Gabriel Cojocaru

Dr. Olga Dorul

I. Introducere

A. Reținerea

Ab initio, menționăm că în conformitate cu legislația în vigoare și inspirându-ne din o clasificare din literatura de specialitate [1, p.270], deducem că în sistemul legislativ al Republicii Moldova pot fi distinse următoarele tipuri de reținere: (a) reținerea măsură de constrângere procesual-penală, prevăzută la art.165 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003 (în continuare, CPP) [2]; (b) reținerea măsură de constrângere contravențională, prevăzută la art.433 din Codul contravențional al Republicii Moldovan nr.218 din 24.10.2008 (în continuare, CCo) [3]; (c) reținerea fizică, prevăzută la art.168 CPP. În opinia noastră, această listă poate fi completată cu (d) reținerea infractorului cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzută la art.37 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 (în continuare, CP) [4]. Această ultimă varietate a reținerii, prezintă o categorie juridică distinctă de reținerea fizică, fiindcă are o aplicabilitate diferită – doar atunci când persoana a comis o infracțiune în cadrul recurgerii la reținere – și are un raționament propriu – înlăturarea răspunderii penale a persoanei ce a recurs la reținere.

Conform art.25 din Constituția Republicii Moldova nr.1 din 29.07.1994 [5], art.art.165, 166 CPP [2], deducem că reținerea măsură de constrângere procesual-penală presupune privarea de libertate, pe un termen scurt, dar nu mai mare de 72 de ore, care poate fi aplicată de către organele abilitate prin lege în circumstanțele enumerate exhaustiv la alin.(2) art.165 CPP.

B. Organele abilitate prin lege de a aplica reținerea procesual-penală

Prin CPP, legiuitorul moldav a recunoscut dreptul de a recurge la reținere procurorului (art.art.170, 171 CPP), organelor de urmărire penală (art.art.166, 167, 169 CPP) și organelor de constatare (alin.(2) art.273 CPP).

Conform art.253 CPP, sunt constituite organe de urmărire penală în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Vamal, Centrului Național Anticorupție, Serviciului Fiscal de Stat [2].

Organele de constatare sunt enumerate la alin.(1) art.273 CPP, printre care se includ: poliția, Poliția de Frontieră, Centrul Național Anticorupție, Serviciul Vamal etc. [2].

Cauzează unele probleme practice faptul că Inspectoratului General de Carabinieri nu îi este conferit prin lege nici statutul de organ de urmărire penală, dar nici statutul de organ de constatare. Respectiv, se iscă întrebarea firească: În cazul în care carabinierii rețin o persoană, suntem în prezența unei legalități sau a unei încălcări a dreptului la libertate și siguranță recunoscut prin art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 04.11.1950 (în continuare, CEDO) [6]

II. Inspectoratul General de Carabinieri: elipsă a legii procesual-penale

Conform art.2 din Legea cu privire la Inspectoratul General de Carabinieri nr.219 din 08.11.2018 (în continuare, Legea nr.219 din 2018), Inspectoratul General de Carabinieri are inclusiv misiunea de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei prin executarea atribuţiilor de menținere, asigurare şi restabilire a ordinii publice, de prevenire şi descoperire a infracţiunilor şi contravenţiilor. La art.25 al aceleiași legi este stipulată obligația carabinierilor de a întreprinde toate măsurile necesare pentru reținerea și identificarea făptuitorului. [7]

Această prevedere legală, în practică, nu justifică aplicarea reținerii procesual-penale de către carabinieri, deoarece la alin.(4) art.2 CPP este stabilit că normele juridice cu caracter procesual din alte legi naţionale pot fi aplicate numai cu condiţia includerii lor în CPP [2]. Prin urmare, deducem o lacună legislativă care cauzează inaplicabilitatea normei de la art.25 din Legea nr.219 din 2018.

Reieșind din misiunea atribuită prin lege Inspectoratului General de Carabinieri, este imperios de a îndritui carabinierii de a recurge la reținerea procesual-penală, or; în contextul legal actual menținerea și asigurarea ordinii publice prezintă complexitate sporită pentru carabinieri și solicită acțiuni exorbitante atât din partea carabinierilor, cât și a altor organe de drept.

Actualmente, în lipsa unei asemenea prevederi în CPP, pentru a face admisibilă recurgerea la reținerea procesual-penală de către un carabinier, considerăm că este necesar de a se recurgere la una din următoarele două soluții: (a) atribuirea statutului de ofițer de urmărire penală prin ordonanța procurorului carabinierului, conform regulii stabilite la alin.(4) art.4 din Legea privind statutul ofițerului de urmărire penală nr.333 din 10.11.2006 [8], pentru ca ulterior carabinierul să fie în drept de a aplica reținerea procesual-penală asupra persoanei; sau (b) sesizarea organului de urmărire penală sau a procurorului de către carabinier prin modalitatea alternativă a denunțului (pct.2) alin.(1) art.262 CPP), pentru ca organul de urmărire penală sau procurorul să recurgă nemijlocit la reținerea procesual-penală a persoanei denunțate de către carabinier.

Ambele variante necesită timp suplimentar, de care carabinierii nu dispun în majoritatea situațiilor. Respectiv, este necesar de a fi identificate alte soluții mai convenabile sau de a recurge la alte incidente procesuale, cum ar fi, reținerea fizică (art.168 CPP), la care ne vom referi infra.

III. Art.5 CEDO și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

A. Lipsa arbitrariului la aplicarea privațiunii de libertate

Proclamând dreptul la libertate, art.5 CEDO vizează libertatea fizică a persoanei. El are drept scop să garanteze că nimeni nu este privat de aceasta în mod arbitrar [9, pct.58]. Aplicarea reținerii procesual-penale de către un organ ce nu este abilitat prin lege cu acest drept riscă vădit de a fi apreciată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, CtEDO) ca o lipsire arbitrară de libertate.

Menționăm că însăși CtEDO a constatat că nu a formulat în trecut o definiție clară cu privire la comportamentul din partea organelor care ar putea fi apreciat ca fiind „arbitrar” în sensul para.1 art.5 CEDO, dar au fost formulate principii-cheie de la caz la caz [10, pct.75]. Un principiu general stabilit în jurisprudența CtEDO este că privațiunea de libertate va fi apreciată ca fiind „arbitrară” atunci când, cu toate că a fost respectată litera legii naționale, a existat un element de rea-credință sau înșelăciune din partea autorităților [11, pct.77-79] sau când organele interne au neglijat aplicarea legislației în mod corect [12, pct.80; 13, pct.171].

Recurgerea unui carabinier la reținerea procesual-penală, în absența unei norme incorporate în CPP ce recunoaște aceste drept, constituie o neglijare a aplicării legislație în mod corect de către organele interne. Deși din para.1 art.5 CEDO reiese că o atare normă trebuie să fie prevăzută în dreptul intern al unui stat (nu neapărat în CPP), prin alin.(4) art.2 CPP, legiuitorul moldav a stabilit cerințe suplimentare și a prevăzut că normele juridice cu caracter procesual din alte legi naţionale vor dobândi aplicabilitate doar după ce vor fi incluse în CPP. Astfel, conform legislației interne în vigoare, recurgerea unui carabinier la reținere constituie o neglijare a aplicării legislației în mod corect de către carabinier și, prin urmare, ne aflăm în prezența unei privațiuni de libertate arbitrare în accepțiunea CtEDO.

B. Cerința de legalitate la aplicarea privațiunii de libertate

CtEDO consideră că detenţia nerecunoscută a unui individ constituie o negare totală a garanţiilor fundamentale consacrate în art.5 CEDO şi o încălcare extrem de gravă a acestei dispoziţii [14, pct.233]. A nu fi înregistrate informaţii cum ar fi data şi ora arestării, locul de detenţie, numele deţinutului şi motivele detenţiei şi identitatea persoanei care a procedat la aceasta pot fi văzute ca incompatibile, între altele, cu însuşi scopul art.5 CEDO [15, pct.125], precum şi cu cerinţa de legalitate a detenţiei în sensul CEDO [16, pct.154].

Pentru a îndeplini cerinţa de legalitate, recurgerea organelor de drept la privarea de libertate a persoanei trebuie să aibă loc „potrivit căilor legale”, şi anume să respecte normele de fond şi de procedură ale dreptului intern [17, pct.125]. Reținerea unei persoane de către carabinier în baza art.25 din Legea nr.219 din 2018 nu poate fi considerată ca fiind „potrivit căilor legale”. În consecință, se atestă o încălcare a art.5 CEDO.

C. Aplicabilitatea principiului securității juridice la privarea de libertate

Atunci când se pune în discuţie privarea de libertate, este deosebit de important să se respecte principiul general al securităţii juridice. În consecinţă, este esenţial să fie clar definite condiţiile lipsirii de libertate în temeiul dreptului intern, organele îndrituire de a aplica reținerea sau alte forme ale privațiunii de libertate şi ca legea însăşi să fie previzibilă în aplicarea sa, spre a întruni criteriul de „legalitate” stabilit de CtEDO, care impune ca orice lege să fie suficient de precisă pentru a permite individului – înconjurându-se la nevoie de consilieri pregătiţi – să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce pot deriva dintr-un anume act [17, pct.125; 18, pct.120; 19, pct.80].

D. Standardele la aplicarea privațiunii de libertate stabilite în practica CtEDO

CtEDO a recunoscut art.5 CEDO ca fiind, alături de art.art.2, 3, 4 CEDO, în primul rang al drepturilor fundamentale care protejează securitatea fizică a individului. Prin urmare, importanța acestuia este primordială [20, pct.84]. Respectiv, chiar și într-o ipoteză în care un agent al statului este îndrituit prin lege de a priva o persoană de libertate, spre exemplu, prin modalitatea alternativă a reținerii procesual-penale, este esențial ca, în scopul prevenirii unei încălcări a art.5 CEDO, să respecte standardele pentru aplicarea privațiunii de libertate stabilite în practica CtEDO. În jurisprudența CtEDO, spre exemplu, în Cauza S., V. și A. împotriva Danemarcei, pot fi identificate următoarele trei raționamente: (1) caracterul exhaustiv al excepțiilor, care trebuie interpretat strict și care nu permit o gamă largă de justificări în temeiul altor dispoziții (art.8-11 CEDO); (2) accentul repetat pe legalitatea privațiunii de libertate, atât procesuală, cât și materială, impunând respectarea scrupuloasă a supremației legii; și (3) importanța promptitudinii sau rapidității controalelor judiciare necesare [10, pct.73].

În Cauza Taganrog LRO și Alții împotriva Rusiei, CtEDO a menționat că în cazul privării de libertate a persoanei prin aplicarea unei măsuri procesuale de constrângere, este necesar de a exista o „bănuială rezonabilă” că anume această persoană a comis infracțiunea. În caz contrar, ne aflăm în prezența unei încălcări a art.5 CEDO [21, pct.273].

Nu în ultimul rând, în Cauza Skorupa împotriva Poloniei, s-a reiterat că privarea unei persoane de libertate este o măsură gravă ce este justificată numai în cazul în care alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și s-au dovedit a fi insuficiente pentru a proteja persoana sau interesul public [22, pct.291].

IV. Art.168 CPP și art.37 CP: pârghii de evadare de la restricțiile legii procesual-penale

Cu toate că legea procesual-penală nu îndrituiește carabinierii la reținerea procesual-penală, iar recurgerea la o asemenea reținere ar putea fi interpretată ca o privare de libertate în mod arbitrar, ceea ce ar reprezenta o încălcare a art.5 CEDO, este perfect legal ca un carabinier să aplice asupra făptuitorului reținerea fizică, în conformitate cu art.168 CPP.

Astfel, într-o ipoteză în care carabinierii observă o persoană asupra faptului săvârşirii unei infracţiuni sau observă o persoană care a încercat să se ascundă ori să fugă imediat după săvârşirea infracţiunii, pot beneficia de dreptul recunoscut prin art.168 CPP – dreptul cetățenilor de a prinde persoana bănuită de săvârșirea infracțiunii – în scopul de a-și îndeplini obligațiile profesionale. Ulterior, persoana supusă reținerii fizice de către carabinieri, va fi adusă la organul de urmărire penală pentru a-i fi aplicată reținerea procesual-penală (alin.(3) art.168 CPP).

Menționăm că in casu, în scopul prevenirii unor ulterioare pretenții neîntemeiate din partea persoanei supuse reținerii fizice, este necesar ca atunci când carabinierul recurge la reținerea fizică a persoanei, să întocmească un proces-verbal de reținere de facto în care să fie indicată data și ora reținerii, leziunile corporale ale persoanei prezente până la aplicarea reținerii fizice asupra acesteia ș.a.m.d. Ulterior, după ce persoana supusă reținerii fizice va fi adusă la organul de urmărire penală pentru a fi supusă reținerii procesual-penale, organul de urmărire penală va întocmi un proces-verbal de reținere de jure conform cerințelor legale (art.art.166, 167 CPP).

Adăugăm că, în orice caz, în asemenea circumstanțe, carabinierul nu riscă de a fi tras la răspundere penală pentru comiterea infracțiunii de privațiune ilegală de libertate (art.166 CP) sau a unei alte infracțiuni, deoarece are aplicabilitate art.37 CP care exclude caracterul penal al faptei săvârșite de carabinier. Reținerea infractorului reprezintă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece fapta comisă în auspiciile sale presupune lipsa vinovăției făptuitorului [23, p.4]. Carabinierul care recurge la reținerea persoanei nu săvârșește fapta cu vinovăție, ci în scopul îndeplinirii obligațiilor sale profesionale stipulate în Legea nr.219 din 2018.

Aplicarea reținerii contravenționale de către carabinieri reprezintă o situație mai simplistă. Cu toate că legiuitorul moldav, prin alin.(2) art.433 CCo a conferit dreptul la reținere contravențională doar: poliției; Poliției de Frontieră; Serviciului Vamal; Biroului de Migrație și Azil al Ministerului Afacerilor Interne [3]; totuși, reieșind din faptul că norma procesual-contravențională poate fi aplicată și fără de a fi inclusă în CCo, este rezonabil de a conchide că recurgerea la reținerea contravențională constituie nu doar o obligație profesională a carabinierilor, dar și un drept, odată ce la alin.(2) art.25 din Legea nr.219 din 2018 este prevăzută obligația carabinierilor: „să întreprindă toate măsurile posibile pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii sau contravenţiei, pentru acordarea primului ajutor persoanelor aflate în pericol, pentru reţinerea și identificarea făptuitorilor” (s.n.a.) [7].

Respectiv, conchidem că recurgerea carabinierilor la reținere nu reprezintă per se o în călcare a art.5 CEDO. Reținerea aplicată de carabinieri în cazul observării săvârșirii unei infracțiuni flagrante sau fugirii făptuitorului după săvârșirea infracțiunii, trebuie calificată ca o reținere fizică (art.168 CPP), la care are dreptul orice cetățean. Desigur, recurgând la această reținere carabinierul trebuie să respecte standardele CtEDO în ceea ce privește privarea de libertate și să respecte obligația stipulată în art.168 CPP de a aduce persoana în fața unui organ competent de a aplica reținerea procesual-penală.

V. Concluzii și propuneri de lex ferenda

În urma celor expuse supra, deducem următoarele concluzii:

Primo, legea procesual-penală nu le conferă carabinierilor dreptul la reținerea procesual-penală a persoanei și recurgerea carabinierului la o atare reținere va fi apreciată de CtEDO ca o privațiune arbitrară de libertate, ceea ce constituie o încălcare a art.5 CEDO, deoarece presupune o neglijare a aplicării legislației în mod corect de către organul intern, in casu, Inspectoratul General de Carabinieri;

Secundo, pentru aplicarea reținerii persoanei în circumstanțele în care carabinierul este nevoit de a aplica de sine stătător și prompt reținerea, soluția este regăsită în art.168 CPP. Carabinierii, ca și ceilalți cetățeni, sunt îndrituiți de a recurge la reținerea fizică a persoanei în cazul unor infracțiuni flagrante sau în cazul în care persoana fuge de la locul comiterii infracțiunii. Carabinierul nu poate fi tras la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de privațiune ilegală de libertate (art.166 CP), în cazul în care reține un făptuitor care a comis o infracțiune flagrantă ori care încearcă să fugă de la locul comiterii infracțiunii, pentru că în asemenea situații fapta carabinierului este săvârșită în scopul îndeplinirii obligațiilor profesionale și fără vinovăție, având aplicabilitate art.37 CP;

Tertio, carabinierul este îndrituit prin lege de a aplica reținerea contravențională asupra persoanei, deoarece normele procesual-contravenționale nu trebuie incorporate în CCo pentru a avea aplicabilitate, spre deosebire de normele procesual-penale, care pentru a fi aplicate trebuie să fie incluse în CPP;

Quatro, considerăm că Inspectoratul General de Carabinieri trebuie recunoscut în calitate de organ de constatare în CPP, pentru a asigura respectarea principiului securității raporturilor juridice și a simplifica activitatea profesională a carabinierilor, conferindu-le dreptul de a aplica reținerea procesual-penală conform alin.(2) art.273 CPP.

La o soluție similară a recurs și legiuitorul român. Prin alin.(2) art.61 din Codul de procedură penală al României nr.135 din 01.07.2010, a atribuit organelor de constatare dreptul de „a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală”, iar la lit.c) alin.(1) art.61 a aceleiași legi a recunoscut în calitatea de organ de constatare a infracțiunilor organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege [24]. Printre aceste organe se include și Jandarmeria Română. Astfel, conform art.1 din Legea privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române nr.550 din 29.11.2004, „[…] Jandarmeria Română este instituția specializată a statului […] care exercită, în condițiile legii, atribuțiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice […]” [25].

Considerăm că este exemplificativă și abordarea legiuitorul italian, care prin art.57 din Codul de procedură penală al Republicii Italiene, recunoaște în calitate de oficiali și ofițeri de poliție penală, oficialii și ofițerii forțelor poliției italiene ale Carabinierilor, iar prin para.2 art.384 al aceleiași legi, îndrituiește oficialii și ofițerii poliției penale de a aplica reținerea procesual-penală asupra făptuitorului în caz de delict flagrant, dacă există motive de a presupune că făptuitorul poate să fugă sau în legătură cu imposibilitatea identificării făptuitorului [26].

Reieșind din ultima concluzie, înaintăm următoarea propunere de lex ferenda: completarea alin.(1) art.273 CPP cu următorul text: „a²) Inspectoratul General de Carabinieri”.

Bibibliografie: 

Legislație națională:

1. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.248-251 art. 699. Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2022, nr.115-117 art.196.
2. Codul contravențional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.218/24.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6/15. Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2017, nr.78-84/100.
3. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129. Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.72-74.
4. Constituția Republicii Moldova, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.78/140.
5. Legea cu privire la Inspectoratul General de Carabinieri nr.219, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 08.11.2018. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2018, nr.462-466 art.770. Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2021, nr.73 art.41.
6. Legea privind statutul ofițerului de urmărire penală nr.333, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.195-198 art.918. Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2020, nr.259-266 art.557.

Legislație internațională:

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 04.11.1950 [citat 16.06.2022]. Disponibil: https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf.

Legislație străină:

1. Codul de procedură penală din 1 iulie 2010 [citat 18.06.2022]. Disponibil:https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/185907.
2. Legea privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române nr.550 din 29.11.2004 [citat 19.06.2022]. Disponibil: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/57610.
3. Codice di procedura penale [citat 19.06.2022]. Disponibil: https://www.imolin.org/doc/amlid/Italy/Italy_Codice_di_Procedura_Penale.pdf.

Jurisprudența CtEDO:

1. Case of Engel and others v. the Netherlands (Application no. 5100/71; 5101/71; 5102/71; 5354/72; 5370/72)[citat 17.06.2022]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/tur#{%22itemid%22:[%22001-57479%22]}.
2. Case of S., V. and A. v. Denmark (Applications nos. 35553/12, 36678/12 and 36711/12) [citat 17.06.2022]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22fulltext%22:[%22s.,\%22CASE%20OF%20S.,%20V.%20AND%20A.%20v.%20DENMARK\%22%22],%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-187391%22]}.
3. Case of Mooren v. Germany (Application no. 11364/03) [citat 17.06.2022]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22appno%22:[%2211364/03%22],%22itemid%22:[%22001-93528%22]}.
4. Affaire Marturana c. Italie (Requête no 63154/00) [citat 17.06.2022]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-85346%22]}.
5. Case of Assanidze v. Georgia (Application no. 71503/01) [citat 17.06.2022]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22appno%22:[%2271503/01%22],%22itemid%22:[%22001-61875%22]}.
6. Case of El-Masri v. The Former Yugoslav Republic of Macedonia (Application no. 39630/09) [citat 17.06.2022]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-115621%22]}.
7. Case of Kurt v. Turkey (15/1997/799/1002) [citat 17.06.2022]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/fre#{%22itemid%22:[%22001-58198%22]}.
8. Case of Anguelova v. Bulgaria (Application no. 38361/97) [citat 17.06.2022]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22fulltext%22:[%22anguelova%22],%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-60505%22]}.
9. Case of Del Río Prada v. Spain (Application no. 42750/09) [citat 17.06.2022]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22fulltext%22:[%22del%20rio%20prada%22],%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-127697%22]}.
10. Case of Creangă v. Romania (Application no. 29226/03) [citat 17.06.2022]. Disponibil: https://www.legal-tools.org/doc/fd9acb/pdf/.
11. Case of Medvedyev and others v. France (Application no. 3394/03) [citat 17.06.2022]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-97979%22]}.
12. Case of Buzadji v. the Republic of Moldova (Application no. 23755/07) [citat 18.06.2022]. Disponibil:https://hudoc.echr.coe.int/fre#{%22fulltext%22:[%22Buzadji%22],%22itemid%22:[%22001-164928%22]}.
13. Case of Taganrog LRO and Others v. Russia (Applications nos. 32401/10 and 19 others – see appended list)[citat 20.06.2022]. Disponibil:https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22article%22:[%225-1%22],%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-217535%22]}.
14. Case of Skorupa v. Poland (Application no. 44153/15) [citat 20.06.2022]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22article%22:[%225-1%22],%22kpthesaurus%22:[%22220%22],%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-217704%22]}.

Surse doctrinare:

1. Dolea I., Roman D. et al. Drept procesual penal. Ediția a III-a revizuită și completată. Chișinău: F.E-P. ”Tipografia Centrală”, 2009. – 784 p.
2. Grama M., Botnaru S. et al. Drept penal. Partea generală. Volumul II. Chișinău: F.E.-P. ”Tipografia Centrală”, 2016. – 336 p.