temeiurilor de a o menţine în această calitate, procurorul sau instanţa încetează, prin hotărâre motivată, participarea acesteia la proces în calitate de succesor al părţii vătămate sau al părţii civile. Ruda apropiată a părţii vătămate sau a părţii civile recunoscută succesor al acesteia poate renunţa la împuterniciri în orice moment al desfăşurării procesului penal.

Prin urmare, Curtea a constatat că prevederile art. 81 din Codul de procedură penală sunt redactate cu o precizie suficientă. Acestea îndeplinesc condiţia previzibilităţii[33].

Apoi, Curtea a continuat să examineze dacă ingerința urmărește un scop legitim. Din art. 54 alin. (2) din Constituţie rezultă că ingerinţele într-un drept fundamental trebuie să urmărească realizarea unuia sau mai multor din următoarele scopuri legitime: protecţia securităţii naţionale, asigurarea bunăstării economice a ţării, asigurarea ordinii publice, în vederea prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protecţia drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale şi garantarea autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

Sub acest aspect, Curtea a observat că atât Parlamentul, cât şi Guvernul nu au invocat nicio raţiune pentru neincluderea soţului/soţiei în cercul persoanelor care ar putea obţine calitatea de succesor al părţii vătămate sau al părţii civile.

În schimb, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, soţia reclamantului decedat poate fi acceptată în proces în calitate de victimă indirectă (Huseynova v. Azerbaidjan, 13 aprilie 2017, § 113).

De altfel, se atestă o tendinţă a mai multor state de a include soţul/soţia în categoria rudelor/persoanelor apropiate şi, în mod corelativ, oferirea posibilităţii de a obţine calitatea de succesor al victimei (e.g. a se vedea art. 116 din Codul de procedură penală al Elveţiei, art. 1 din dispoziţiile suplimentare din Codul de procedură penală al Bulgariei, art. 11 din Codul penal al Poloniei, art. 7, 87 şi 106 din Codul de procedură penală al Azerbaidjanului, art. 6 din Codul de procedură penală al Armeniei, art. 3 din Codul penal al Georgiei şi art. 109 din Codul de procedură penală al Republicii Kazahstan)[34].

Având în vedere relaţiile familiale ce derivă dintr-o căsătorie, Curtea a admis că soţia/soţul poate avea un interes legitim de a participa la procesul penal, datorită unei „legături suficiente” cu victima decedată[35].

Așadar, Curtea nu a constatat vreun scop special care ar putea fi subsumat scopurilor legitime generale prevăzute de art. 54 alin. (2) din Constituţie, în vederea justificării opţiunii legislatorului de a nu include soţul/soţia în categoria persoanelor care ar putea obţine calitatea de succesor al părţii vătămate sau al părţii civile[36].

În egală măsură, Curtea nu a constatat niciun scop legitim pentru prevederile normative care impun atribuirea calităţii de succesor al părţii vătămate sau al părţii civile doar unei singure persoane. Aici Curtea a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia calitatea de victimă indirectă le poate fi recunoscută mai multor persoane, nu doar unei persoane (e.g. a se vedea Ramsahai şi alţii v. Olanda [MC], 15 mai 2007, § 1; Ranđelović şi alţii v. Muntenegru, 19 septembrie 2017, §§ 83-85)[37].

Aceste constatări au scutit Curtea să treacă la următoarea etapă a testului de proporţionalitate[38].

În baza celor enunţate supra, Curtea a declarat neconstituţional articolul 81 din Codul de procedură penală, în partea ce ţine de omisiunea includerii soţului în calitate de potenţial succesor în procesul penal al părţii vătămate sau al părţii civile. Până la modificarea art. 81 din Codul de procedură penală de către Parlament, soţul va putea fi recunoscut în calitate de succesor în procesul penal al părţii vătămate sau al părţii civile[39].

De asemenea, Curtea a declarat neconstituţional textul „În cazul în care mai multe rude apropiate solicită această calitate, decizia de a alege succesorul îi revine procurorului sau instanţei de judecată.” din art. 81 alin. (2) din Codul de procedură penală. Prin declararea neconstituțională a acestui text s-a oferit posibilitatea procurorului sau, după caz, judecătorului de a recunoaște în calitate de succesor al victimei decedate mai multe persoane, nu doar una singură.

În hotărârea analizată Curtea și-a încheiat analiza la etapa determinării scopului legitim. Această hotărâre se distinge de altele care vizau omisiuni legislative. În acest caz, Curtea a stabilit, cu titlu de principiu, că omisiunea legislativă poate constitui obiect de examinare al Curții Constituționale dacă prin aceasta este afectat un drept fundamental[40]. Cu alte cuvinte, dacă Curtea constată, la etapa admisibilității, că prevederile contestate conțin vreo omisiune legislativă care provoacă o ingerință într-un drept garantat de Constituție, atunci ea trebuie să declare admisibilă sesizarea și să o examineze în fond. Simpla restrângere (îngrădire, ingerinţă) a unui drept fundamental nu echivalează cu încălcarea dreptului fundamental[41]. Numai ingerințele nejustificate din punct de vedere constituțional în drepturile fundamentale constituie încălcări[42].

În cazurile în care Curtea nu a fost convinsă că prevederile contestate conțin vreo omisiune legislativă care provoacă o ingerință într-un drept garantat de Constituție, ea le-a declarat inadmisibile[43]. Spre exemplu, într-o decizie Curtea a reținut că „de lege lata, perioada unei măsuri neprivative de libertate nu este inclusă în termenul arestului (…). Această opţiune a legislatorului nu reclamă o problemă de constituţionalitate”[44].

În cele din urmă, pe 5 august 2021, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a pronunțat Hotărârea nr. 23 privind controlul constituționalității art. 422 din Codul de procedură penală. Acest articol stabilește că termenul de recurs este de 30 de zile de la data pronunțării deciziei.

Curtea a reținut că prevederile contestate permit formularea recursului ordinar într-un termen de 30 de zile de la data pronunțării deciziei instanței de apel. Totodată, aceste prevederi nu precizează dacă termenul în discuție curge de la data pronunțării deciziei integrale a instanței de apel sau de la data pronunțării dispozitivului deciziei.

Curtea a observat că în ipoteza în care prevederile contestate ar fi interpretate în sensul începerii curgerii termenului de la data pronunțării dispozitivului deciziei, atunci persoana ar fi pusă în situația să aștepte pronunțarea deciziei integrale motivate. Doar așa și-ar putea motiva cererea de recurs, astfel încât să fie respectate cerințele impuse de legislația procesual penală.

Curtea a reținut că în lipsa deciziei integrale a instanței de apel, persoana care vrea să formuleze un recurs împotriva acestei decizii nu-și poate fundamenta cererea. Cauza constă în faptul că nu i-au fost aduse la cunoștință motivele care au stat la baza deciziei în discuție.

Curtea a constatat că pot apărea situații în care decizia integrală a instanței de apel să fie pronunțată după 30 de zile de la data pronunțării dispozitivului. În asemenea cazuri, persoana nu ar putea depune o cerere motivată în termenul de 30 de zile impus de art. 422 din Codul de procedură penală. În consecință, recursul declarat peste acest termen poate fi declarat inadmisibil.

Curtea a subliniat că este adecvat să se considere ca punct de pornire a curgerii termenului de contestare a unei decizii data de la care a fost pronunțată decizia integrală. Începând cu acest moment persoana are posibilitatea să cunoască, cu siguranță, conținutul acestei decizii. În caz contrar, acest drept de contestare cu recurs ordinar riscă să devină unul teoretic și iluzoriu. De vreme ce statul garantează un drept, acesta trebuie să creeze premisele realizării acestuia, cu respectarea rigorilor constituționale.

Prin urmare, Curtea a conchis că art. 422 din Codul de procedură penală este constituțional, în măsura în care termenul de depunere a recursului ordinar de 30 de zile va începe să curgă de la data pronunțării deciziei integrale a instanței de apel[45]. Cu alte cuvinte, omisiunea termenului „integral” a impulsionat autorul sesizării să se adreseze Curții Constituționale.

Din perspectivă metodologică, observăm că în acest din urmă caz Curtea a stabilit că persistă o omisiune legislativă care generează incertitudine. Totuși, Curtea nu și-a încheiat analiza la etapa testului de legalitate. Ea a continuat și a stabilit că o anumită soluție este conformă cu Constituția. Practic, se atestă o îmbinare dintre testul legalității și testul proporționalității.

Concluzii

Cum e posibil să verifici constituționalitatea unor prevederi care nu există și, a fortiori, să le declari neconstituționale? Această întrebare este formulată de unii ca un reproș la adresa Curților Constituționale care s-au pronunțat în privința unor omisiuni legislative. Totuși, în urma studiului efectuat am ajuns la concluzia că atât Curtea Constituțională a României, cât și Curtea Constituțională a Republicii Moldova verifică constituționalitatea unor prevederi existente, însă care conțin omisiuni legislative susceptibile să afecteze drepturile fundamentale. În acest sens, testul aplicat de către Curțile Constituționale poate să difere în funcție de natura omisiunii. În unele situații se pune accentul pe testul legalității, în altele – o pondere mai mare o are fie testul scopului legitim, fie testul punerii în balanță a principiilor concurente. În orice caz, omisiunile legislative susceptibile să afecteze drepturile fundamentale trebuie cenzurate de către Curțile Constituționale.

Notă: Acest text reprezintă versiunea in extenso (actualizată) a comunicatului prezentat în cadrul unui seminar online organizat în comun de Curtea Constituțională a României și Curtea Constituțională a Republicii Moldova, pe 26 martie 2021, la care au participat magistrați-asistenți ai Curții din România și juriști ai Curții din Republica Moldova. Seminarul respectiv a fost organizat în cadrul programului comun dedicat controlului de constituționalitate exercitat de cele două înalte jurisdicții.

Acest articol a fost publicat în Patrimoniul constituţional şi valorile democratice, volum omagial dedicat împlinirii a 30 de ani de la aprobarea Constituției României prin referendumul național din data de 8 decembrie 1991 și de la adoptarea Declarației de Independență a Republicii Moldova în data de 27 august 1991. Disponibil: https://www.constcourt.md/public/files/file/presa/2021/Patrimoniul_constitutional_valorile_democratice.pdf

[1] Pierluigi Chiassoni. Legal Gaps. In: Interpretation without Truth. Law and Philosophy Library, vol. 128. Springer, Cham, 2019, pp. 159-179.
[2] Președinția Conferinței Curților Constituționale Europene pentru perioada 2020-2023 va fi deținută de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova, care va organiza cel de-al XX-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene.
[3] Raportul Curții Constituționale a Republicii Moldova prezentat la cel de-al XIV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene (Problems of Legislative Omission in Constitutional Jurisprudence), 2-7 iunie 2008, Vilnius. Disponibil pe https://www.confeuconstco.org/reports/rep-xiv/report_Moldova_ro.pdf
[4] Ibidem.
[5] Raportul Curții Constituționale a României prezentat la cel de-al XIV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene (Problems of Legislative Omission in Constitutional Jurisprudence), 2-7 iunie 2008, Vilnius. Disponibil pe https://www.confeuconstco.org/reports/rep-xiv/report_Romania_ro.pdf
[6] Decizia Curții Constituționale a României nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007.
[7] Raportul Curții Constituționale a României prezentat la cel de-al XIV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene (Problems of Legislative Omission in Constitutional Jurisprudence), 2-7 iunie 2008, Vilnius. Disponibil pe https://www.confeuconstco.org/reports/rep-xiv/report_Romania_ro.pdf
[8] Decizia Curții Constituționale a României nr. 503 din 20 aprilie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (5), art. 30 şi ale art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial nr. 353 din 28 mai 2010.
[9] Decizia Curții Constituționale a României nr. 107 din 27 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. b) şi ale art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 30 aprilie 2014.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] A se vedea § 41 din Decizia Curții Constituționale a României nr. 308 din 12 mai 2016 (actualizată) referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Disponibilă pe http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/181923
[13] Decizia Curții Constituționale a României nr. 44 din 17 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 şi 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial nr. 378 din 29 mai 2015; Decizia Curții Constituționale a României nr. 130 din 10 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 din capitolul I al anexei nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial nr. 319 din 11 mai 2015.
[14] Decizia Curții Constituționale a României nr. 367 din 14 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) teza a doua din acelaşi act normativ, publicată în Monitorul Oficial nr. 502 din 8 iulie 2015.
[15] Decizia Curții Constituționale a României nr. 162 din 24 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia Curții Constituționale a României nr. 102 din 25 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 25 mai 2016.
[16] A se vedea § 14 din Decizia Curții Constituționale a României nr. 403 din 10 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, publicată în Monitorul Oficial nr. 718 din 21 iulie 2021.
[17] În același sens, a se vedea Opinia Concurentă din 6 iunie 2017 a judecătorului Livia Doina Stanciu la Decizia Curții Constituționale nr. 392 din 6 iunie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 1002 din 27 noiembrie 2018.
[18] Spre exemplu, a se vedea § 14 din Decizia Curții Constituționale a României nr. 403 din 10 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, publicată în Monitorul Oficial nr. 718 din 21 iulie 2021.
[19] Decizia Curții Constituționale nr. 392 din 6 iunie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 1002 din 27 noiembrie 2018.
[20] A se vedea § 101 din Hotărârea Curții Constituționale Republicii Moldova nr. 22 din 27 iunie 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 328 alin.(1) din Codul penal (excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu) (sesizările nr. 113g/2016 şi nr. 8g/2017), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 352-355 din 29 septembrie 2017.
[21] Ibidem, § 102.
[22] A se vedea Adresa la Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 6 din 16 aprilie 2015 pentru controlul constituţionalităţii  unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală (confiscarea extinsă şi îmbogăţirea ilicită) (Sesizarea nr. 60a/2014), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 115-123 din 15 mai 2015.
[23] A se vedea § 57 din Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 17 din 19 mai 2016 privind excepţia de neconstituţionalitate aarticolului 191 din Codul de procedură penală (liberarea provizorie sub control judiciar) (Sesizarea nr. 33g/2016), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 232-244 din 29 iulie 2016.
[24] Ibidem, § 70.
[25] Ibidem, § 71.
[26] Ibidem, § 73.
[27] Ibidem, § 74.
[28] A se vedea § 23 din Decizia Curții Constituționale a României nr. 712 din 4 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 15 ianuarie 2015.
[29] Ibidem, § 24.
[30] După Allan R. Brewer-Carías, omisiunile legislative pot fi absolute atunci când legislatorul nu a adoptat deloc o lege, sau relative atunci când legea adoptată nu acoperă chestiunile necesare pentru îndeplinirea scopului constituantei. A se vedea: Allan R. Brewer-Carías. Constitutional Courts as Positive Legislators in Comparative Law, General Report, XVIII International Congress of Comparative Law, International Academy of Comparative Law, Washington, July 26-30, 2010, p. 117. Disponibil pe https://bit.ly/3CDMvxy
[31] Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 19 din 3 iulie 2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 178 alin. (3) din Codul de procedură penală (obligaţia de a nu părăsi ţara) (Sesizarea nr. 63g/2018), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 267-275 din 20 iulie 2018.
[32] Ibidem.
[33] A se vedea §§ 66-74 din Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 12 din 6 aprilie 2021 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 77, 81 şi 315 din Codul de procedură penală (omisiunea includerii soţului ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile) (sesizarea nr. 151g/2020), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 100-103 din 16 aprilie 2021.
[34] Ibidem, § 78.
[35] Ibidem, § 79.
[36] Ibidem, § 80.
[37] Ibidem, § 81.
[38] Ibidem, § 82.
[39] Ibidem, § 83.
[40] Ibidem, § 34.
[41] A se vedea § 58 din Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 3 din 14 ianuarie 2021 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 4 alin.(2), 7 alin. (2) lit. c), 8 alin. (1) şi 11 alin. (1) pct. 3) din Legea nr. 982 din 11 mai 2000 privind accesul la informaţie (accesul la informaţiile cu caracter personal) (sesizarea nr. 118g/2020), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 33-41 din 5 februarie 2021.
[42] Ghid practic privind condițiile de admisibilitate a sesizărilor privind excepția de neconstituționalitate la Curtea Constituțională, p. 11. Disponibil pe https://bit.ly/3g9ge7I
[43] Spre exemplu, a se vedea: Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 28 din 12 martie 2020 de inadmisibilitate a sesizării nr. 7a/2020 privind controlul constituţionalităţii articolelor 458 alin.(3) pct.3) şi 462 alineatele (5) şi (6) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 115-117 din 15 mai 2020; Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 123 din 22 octombrie 2020 de inadmisibilitate a sesizării nr. 125g/2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 186 alin.(6) şi 191 alin. (3²) din Codul de procedură penală (omisiunea de a include perioada aplicării liberării provizorii sub control judiciar în termenul maxim pentru aplicarea arestului preventiv), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 293-303 din 13 noiembrie 2020; Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 162 din 29 decembrie 2020 de inadmisibilitate a sesizărilor nr. 165g/2020 şi nr. 178g/2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 305 alin. (1) din Codul de procedură penală (omisiunea participării şi citării persoanei ale cărei drepturi şi libertăţi pot fi afectate la examinarea unor demersuri), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 42-50 din 12 februarie 2021.
[44] A se vedea § 33 din Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 123 din 22 octombrie 2020 de inadmisibilitate a sesizării nr. 125g/2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 186 alin.(6) şi 191 alin. (3²) din Codul de procedură penală (omisiunea de a include perioada aplicării liberării provizorii sub control judiciar în termenul maxim pentru aplicarea arestului preventiv), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 293-303 din 13 noiembrie 2020.
[45] Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 23 din 5 august 2021 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 422 din Codul de procedură penală (data de la care începe să curgă termenul de declarare a recursului ordinar) (sesizarea nr. 52g/2021), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 192-195 din 13 august 2021.