Dan Furculița
Victor Ciobanu
Dreptul la viață este un drept fundamental al ființei umane, care a priori este un drept care ar depăși sfera de acțiune a oricărui interes, acesta fiind protejat prin intermediul legii pe tot globul pământesc și având un rol esențial în garantarea integrității umane. Astfel dreptul la viață este unul din drepturile fundamentale, dar și cel mai natural drept pe care însuși ființa umana îl capătă chiar și fără statut de cetățean.
De aceea, dreptul la viață devine cel mai important drept, deoarece în lipsa acestuia nu putem vorbi despre apariția altor drepturi pentru ca acestea sunt strict interdepentente. Protejarea dreptului la viață are loc prin totalitatea normelor interne și internaționale care au un caracter imperativ și de asemenea sunt o necesitate, pentru că este o funcție fundamentală a ființei umane, precum am mai menționat supra, protecția acestui drept este strâns legată și permite derivarea și ocrotirea altor drepturi, precum ar fi drepturile intangibile.
Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului [1] prin prisma art. 3 prevede că „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”. În Pactul Internațional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile civile și politice, prin prisma art. 6 se menționează faptul că „Dreptul la viață este un inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.”[2].
De asemenea, Convenția Europeana a Drepturilor Omului obligă statele de a întreprinde toate acțiunile necesare pentru a garanta o protecție promptă a dreptului la viață. Astfel, statele sunt motivate de a forma un sistem de norme efective, care ar avea scopul de a deprima comiterea faptelor care au ca scop punerea în pericol a vieții și integrității persoanei.
Practica CEDO din perpectiva protecției vieții intrauterine
Codul Penal al Republicii Moldova, în momentul actual, nu conține noțiunea de făt. Conform unei teorii, viața intrauterină apare din momentul concepției și durează până la momentul nașterii. Instalarea vieții extrauterine constă în recunoașterea a apariției respirației pulmonare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat vast problemele ce țin de materia apariției dreptului la viață și întreruperii cursului sarcinii. Astfel Curtea se preocupă de întrebarea este sau nu garantat femeii însărcinate dreptul de a avorta. La fel, Curtea se preocupă de co-raportul între necesitatea protecției fructului concepției prin prisma art. 2 și art. 8 CEDO.[3]
Ținem să menționăm că art. 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului nu prevede expres anume din ce moment dreptul la viață este protejat, per a contrario Convenția Americană a Drepturilor Omului prevede în art. 4 că dreptul la viață este supus protejării începând cu momentul concepției.[4]
Pentru a putea face o analiză juridică corectă în vederea protecției vieții intrauterine este nevoie de a înțelege care este durata vieții intrauterine și prin ce forme se manifestă evoluția fructului concepției. Astfel, perioada vieții intrauterine și stabilirea acestei circumferințe are la bază două norme, acestea fiind însuși greutatea fătului cât și lungimea sa. De regulă greutatea fătului poate fi individualizată, dar însuși mărimea acestuia poate fi apreciată ca o caracteristică aproximativ consecventă.
În calitate de mărime există un spectru larg de tehnici de evaluare a acestuia:
- când lungimea fătului este mai mare de 25 de cm, se împarte cifra lungimii la 5, obținîndu-se vârsta în luni lunare;
- când lungimea fătului este mai mică de 25 cm, se extrage rădăcina pătrata din cifra lungimii, obținându-se vârsta în luni lunare;
- formula Balthazar-Dervieux, în care lungimea exprimată în cm se înmultește cu 5,6 obținându-se vârsta în zile. Medicina legală la fel propune și alte formule pentru a calcula durata vieții intrauterine, și astfel, aceasta poate la fel fi determinată prin recunoașterea stadiului de osificare distincte unor tipuri anumite de oase. Aceste puncte au aspectul unor zone lenticulare roșiatice de circa 2,5 mm, ce se detașează net de albul cartilajului. Acteste puncte rezistă bine la putrefacție”[5, p.43];
- punctul de osificare al epifizei distale a femurului (beclard), ce apare la sfârșitul lunii a noua;
- punctul de osificare din epizia proximală a tibiei, ce apare în luna a noua. Astfel perioada vieții intrauterine este delimitată în două etape, fiind perioada embrionară care include primele 60 de zile de viață și deja perioada fetală care are începe o dată cu luna a treia și se extinde până la naștere.
În continuare, în prim plan este important de a indica faptul conceptului de persoană, „din acest punct de vedere, este de reţinut că, din moment ce alin. (1) din art. 2 ne vorbeşte despre dreptul la viaţă ce este recunoscut oricărei persoane, devine clar că s-a avut în vedere persoana fizică, persoana umană”.[6p.158] De asemenea, putem menționa că, în lipsa unei idei generale susținute de mai multe părți, adică când apare dreptul la viață a embrionului uman, Curtea s-a abținut, lăsând această delimitare să aibă loc de întepretare de fiecare stat în parte prin reglementarea juridică a normelor interne a fiecărui stat individual.
În Convenție este utilizat termenul de ființă umană, atunci când se vorbește despre necesitatea protejării ființei umane în demnitatea și identitatea sa și când s-a constat existența unui principiu general acceptat, potrivit căruia demintatea umană și identitatea speciei umane trebuie să fie respectat de la începutul vieții, fără însă a se face vre-o precizare cu privire la determinarea acestui moment.
Precum este prezent în Convenția de la Oviedo, art. 2 ne spune că „Interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al șiinței” la fel în art. 18 în care putem vedea o protecție indirectă a vieții intrauterine „Atunci când cercetarea pe embrioni în vitro este permisă de lege, aceasta asigurând o protecție adecvată a embrionului, iar alin. (2) a aceluiași articol prevede că „Este interzisă crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare”.[7] Din cele analizate supra cert este una, că prin noțiunea de persoană se presupune fiecare individ și care își păstrează această însușire până la moarte. E de mențioant că problemele legate de art. 2 a aceiași convenții, apar atunci când încălcarea acestui drept are un co-raport cu fetusul. În această ordine de idei, Aliona Plop menționează că Curtea în urma mai multor pricini, a avut prilejul de a emite mai multe decizii în raport cu statulul produsului concepției, însă, aceasta a evitat subiectul dat, deseori invocând regulile de procedură.[8 p.55] La fel este menționat faptul că Curtea nu poate avea un rol decisiv în cazul în care aceasta este chemată pentru a determina dacă dreptul la viață sau dreptul de a avorta prin prisma art. 2 este autentic și pentru făt. In aceeași ordine Convenția confirmă dreptul la avort.
În continuare, pentru o înțelegere mai corectă considerăm oportun de a purcede la practica CEDO:
Cazul Vo contra Franței,[9] acesta este un caz în instanță din 2004, audiat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care se remarcă prin faptul că ridică întrebarea dacă un copil nenăscut este sau nu considerat ca având dreptul la viață în temeiul art. 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Cazul a fost introdus de Doamna.Vo, de naționalitate franceză, descendentă vitnameză, care în timpul sarcinii primise îngrijiri medicale necorespunzătoare în partea sa, din cauza că o persoană terță, o doamnă cu un nume similar, dar și faptul că Vo nu vorbea fluent limba franceză, s-a comis o confuzie ce a condiționat la faptul că medicii să încerce să indepărteze o spirală inexistentă din uter, dar în acest proces i-au atentat la integritatea fătului, această eroare a dus la necesitatea spitalizării de urgență și la moartea fătului care avea între 20 și 21 de săptămâni la acea vreme. Doamna Vo a încercat să dea în judecată medicul pentru uciderea neintenționată a copilului ei nenăscut. La trei iunie, 1996, instanța penală franceză a considerat medicul nevinovat, deoarece fătul nu era considerat viabil și, prin urmare nu era o persoană umană, în confirmitate cu atunci art. 319 și acum articolele 221-226 al Codului Penal Francez.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a împărțit problema în două componente:
- se aplică copiilor nenăscuți?
- prevede sancțiuni penale care se pot aplica omuciderilor neintenționate?
Instanța a decis că prima întrebare poate fi ocolită prin intermediul cele de-a doua întrebare. Guvernul francez nu și-a încălcat obligațiile conform Convenției, neaplicând pedepse penale pentru distrugerea neintenționată a unui făt. Instanța a decis apoi că prima întrebare poate fi astfel ignorată, observând că Convenția și jurisprudența ei ulterioară nu au exclus posibilitatea ca în anumite circumstanțe să se poată extinde garanțiile copilului nenăscut. Prin urmare, în cazul dat, justiția europeană a pus în discuție faptul dacă protecția juridică oferită de legea franceză, prin co-raportarea a tuturor imprejurărilor cauzei, îndeplinește toate cerințele procedurale prevăzute de art. 2 din Convenție.
Constatând condițiile din cazul dat, Curtea s-a expus prin faptul că viața fătului este strâns legată de viața mamei sale, așa că modalitatea de a proteja fătul a fost prin propriile ei drepturi.
Un alt caz în care a fost în dezbatere problema ce ține de protecția vieții intrauterine este cauza Boso contra Italiei[10] unde reclamantul era căsătorit, ulterior în 1984 soția sa care era insărcinată a decis să facă un avort, în ciuda opoziției sale, sarcina a fost întreruptă.
Reclamantul a depus o acțiune împotriva soției sale, solicitând despăgubiri pentru încălcarea drepturilor sale de potențial tată și a dreptului la viață a copilului nenăscut.
Reclamantul, ulterior, a contestat constituționalitatea Legii nr.194 din 1978, susținând că a încălcat principiul egalității între soți, așa cum era consacrat în art. 29 și 30 din Constituția Italiei, în măsura în care a lăsat în totalitate la dorința mamei să decidă dacă să avorteze și ulterior părerea reclamantului având o nulitate absolută. Soția reclamantului a susținut că a acționat în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 194 din 1978, care reglementa expres că dreptul de a decide asupra avortului îi revine strict ei. În condițiile speței date, reclamantul a susținut că legislația în vigoare a Italiei cu privire la întrerperea voluntară a sarcinii era contrară articolului 2 din Convenție în sensul că autoriza avortul și permita astfel privarea de viață a unui făt. Reclamantul a mai invocat prevederile art. 8 alin. (1) din Convenție care spune că: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”; și alin. (2) „Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decît în mpsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie,intr-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională,siguranță publică,bunăstare economică a țării,apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale,protecția sănătății , moralei, a drepturilor și a libertăților alora”, reclamantul s-a plâns pe faptul că legislația privind întreruperea voluntară a sarcinii conferea mamei dreptul de a decide să nu avorteze și nu ținea seama de orice opoziție din partea tatălui.
La fel reclamantul a invocat prevederile art. 12 din aceiași Convenție care prevede că „Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept”, având în vedere aceste prevederi, reclamantul subliniază că i s-a oferit femeii posibilitatea de a avorta și că legislația Italiană prin prevederile sale naționale împedică tatăl să întemeieze o familie.
Deci, Curtea a declarat vădit neîntemeiată această cerere, deoarece politica de a acorda mamei întreaga răspundere pentru avort are la baza sa faptul că efectele sarcinii, atât fizice, cât și psihice sunt resimțite în primul rând de mamă. Mai mult decât atât, Curtea a decis că soțul femeii însărcinate nu ar avea vreo relevanță juridică în ceea ce ține de dorința femeii de a avorta, nu are are nici pe aproape dreptul de a decide asupra acestei acțiuni, sau cel puțin să fie consultat, deoarece nu există nici o prevedere care să emită potențialului tată să împiedice avortul.
Invocând acest drept, prin prisma art. 2 al Convenției sus menționate ori prin art. 8, acestea nu pot fi luate în considerare, superior acetora vor fi drepturile femeii însărcinate care ulterior decide dacă sarcina va fi dusă până la termen sau va fi întreruptă.
Concluzionăm, Convenția Europeană cu privire la Drepturile Omului se abține de la definirea și rezolvarea problemei ce ține de recunoașterea drepturilor a ființei nenăscute, iar problema recunoașterii ce ține de existența dreptului la viață al fătului trebuie să fie decisă de normele interne a fiecărui stat în parte.
Faptul că Convenția Europeană nu protejează viața intrauterină, ceea ce denotă că nu recunoaște un drept al ființei nenăscute și asta nu indică automat un eventual drept al femeii de a avorta. Astfel, o altă problem dificilă care a căzut pe umerii Curții este cea cu privire la recunoașterea dreptului de a întrerupe cursul sarcinii.[11 p.58]
O abordare puțin diferită a avut loc în cazul Bruggemann și Scheuten împotriva Republicii Federative Germane,[12] reclamanții susțin in temeiul art. 8 din Convenție că o majoritate a unei instanțe nu poate decide că cetățeanul nu își poate modela viața privată și de familie prin întreruperea sarcinii într-o anumită perioadă, care ca urmare este un mijloc indispensabil de planificare familial după cum arata practica.
Reprezentanții guvernului pârât au descris mai întâi evoluția legii relevante în Republica Federală.
Art. 218 din Codul Penal care a fost în vigoare din 1871 până în iunie 1974 a impus în redactarea sa o pedeapsă penală pentru orice tip de întrerupere a sarcinii, dar s-a făcut excepție pentru cazurile de indicație medicală privind sănătatea și viața mamei. Art. 218 din al cincilea act de reformă a Codului Penal a menținut pedeapsa în principiu, dar totuși nu a fost aplicabilă nici unei întreruperi de sarcină efectuată de un medic cu acordul mamei și în terment de 12 săptămâni după concepție.
Reforma menționată mai sus a fost ca un act ce a conturat ulterior dreptul femeii la avort, prin faptul că aceasta la fel poate să țină cont de situația în care se află.
În speța dată unde dreptul la avort a fost unul mai restrâns, se desprinde că totuși cu unele clauze anumite impuse, nu sau desemnat careva interveniențe în consacrarea dreptului vieții private, deoarece conceptul de avort era unul acceptat, deși cu unele restricții. Acestă idee a fost argumentată prin faptul că atunci când este voința femeii de a avorta, adică ea refuză o ulterioara naștere a fătului, din anumite motive, fie că nu și-l dorește, aceasta este sustinută de dreptul individual al fiecărui om la propriul corp, care este subordonat și garantat prin prisma art. 8 din Convenție.
Deci, cât hotărârile cât și deciziile Curții Europene nu sunt standartizate în ceea ce privește recunoașterea dreptului de a întrerupe cursul sarcinii și recunoașterea dreptului la avort, astfel într-o opinie se consideră că femeia și fătul sunt strâns legate și ei formează o parte unică.
La fel Curtea a menționat faptul că nu este sarcina ei de analiza dacă însăși ea trebuie să garanteze dreptul la avort. Curtea Europeană a Drepturilor Omului oricum în fiecare caz analizează anume legislația națională și legiuitorul autohton singur alege în ce parte să protejeze fătul, în ce parte să protejeze viața privată a persoanei însărcinate și care va fi co-raportul între acestea, adică care este interesul major,în cazul dat se utilizează principiul proporționalității între interesele general acceptabile într-o societate democratică și între interesele unei persoane private.
Anume pentru a găsi un concept ideal în ceea ce privește balanța dreptului privat a unei persoane însărcinate și drepturile fătului, am considerat oportun analiza cazurilor sus menționate.
Curtea Europeană de regulă se axează pe aspectul dacă anumite organe statale naționale și-au îndeplinit obligațiile conform legislației naționale, și nu este sarcina convenției să instituie o regulă într-un domeniu așa de sensibil și uniform.
1. Declаrаțiа Universаlă a Drepturilor Omului.
2. PACT INTERNATIONAL din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile civile şi politice.
3. Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
4. American Convention on Human Rights, Signed at the Inter-American Specialized Conference on Human Rights, San Josi, Costa Rica, 22 November 1969.
5. Introducere în medicina legală pentru juriști aut. I. Lulu Groza ; V. Astărăstoae p.43
6. Bîrsan C. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol.I. Drepturi şi libertăţi. Bucureşti: ALL Beck, 2005 [p158]
7. CONVENŢIE EUROPEANĂ din 4 aprilie 1997 pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicatiile biologiei şi medicinei, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicine.
8. PLOP, A., Răspunderea penală pentru provocarea ilegală a avortului. Teză de doctor în drept. Chişinău: 2015 pag.55
9. Vo vs. France, CEDH, 8 july 2004. hudoc.echr.coe.int
10. Boso vs. Italy, CEDH, 5 september 2002 (rezumat). hudoc.echr.coe.int
11. PLOP, A., Răspunderea penală pentru provocarea ilegală a avortului. Teză de doctor în drept. Chişinău: 2015 pag.58
12. Brüggemann and Scheuten v. Germany hudoc.echr.coe.int