Partea I: Banque et le monde
Folosirea cametei[i] sau a împrumutului amical, ca şi cea a depozitului, nu-i puteau procura economiei mijloacele de finanţare capabile să facă disponibile, oriunde şi la orice termen, creditele necesare vieţii economice. Toate acele operaţiuni corespundeau nevoilor burghezului în viaţa cotidiană, care deţinea moşii şi în principiu avea un profit constant, nu şi necesităţilor omului de afaceri care se confrunta cu concurenţa pieţei „sălbatice”. Este deci firesc că în lumea comerţului să apară un nou sistem: „tragerea” schimburilor, din care se va naşte banca modernă.[ii]
Totuşi, ce urmează a fi înţeles prin noţiunea de bancă? Astăzi, Legea 202/2017 privind activitatea băncilor reglementează la art. 3 că o bancă este persoană juridică a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea de credite în cont propriu. Această definiţie este una contemporană, însă dacă vom percepe băncile ca pe nişte instituţii care ofereau împrumuturi, lato sensu, şi asigurau păstrarea unor obiecte de valoare, fie chiar şi aceeaşi bani, o dată cu apariţia acestora, atunci ele existau încă din cele mai vechi timpuri.
Primele instituţii similare băncilor au fost templele, babilonienii douăzeci de secole înaintea naşterii lui Hristos, cunoşteau practica de a încredinţa templelor depozite de valori[iii]. Astfel, templele erau nu numai locaşuri de cult ci totodată şi locuri de adăpostire a bogăţiilor. Împrumutând aceste bogăţii, preoţii realizau un dublu scop: obţineau recunoştinţă şi un mic profit. În măsură în care aceste temple depozitau şi bunuri consumptibile, cu titlu de exemplu grânele, unica modalitatea posibilă de păstrarea îndelungată era tocmai împrumutul de consumaţie, care se restituia din recolta următoare. Dovada cantităţilor care au fost împrumutate o reprezentau tablele de contabilitate, executate din argilă şi gravate cu pictograme reprezentând imaginea stilizată a obiectului pe care îl simbolizau, depunătorului eliberându-i-se drept dovadă al împrumutului, depozitului, tot o plăcuţă de argilă similară. Asemenea table au fost descoperite de arheologi în Mesopotamia, sub ruinele templului Uruc, templu ce datează din perioada anilor 3400-3200 î.e.n., fiind considerat cel mai vechi edificiu bancar cunoscut[iv].
Codului lui Hammurabi reprezintă prima culegerea de legi cunoscută, care cuprindea norme ce reglementau depozitul şi împrumutul, astfel, în cazul împrumutul de consumaţie, pentru împrumutul de cereale, dobânda maxima era cotată la 33%, iar pentru împrumutul de argint, varia de la 12% la 20%[v].
Biblia în Vechiul Testament stabileşte un regim special al dobânzii pentru conaţionali, astfel, în cartea Leviticul cap. 25 versetele 35-38 este scris că „Dacă fratele tău sărăceşte şi nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijini, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine. Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă: să te temi de Dumnezeul tău, şi fratele tău să trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuţi banii tăi cu dobândă şi să nu-i împrumuţi merindea ta pe camătă. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care v-am scos din ţara Egiptului, ca să vă dau ţara Canaanului, ca să fiu Dumnezeul vostru.” Tot Biblia la Deuteronom 15 stabileşte un termen de decădere, astfel la fiecare a şaptelea an creditorul urma să ierte datoria debitorului său. Bancherii antici erau zarafii, în Luca 19, regăsim Pilda celor 10 mine[vi], unde stăpânul după ce a împărţit robilor săi resursele financiare date, la întoarcere la întrebat pe cel care a desconsiderat valorificarea lor, de ce nu i-a pus banii la zarafi, pentru ca la întoarcerea acestuia, să poată să-i ia înapoi cu dobândă[vii].
Aristotel în lucrarea s-a „Politica” considera că „împrumuturile pe dobândă şi camăta sunt urâte cu cea mai mare dreptate, fiindcă acestea îşi scot câştigul tot din bani şi nu le lasă destinaţia pentru care au fost creaţi[viii].” Chiar şi aşa, legile lui Solon, circa 590 î.e.n., au liberalizat dobânzile în Atena, la început zarafii îşi practicau activităţile în Agora (pieţe), unde îşi instalau o masă – trapeza, după care îmbogăţindu-se îşi deschid prăvălii. Istoria relatează că în jurul anilor 300 î.e.n. un bancher anonim din Sinope, falimentează ca muţi alţi negustori şi, pentru a scăpa de răzbunarea păgubiţilor, se refugiază la Atena, împreună cu fiul său, Diogene care, în aceste împrejurări vitrege, devine primul filosof cinic şi primul homless celebru. Ironia sorţii este că cel mai probabil fără falimentul patern, ar fi rămas un mediocru anonim[ix]. Astfel, putem şi noi să afirmăm o idee care astăzi este populară în rândul marilor businessmeni „Există viaţă şi după faliment!”.
În scopul combaterii dobânzilor excesive în Atena şi Delos au fost constituite din sec. IV î.e.n. bănci publice, administrate de funcţionari, care aveau pe lângă rolul de a oferi împrumuturi şi posibilitatea depozitării, puteau bate monede şi strânge impozitele de pe cetăţeni. În Grecia Antică însăşi zeii puteau apărea ca garanţie pentru împrumutat[x].
Romanii, luând în considerare că s-au inspirat de la greci cum au putut în toate domeniile, aceştia nu au lăsat neexploatat nici acest segment, valorificând modelul grecesc prin existenţa bancherilor privaţi şi băncilor publice. Bancherii privaţi s-au instalat în Forum[xi], în mici birouri închiriate de stat (tabernae), de aici răspândindu-se în tot Imperiul, ori dacă în capitala Roma, exista un plafon al dobânzii, în provincie era liberalizată total. Băncile publice (mensae) aveau sediul în Roma, iar mensarii sau collectorii, erau colaboratorii reprezentanţi în tot Imperiul. Clienţii lor puteau uza oricând de ceva similar cu extrasul de cont, ca mijloc de probă faţă de terţi, iar băncile compensau sistematic creanţele şi datoriile de aceleaşi natură. De asemenea erau cunoscute şi împrumuturile pe termen scurt, negociatores însoţeau armata romană şi puteau oferi asemenea servicii soldaţilor, care practicau adesea jocurile de noroc[xii].
În Evul Mediu zarafii, ori putem să le zicem bancherii, inventează anii 1200 „trasul” ca să-şi efectueze plăţile la distanţă, care îmbracă forma unui contract de schimb. Încă nu era vorba de evitarea transportului în numerar, ci spre exemplu unul nu vrea să se încarce cu marfă, şi să colinde, să zicem toată Italia, datorita riscul de a o pierde sau ai fi furată, iar altul nu doreşte să transmită un sac de monede, ca să-şi achite cumpărăturile în exterior. Datorită dezvoltării societăţilor de afaceri şi răspândirii sucursalelor în diverse oraşe comerciale, a fost constituit un asemenea mecanism simplu: unul care vrea să plătească la distanţă, numit „plătitor” sau „comanditar” sau „primitor”, va dă monede „trăgătorului” iar în schimb va primi o poliţă, cu această poliţă el poate călători într-o altă zonă şi să o valorifice la una din sucursalele celui de la care a primit poliţa. În dependenţă de sumă, relaţia dintre negustori, ş.a. va fi exista o necesitate de garantare a poliţei[xiii].
În secolele XII-XVI au apărut mai multe organizaţii bancare, Banca de Veneţia (1171), Banca de Barcelona (1341), Banca de San Giorgio (1407), Banca de Milano (1608). În sensul autentic al cuvântului bancă, care există şi astăzi, în 1608 apare Banca Amsterdam, Banca de Hamburg (1619), Banca Angliei în 1694 care a marcat adevărata piatră de hotar pentru apariţia băncilor moderne, fondată de Regele William al III-lea, cunoscută ca Bătrânica de pe Strada Threadneedle[xiv], care a fost naţionalizată abia în 1946.
În 1531 apare prima bursă la Anvers, ceea ce marchează distincţia dintre pieţele financiare şi bănci. În cadrul burselor se întâlnesc pentru a încheia afaceri vânzătorii cu cumpărătorii şi creditorii cu cei care luau împrumuturile, în timp ce băncile tratează separat cu fiecare dintre părţi[xv].
O dată cu apariţia în secolul XVI a societăţilor pe acţiuni, această instituţiei a influenţat radical forma de organizare a băncilor, astăzi toate băncile fiind S.A.-uri.
În sec. XVII-XVIII toate ţările europene admit legitimitatea dobânzilor şi se introduce banul-hârtie, prin intermediul băncilor de emisiune. Astfel, Banca Veneţiei la 1637 primeşte depozite pe termen, cu dobândă, certificând depozitul prin eliberarea unei forme primitive a monedei de bancă. Banca Amsterdam eliberează depunătorilor certificate negociabile a căror valoare se exprimă într-o monedă de cont şi care la rândul ei este cotată faţă de moneda oficială (florinul sau guldenul). Totuşi, aceste certificate nu sunt scutite de dobânzi şi comisioane, problemă rezolvată de Palmstruch, un comerciant suedez, care la 1656 fondează în Stockholm o nouă bancă, unde depozitele reprezentat prin certificate nu comportă nici dobândă, nici comision, nici scadenţă fixă iar certificatele sunt răscumpărate de bancă la valoarea lor în numerar. Aceste certificate vor deveni astfel bancnote veritabile[xvi].
Prima bancă fondată în SUA a fost Banca Nord Americană, în 1781, iar la 791 este constituita şi Banca Statelor Unite printr-un act al Congresului din 1791[xvii].
În 1844 parlamentul englez adoptă legea specială denumită Bank Charter Act, prin care primei bănci centrale din lume, şi anume Băncii Angliei i se încredinţează rolul de autoritate monetară. Aceasta s-a reorganizat în două sectoare independente: departamentul de emisiune monetară şi departamentul operaţiuni bancare. Emisiunea bancnotelor era plafonată şi surplusul trebuie să aibă acoperire în aur în proporţie de patru cincimi. Demn de remarcat este faptul că Banca Angliei nu a fost, până de curând, o bancă centrală independentă, fiind subordonată Trezoreriei (Ministerul de Finanţe al Marii Britanii). Abia în anul 1997, Banca Angliei îşi câştigă independenţa, aliniindu-se standardelor europene[xviii].
O altă direcţie în evoluţia băncilor o impune dezvoltarea caselor bancare (băncile private), denumite în franceză le haute banque, având rol în marile operaţiuni financiare, care funcţionează ca agenţi consilieri sau mandatari. Caracteristica lor reprezintă internaţionalizare, un exemplu fiind familia Rotschild, care prin Natan Rotschild a fondat propria sa banca în Londra, iar fraţii săi s-au instalat în alte oraşe precum Paris, Viena, Neapole, Frankfurt, aceştia vor finanţa operaţiuni cu caracter excepţional[xix], deservirea unei clientele selecte, cu titlu de exemplu în 1875 familia Rotschild a finanţat guvernul Britanic pentru procurarea pachetului de control în afacerea cu construcţia canalului Suez.
Băncile se vor consolida în societăţi pe acţiuni şi se vor concentra pe colectarea de depozite şi oferirea de credite, participând în special în capitalul întreprinderilor. Băncile vor primi titlul de comerciale, care se va justifică prin concurenţa pe care şi-o fac reciproc pentru a atrage şi a reţine clientela iar pe de altă parte prin rolul pe care şi-l asumă prin finanţare operaţiunilor comerciale curente.
[i] Camătă – o acţiune de a aplica o dobândă la o cotă mai mare decât cea legal. În vechiul drept englez, termenul era folosit pentru a desemna cererea unei dobânzi de orice fel. Odată cu înflorirea comerţului din sex. XIII, a crescut şi cererea pentru credite, ceea ce a determinat modificare termenului. În 1545, Anglia a fixat o rată legală maximă a dobânzii, practică urmată ulterior de alte state vestice. (Coord. Eugen Muntean, Enciclopedia Universală Britanică vol. III, Bucureşti: ed. Litera, 2010, p. 165.
[ii] Jean Favier, Istoria Banilor: Apariţia omului de afaceri în Evul Mediu. Bucureşti: Artemis, 1994, p. 257.
[iii] Vasile Turliuc, Vasile Cocriş, ş.a., Moneda şi Credit. Iaşi: Editura Univ. „Al. I. Cuza”, 2011, p. 178.
[iv] Ion Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare. Introducere în teoria şi practica dreptului bancar. Ed. A III-a, actualizată şi completată. Bucureşti: Lumina Lex, 1997, p. 41.
[v] Idem, p. 42.
[vi] O mina fiind echivalentul monetar a 100 zile de muncă.
[vii] Luca 19:23.
[viii] Aristotel, Politica. Bucureşti: ed. Antet, 1999, p. 22.
[ix] Ion Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de Drept Bancar. Ed. A V-a actualizată şi completată. Vol. 1. Bucureşti: Lumina Lex, 2004, p. 401.
[x] Carmen Adriana Gheorghe, Drept Bancar. Ediţia 3. Bucureşti: C. H. Beck, 2014, p. 19.
[xi] Forumul era cea mai mare piaţă publică din Roma, unde se desfăşurau majoritatea activităţilor comerciale, cât şi de alt gen.
[xii] Ion Turcu, op.cit., p. 43.
[xiii] Jena Favier, op.cit., p. 258.
[xiv] Vasile Turliuc, ş.a., op.cit., p. 179.
[xv] Ion Turcu, op. cit., p. 44.
[xvi] Idem, p.45.
[xvii] Richard Hildreth, The history of Banks. Kitchener: Batoche Books Limited, 2011, p. 29-30.
[xviii] Daniel Bădulescu, Aspecte cu privire la apariţia, dezvoltarea şi obiectivele băncilor centrale. În Analele Universităţii din Oradea. Ştiinţe Economice Tom XIII: 2004, p. 44-45.
[xix] Carmen Adriana Gheorghe, op.cit., p. 23.
Autor: Vlad BERCU