În data de 13 septembrie 2022 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat Hotărârea în cauza Gilanov v. Republica Moldova (nr. 44719/10).

Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova a efectuat o rezumare:

Cauza se referă la extrădarea reclamantului din Belarus, urmată de detenția sa în Republica Moldova. Potrivit circumstanțelor cauzei, din anul 2000 reclamantul deținea un permis de ședere temporar în Republica Moldova, care a fost reînnoit regulat, cu includerea adresei sale de domiciliu în Georgia, conform legislației. Pe când se afla în Republica Moldova, reclamantul a deschis o fundație pentru schimburi culturale cu Coreea de Nord. Potrivit reclamantului, în 2006 el s-a retras din fundație și a părăsit oficial Republica Moldova. La 17 aprilie 2007 a fost deschisă o cauză penală cu privire la o presupusă infracțiune pe care reclamantul și alte persoane din cadrul fundației moldo-coreene ar fi comis-o în perioada 2006-2007.

Printr-o încheiere din 1 octombrie 2007, la demersul procurorului înaintat în acest sens, Judecătoria Buiucani a dispus arestul preventiv în privința reclamantului pentru 30 de zile. Instanța a constatat că procurorul a adus probe cu privire la existența unei bănuieli rezonabile că reclamantul ar fi săvârșit infracțiunea, ținând cont de gravitatea infracțiunii și necesitatea protejării ordinii publice, precum și de personalitatea învinuitului, care s-a sustras de la urmărirea penală. În cadrul procedurii respective instanța a numit un avocat garantat de stat pentru a-l reprezenta pe reclamant, care a obiectat în privința lipsei probatoriului și a informării eficiente a reclamantului cu privire la cauza sa.

La 4 iunie 2010, Procuratura Generală a Republicii Moldova a trimis autorităților din Belarus o cerere oficială de extrădare. Ulterior, în urma unei solicitări, Procuratura Generală a Republicii Moldova a informat inter alia cu privire la prelungirea perioadei de detenție a reclamantului, că mandatul său de arestare din 1 octombrie 2007 avea efecte numai pe teritoriul Republicii Moldova și că perioada de 30 de zile menționată în el ar începea să curgă de la data extrădării sale către Republica Moldova. De asemenea, ea a observat că, în conformitate cu dreptul internațional aplicabil, orice prelungire a detenției sale în Belarus ar trebui făcută în conformitate cu legea țării respective.

Reclamantul a fost arestat preventiv de către autoritățile din Belarus la 9 mai 2010, la cererea autorităților moldovenești. El a fost lipsit de libertate în Belarus până la 10 decembrie 2010, când a fost extrădat în Republica Moldova. La 21 iunie 2010, avocatul contractat de către reclamant a declarat la Curtea de Apel Chișinău recurs împotriva încheierii din 1 octombrie 2007. El a susținut că procurorul nu demonstrase că reclamantul fusese informat cu privire la urmărirea penală în privința sa, că încheierea respectivă fusese insuficient motivată, că termenul de 30 de zile stabilit în încheiere expirase, astfel încât de la data expirării ei detenția sa fusese ilegală. În plus, încheierea judecătorească și mandatul de arestare a reclamantului se refereau la infracțiunea presupus săvârșită de către reclamant prevăzută de art. 195 din Codul penal – normă legală care a fost abrogată în anul 2008.

Curtea de Apel Chișinău a programat examinarea recursului reclamantului pentru 24 iunie 2010, la ora 10. Potrivit reclamantului, avocatul său a fost prezent în instanță, deoarece multe alte cazuri fuseseră programate pentru aceeași perioadă. Potrivit Guvernului, întrucât instanța nu a putut examina recursul din cauza absenței avocatului reclamantului, ea a amânat ședința până la 9 iulie 2010 și a dispus ca interesele reclamantului să fie reprezentate de către un avocat desemnat de instanță.

La 9 iulie 2010, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului ca nefondat. Ea a reținut că recursul a fost depus de avocatul reclamantului și, în continuare, a luat act de participarea la ședință a unui avocat desemnat de instanță, fără vreo explicație cu privire la înlocuirea avocatului reclamantului. Instanța a invocat aceleași motive pentru detenția reclamantului ca cele menționate în încheierea din 1 octombrie 2007. Ea a respins argumentele invocate de avocatul reclamantului, menționând că „nu [aveau] temei de fapt și de drept”, fără a mai oferi alte detalii. Astfel, instanța de recurs a menținut încheierea instanței inferioare prin care s-a dispus arestarea reclamantului pentru 30 de zile.

După extrădarea sa în Republica Moldova la 10 decembrie 2010, la 13 decembrie 2010 reclamantul a fost adus în fața Judecătoriei Buiucani și a fost informat în mod oficial despre acuzațiile aduse împotriva sa și mandatul de arestare din 1 octombrie 2007. Ulterior, în privința reclamantului au fost admise două demersuri ale procurorului privind prelungirea arestului său cu 30 și, respectiv, 90 de zile. La 4 august 2014, Judecătoria Buiucani l-a condamnat pe reclamant pentru escrocherie în proporții deosebit de mari. Decizia cu privire la condamnarea sa a fost casată de două ori și trimisă spre rejudecare în prima instanță.

În fața Curții, reclamantul s-a plâns în baza Articolului 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând în special că detenția sa se bazase pe o hotărâre judecătorească care nu mai era valabilă, că mandatul său de arest nu fusese motivat în mod adecvat și fusese aplicat fără ca un avocat ales de el să fie prezent.

Referitor la pretinsa încălcare a Articolului 5 § 1 din Convenție, Curtea a făcut trimitere la principiile generale stabilite în jurisprudența sa, potrivit cărora detenția trebuie să fie compatibilă cu scopul Articolului 5 § 1. Referitor la alegațiile reclamantului privind detenția sa în baza unui mandat de arest presupus expirat, Curtea a conchis că practica instanțelor naționale de a începe calcularea perioadei de detenție din momentul privării de libertate de către autoritățile naționale, i.e. din momentul extrădării, este conformă cu cerințele Articolului 5 § 1 din Convenție. Curtea a reținut în acest sens că autoritățile moldovenești își puteau asuma tot spectrul de obligații față de reclamant în contextul arestării sale preventive conform Articolului 5 § 1 (c) din Convenție, inclusiv a obligațiilor prevăzute de Articolul 5 §§ 3 și 4, doar în momentul în care exercitau controlul lor nemijlocit asupra reclamantului.

Cu privire la pretinsa încălcare a Articolului 5 § 3 din Convenție, în special lipsa motivelor relevante și suficiente pentru mandatul de arest din 1 octombrie 2007, Curtea a reiterat cu titlu de principiu necesitatea motivării de către autorități a aplicării arestării preventive. În special, Curtea a reținut că riscul sustragerii nu poate fi bazat exclusiv pe gravitatea infracțiunii imputate. Curtea a constatat că motivele invocate de către instanță la dispunerea arestării (i.e. caracterul grav al infracțiunii imputate) au fost considerații generale și doar riscul sustragerii se referea în mod nemijlocit la reclamant. Curtea a constatat că riscul evadării reclamantului nu avea un substrat factologic, dat fiind faptul că reclamantul părăsise Republica Moldova, iar autoritățile Republicii Moldova nu au demonstrat existența unei eventuale cooperări cu autoritățile georgiene privind localizarea reclamantului. Curtea a considerat că încheierea privind dispunerea arestării preventive a reclamantului era stereotipizată și abstractă, și a conchis că nu existau motive relevante și suficiente de a dispune arestarea reclamantului, contrar Articolului 5 § 3 din Convenție.

Referitor la pretinsa încălcare a Articolului 5 § 4 din Convenție, privind examinarea cererii de recurs în lipsa avocatului contractat de către reclamant, Curtea reținut că Guvernul nu a prezentat nicio decizie judecătorească privind înlocuirea avocatului ales de către reclamant cu altul numit din oficiu. În plus, Curtea nu a exclus posibilitatea că avocatul reclamantului ar fi fost prezent în ziua organizării ședinței la Curtea de Apel Chișinău, însă ar fi ratat ședința din cauza atmosferei zgomotoase și haotice din instanță, având în vedere practica instanței respective de a organiza ședințe simultane într-un număr mare de cauze. Curtea a mai notat că avocatul invocase imposibilitatea sa de a fi prezent la ședință prin intermediul unor scrisori adresate Curții de Apel, însă că nu erau clare motivele pentru care instanța a decis să înlocuiască avocatul ales de către reclamant. Aceste elemente au determinat Curtea să concluzioneze că reclamantul s-a aflat într-o poziție considerabil inferioară, deoarece cauza sa fusese prezentată de către un avocat pe care nu-l cunoștea, ceea ce a condus la situația în care atât încheierea inițială de dispunere a arestării preventive, cât și unica posibilitate de contestare a încheierii respective să fie examinată în lipsa reclamantului și a unui apărător ales de către el.

Prin urmare, Curtea a hotărât că nu a existat nicio încălcare a Articolului 5 § 1, stabilind însă încălcarea Articolului 5 § 3 și a Articolului 5 § 4 din Convenție. Curtea a acordat reclamantului 3.000 de euro pentru prejudiciul moral și 650 de euro pentru costuri și cheltuieli.