Dan Furculiță

Mariela Ilaşco

Autoratul (coautoratul) în cazul omorului intenționat

În conformitate cu prevederile art. 42 alin. (2) C.P al R.M: ’’ Se consideră autor persoana care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum și persoana care a săvârșit infracțiunea prin intermendiul persoanelor care nu sânt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilității sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod’’. [4]

Textul definiției oferite de legiuitor presupune faptul că, rolul de autor nu i se va atribui în exclusivitate persoanei ce  a folosit cu scopul de a ucide acea persoană, anumite obiecte, arme, dispozitive, etc., și însă-și a executat acel omor, ci și persoanei care în scopul comiterii omorului a folosit animalele, persoanele iresponsabile, minore, etc., în calitate de  obiect cu ajutorul căruia  sa săvârșit acel omor.’’ De aici conchidem că autor poate fi persoana care a săvârșit nemijlocit, total sau parțial, latura obiectivă a componenței infracțiunii prevăzute de Partea specială a Codului penal’’.[5]

În comparație cu celelalte roluri a participației, autorului i se atribuie executarea faptei prevăzute de legea penală, acesta fiind și caracterul său esențial și necesar. În literatura de specialitate, această formă de participație se numește și autorat. Ținând cont de rolul autorului, această formă de participație este unica ce poate fi realizată de sine stătător, în sensul că, o infracțiune poate fi comisă doar de autor, dar nici într-un caz doar de instigator/complice sau organizator.

Rolul autorului în cadrul înfracțiunii de omor este cel mai esențial și grav, dat fiind faptul că,  anume el atentează direct, prin acțiuni/inacțiuni concrete la viața unei persoane.

Latura obiectivă

Latura obiectivă a autoratului este manifestată prin acțiunile/inacțiunile pe care le realizează autorul, acțiuni ce lezează valorile sociale ocrotite prin legea penală, în cazul dat, viața persoanei.  Prin prisma definiției oferite de legiuitor, se specifică faptul că, ’’Se consideră autor persoana care savîrșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală…’’, și nu este specificat că se va considera autor doar cel ce realizează de sine stătător latura obiectivă a infracțiunii, ajungem la concluzia că autorul poate executa și parțial latura obiectivă a faptei, de exemplu, în cazul infracțiunii de omor intenționat, se va considera coautor persoana care imobilizează victima pentru ca autorul să o poată lovi până la decesul acesteia.

’’Autorul care înfăptuiește nemijlocit acțiunea, ca element al componenței unei infracțiuni, ocupă cel mai important loc, anume el realizează intenția tuturor celorlalți participanți’’[6]. Prin urmare, acțiunea autorului va cuprinde în sine atât fapta cât și însăși acțiunea care a cauzat acel rezultat infracțional.

Tot din textul noțiunii date de legiuitor autoratului, desprindem și ideea că, acțiunile autorului trebuie analizate nu doar sub prisma celor executate de el însă-și, dat fiind faptul că, cel din urmă se poate folosi și de alte persoane, ca de exemplu: minori, persoane iresponsabile, pentru a săvîrși infracțiunea.

Spre exemplu, M.V și A.V formează o familie și au doi copii împreună. M.V decide că nu mai dorește să locuiască cu A.V pentru că sa îndrăgostit de o altă persoană, dar, dat fiind faptul că ține enorm de mult la copii săi nu dorește să divorțeze ca să nu fie nevoit să lase copii cu soția sa, A.V, copii având trei și respectiv cinci ani. M.V și amanta acestuia decid că el ar trebui să-și omoare soția dar într-un mod în care să nu fie învinuit el. În una din zile, M.V își amintește că deține oarmă legal, și că ar putea să îl folosească pe fiul său de cinci ani pentru a-și duce planul la bun sfârșit, și anume, îi oferă arma copilului și îi comunică că este o jucărie, și că ar fi vesel dacă fiul s-ar preface un polițist, mama fiind în rol de hoț, să îndrepte arma spre ea și să se prefacă că salvează familia de hoți. Copil fiind, fiul lui M.V sa îndreptat spre bucătărie unde se afla mama sa, a îndreptat pistolul spre ea și a împușcat-o mortal, iar M.V sa prefăcut că nu cunoaște nimic și a fost simplu o întâmplare tragică.

În cadrul speței, observăm cum M.V, tatăl copilului, sa folosit de vulnerabilitatea acestuia și și-a realizat scopul, moartea soției. În acest caz, acțiunile autorului au fost manifestate prin folosirea persoanei ce nu poate fi subiect al infracțiunii. În cazul dat, spre exemplu, M.V va fi tras la răspundere nu doar în calitate de autor al infracțiunii, dar și pentru atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvîrșirea unor fapte imorale, dat fiind faptul că fiul său are doar cinci ani.

’’Participantul adult la infracțiune, care l-a atras la săvârșirea ei pe un minor sub vârsta indicată în art. 21 CP, urmează a fi considerat, indiferent de forma participării lui, ca executor al infracțiunii concrete, iar acțiunile acestuia trebuie calificate conform art. 208 din CP’’[7]

În practica juridică sau detectat și cazuri, în care, subiectul activ al infracțiunii, autorul, a folosit constrângerea fizică sau psihică asupra unei persoane, pe care autorul a vrut să-l folosească drept instrument pentru comiterea omorului. ’’Dacă subiectul săvârșește infracțiunea sub influența constrângerii fizice, el poate fi eliberat de răspundere penală ca fiind supus extremei necesități. În acest caz, persoana, care a folosit constrângerea fizică, răspunde ca autor’’[8]. În acest caz, există careva aspecte ce pot justifica acțiunea celui aflat sub constrângere fizică/psihică, fapta catalogându-se drept extremă necesitate, dar există și cazuri în care acea persoană se va cataloga drept coautor.

Tot în acest context e de menționat că în cazul în care constrângerea fizică nu a fost atât de puternică, iar X și-a menținut posibilitatea și capacitatea de a conduce cu acțiunile sale și de a preveni survenirea rezultatului infracțional, dar tot a comis infracțiunea de omor intenționat, atunci lui X i se va atribui rolul de coautor al infracțiunii, dat fiind faptul că, X a avut posibilitatea de a alege între a comite sau nu infracțiunea, atât timp cât a avut capacitatea de a conduce cu acțiunile sale. În cadrul situațiilor descrise anterior, se va considera autor, persoana a cărei scop a fost omorul victimei, folosindu-se astfel de alte persoane pentru a-și atinge scopul, prin constrângere fizică/psihică, sau, după caz, de vulnerabilitatea persoanelor iresponsabile ori de minori.

Trebuie concretizat faptul că, situații în care autorul infracțiunii poate folosi o altă persoană în calitate de instrument pentru a comite acea infracțiune sunt diverse. De exemplu, se va considera autor al infracțiunii și persoana care, dorind moartea unui coleg de muncă, va determina persoana responsabilă pentru respectarea securității antiincendiare să nu efectueze controlul de rigoare care este obligatoriu o data la jumătate de an. Astfel, din această cauză, peste o săptămînă se produce un scurt circuit, în urma căruia ia foc oficiul, iar în final, survine moartea  persoanei pe care dorea să o ,,lichideze’’ autorul infracțiunii. În cele din urmă, scopul final spre care a tins autorul a fost realizat, folosindu-se astfel de imprudența persoanei responsabile de efectuarea acelui control. În cele din urmă, persoana a cărui scop final a fost atins va fi trasă la răspundere în calitate de autor al infracțiunii de omor, iar persoana de a cărei imprudență sa folosit autorul, va fi trasă la răspundere pentru omor din imprudență.

Practica juridică demonstrează că există o sumedenie de situații cînd autorii infracțiunii, decid să nu execute ei însă-și infracțiunea, dar o fac prin intermediul altor persoane, care, din anumite cauze, sau nu au avut libera alegere, ori, după caz, persoane de a căror vulnerabilitate sa folosit autorul.

Latura subiectivă

Din punct de vedere a laturii subiective, autoratul poate fi executat atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă, dat fiind faptul că, în cazul comiterii infracțiunii de omor intenționat în participație, e vorba despre scopul final comun a mai multor participanți, cu alte cuvinte, un rezultat infracțional comun, de asemenea, fiecare din participant conștientizează rezultatul final și consecințele ce vor surveni.

Coautorul

Noțiunea de autorat cuprinde în sine și posibilitatea prezenței a doi autori concomitent, în literatura de specialitate cei doi numindu-se coautori. În cadrul C.P al R.M găsim următoarea definiție a coautoratului: ,,Coautoratul este prezent când fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită în mod nemijlocit de către două sau mai multe personae”[9]. Chiar dacă, coautoratul nu este reglementat expres în normele legislației penale, îl regăsim în cadrul art. 44 C.P al R.M care prevede următoarele: ’’Infracţiunea se consideră săvîrşită cu participaţie simplă dacă la săvîrşirea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizînd latura obiectivă a infracţiunii’’[10]. ’’ Cu alte cuvinte, în cazul infracțiunii comise cu participație simplă este vorba despre coautorat’’[11].

Din cadrul prevederilor art. 44 C.P al R.M desprindem careva condiții necesare pentru recunoașterea prezenței participației simple, a coautoratului, și anume:

1. Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală – Ca și în cazul celorlalți participanți la infracțiune, se va considera coautorat doar fapta prevăzută expres în C.P al R.M, în sensul că, dacă doi indivizi săvârșesc o faptă prevăzută de Codul Contravențional, relația dintre ei nu se va considera coautorat. Condiția săvârșirii faptei se va realiza doar în cazul faptei consumate sau, după caz, în cazul unei tentative pedepsibile.
2. Cooperarea din partea coautorilor – În cadrul comiterii infracțiunii de omor intenționat, se va considera drept cooperare între coautori, situația când, spre exemplu, ambii infractori au aplicat victimei lovituri puternice în locuri vitale cu obiecte tăioase. În asemenea cazuri, latura obiectivă a infracțiunii este realizată de ambii infractori. Nu se cere ca doar un participant să acopere prin activitatea sa întreaga latură obiectivă a infracțiunii. Prin coautorat se presupune acțiuni efectuate de toți participanții la infracțiune, astfel, aceste acțiuni să se completeze reciproc, toate integrându-se în activitatea materială care trebuie privită în unitatea și individualitatea ei.

De exemplu, în cazul comiterii infracțiunii de omor, realizată prin acțiunile similare și concomitente ale mai multor persoane, se constată că numa-i acțiunea unuia a dus la rezultatul mortal, nu trebuie să se tragă concluzia că persoana respectivă este autor al faptei, iar ceilalți complici. Într-o atare situație, toate actele efectuate se completează reciproc, alcătuind, împreună activitatea unică, indivizibilă de ucidere, care trebuie apreciată în ansamblu, ea constituind cauza producerii urmării dăunătoare.

Prin urmare, acțiunile celor care, prin ele înseși, nu au dus la producerea rezultatului dăunător, nu pot fi considerate ca acte de complicitate, întrucât, atât sub aspect subiectiv, cât și obiectiv, ele depășesc complicitatea, iar o altă încadrare juridică nu li se poate acorda, reprezentând acte de cooperare la săvârșirea unei singure fapte.

3. Voința comună a coautorilor – Coautoratul presupune o voință comună din partea coautorilor, potrivit căreia fiecare dintre ei voiește să-și unească contribuția cu a celorlalți în vederea realizării uneia și aceleiași infracțiuni. Există, așa dar, coautorat numai în cazul în care activitățile infracționale sunt coordonate atât material cât și intelectual.

Latura obiectivă a coautoratului

Latura obiectivă a coautoratului  se caracterizează prin prezența obligatorie a cel puțin doi subiecți activi, care, au interprins acte de executare în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, având ambii un scop final comun, și anume, moartea victimei.

Prin act de executare, se va înțelege orice acțiune prin care coautorul va contribui direct sau indirect la îndeplinirea scopului final, moartea victimei. Prin urmare, se va considera coautor, persoana ce a imobilizat victima la pământ, astfel încât ea să nu se poată apăra, iar ce-l de-al doilea coautor a aplicat lovituri victimei până cea din urmă a decedat. În calitate de coautor se va considera și persoana care prin acțiunile sale a înlăturat un impediment din calea celuilalt participant, astfel încât, cel din urmă să poată comite acea infracțiune de omor.

În urma celor relatate, ajungem la concluzia că, pentru existența coautoratului, nu este o condiție obligatorie ca toți participanții să execute aceleași acțiuni de executare, este de ajuns ca acțiunile lor să formeze un tot întreg, cu alte cuvinte, să se completeze astfel încât scopul comun să fie atins. De exemplu: X, Y și Z i-au aplicat multiple lovituri lui A, care sau soldat cu decesul victimei. Necătând la faptul că anume ultima lovitură a lui X a fost mortală, ce-i trei vor avea statut de coautori, pentru că, acțiunile lor sau completat una pe cealaltă, astfel încât scopul final să fie decesul victimei.

Latura subiectivă a coautoratului

Latura subiectivă a coautoratului se caracterizează prin faptul că toți coautorii infracțiunii de omor intenționat au aceeași formă de vinovăție, dat fiind faptul că, cu toții acționează cu intenție directă, cu alte cuvinte, cu toții sunt conștienți de caracterul prejudiciabil al faptei care urmează să o comită, consecințele ce vor surveni în urma executării acelei infracțiuni, și nu în ultimul rând, cu toții săvârșesc anumite acțiuni de executare întru săvârșirea infracțiunii, având cu toții un scop final comun.

Participanții mijlociți la infracțiunea de omor intenționat

Omul – valoarea socială supremă. Viața – atribut primordial, absolut, un imperativ fundamental al existenței acestuia, și nu în ultimul rând, un drept fundamental al omului, ocrotit din cele mai vechi timpuri până în prezent. Omorul în sine îl putem cataloga drept cea mai gravă înfracțiune săvârșită împotriva unei persoane, infracțiune ce poate fi comisă atât de un singur infractor, cât și în participație, ceea ce presupune o formă mai gravă a omorului intenționat.

Posibilii participanți în cadrul infracțiunii de omor intenționat sunt: autorul, coautorul, instigatorul, organizatorul și complicele, fiecare din ei, având la rândul său câte un rol în planificarea și executarea acestei infracțiuni, astfel, rezultatul final având un procentaj mai mic de eroare. Importanța delimitării rolurilor fiecărui participant la infracțiunea de omor intenționat este una foarte majoră, dat fiind faptul că, practica juridică arată faptul că în ultima perioadă infracțiunea de omor intenționat este tot mai des comisă în participație, având, deci, un grad mai mare de pericol.

Omorul săvârșit în participație presupune faptul că, toți cei ce au participat la comiterea infracțiunii, au acționat cu intenție, de bună voie, având un scop final comun, moartea victimei. Prin urmare, este o acțiune bine gândită, uneori, minuțios plănuită, fiecare din ei acționând conștient cu rea credință, cunoscând scopul final atât a ceea ce fac, cât și consecințele ce pot surveni în urma acelor acțiuni interprinse de ei, în cazul de față, moartea persoanei.

Participația constituie o formă agravantă a infracțiunii, deoarece prezintă un grad de pericol social mai ridicat în comparație cu infracțiunea de omor simplu, fapt ce se explică prin incriminarea acesteia de legislația penală în vigoare prin dispoziții separate și sancțiuni mai severe.

Comportamentul și rolul fiecărui participant diferă de la caz la caz, tocami de aici aparte și necesitatea documentării mai aprofundate a comportamentului fiecăruia în parte, ceea ce și urmează să facem. 

Organizatorul la infracțiunea de omor intenționat

În conformitate cu prevederile art. 42 alin.(3) C.P al R.M. ,, Se consideră organizator persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora.

Din noțiunea dată anterior, desprindem două activități infracționale diferite, și anume:

1) „…. persoana care a organizat săvârșirea unei infracțiuni sau a dirijat realizarea ei…”

2) „… persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizație criminală ori a dirijat activitatea acestora.” Art 42 alin. (3) CP al RM”.

    O să ne axăm pe descrierea primului tip de organizator, și anume, pe persoana care a organizat sâvârșirea infracțiunii de omor intenționat, ori, a dirijat realizarea ei.

Latura obiectivă

Per general, în cazul organizatorului, acțiunile interprinse de acesta pot fi diverse, începând cu racolarea participanților, expunerea unui plan deja bine gândit de acesta, repartizarea rolurilor, dirijarea acțiunilor de la distanță, etc. În urma celor relatate anterior, deducem următoarea idee – rolul organizatorului, este cel de a organiza parcursul întregii infracțiuni, de la etapa de pregătire până la etapa infracțiunii consumate, în asta constând și delimitarea acțiunilor acestuia de la acțiunile altor participanți la infracțiune. În opinia unui autor rus, ’’…îndeplinirea funcțiilor de organizator al infracțiunii absoarbe acțiunile instigatorului și ale complicelui;…’’[12]

Rolul organizatorului este cel al unui conducător, astfel, metaforic vorbind, el este cel ce împreunează eforfurile celorlalți participanți întru atingerea scopului propus, și anume, etapa infracțiunii consumate.

„De regulă, organizatorul nu participă nemijlocit la săvârșirea infracțiunii. Dar regula generală nicidecum nu înseamnă, că organizatorul este privat de posibilitatea de a realiza funcțiile instigatorului sau chiar  a complicelui ’’[13]

Distingerea rolului organizatorului de celelalte roluri a participanților în cadrul infracțiunii de omor intenționat, rezidă în preluarea în totalitate a activității de pregătire a infracțiunii.

Participația în cadrul săvârșirii infracțiunii de omor intenționat nu presupune obligatoriu prezența organizatorului, însă o dată cu apariția acestuia, infracțiunea este realizată cu mai mult profesionalism, astfel, există mai multe șanse ca realizarea acesteia să aibă succes.

Cu ajutorul unui exemplu, vom încerca să ilustrăm importanța prezenței acestuia în săvârșirea unei infracțiuni.

În primul exemplu, X, în calitate de instigator, îi nutrește ideea lui Z, că C ar trebui omorât, dat fiind faptul că, cel din urmă ia trădat pe X și Z, iar asta ar fi pedeapsa ce ar merita-o C.

Z, neavând experiență, ia un cuțit și sub efectul celor spuse de X, îl înjunghie pe C de trei ori și îl lasă să zace în apartamentul său. C a încercat să ajungă la telefonul fix din casă amplasat în altă cameră, dar din cauza rănilor nu a mai reușit.

În cadrul celui  de-al doilea exemplu, H, în calitate de instigator, îndreaptă toată ura față de Y, spre M, astfel, îi propune celui din urmă, în cooperare cu T, care are antecedente penale, să plănuiască până la cele mai mici detalii omorul lui Y. Astfel, în decursul următoarei săptămâni, T, vine cu un plan bine gândit, în care M ar urma să-l omoare pe Y, fără să lase vreo urmă, cu ajutorul unui pistol. 

Diferența dintre cele două infracțiuni, în ambele cazuri fiind vorba de comiterea unei infracțiuni de omor intenționat, este atingerea efectivă a rezultatului infracțional. În cadrul primei spețe, Z a comis infracțiunea sub influența celor spuse de X, chiar dacă finalul a fost dorit și de el, acel imbold i la oferit X, prim mesajele sale de ură la adresa lui C. Dacă e să vorbim de victimă, rezultatul era unul imprevizibil, dat fiind faptul că, la plecarea lui Z din apartamentul lui C, cel din urmă mai era în viață. Exista posibilitatea ca cel din urmă să fie în stare să cheme el singur ajutor, sau să-l găsească cineva și să cheme la timp salvarea, astfel, el avînd și o mică șansă de a rămîne în viață.

Dacă e să ne referim la circumstanțele celei de-a doua spețe, observăm că totul a fost bine planificat, astfel, șanse ca infracțiunea să nu reușească să nu existe. Sa gândit totul până la cele mai mici detalii, de la ora când e cel mai convenabil să o săvârșească.

De cele mai dese ori, în rol de organizator observăm o persoană cu antecedente penale, o persoană ce acționează cu intenție directă, persoană ce cunoște cum să comită o infracțiune pentru a obține rezultatul dorit, intrumentele pe care să le folosească ,, să nu de-a greș’’, cum să evite identificarea în cele din urmă a autorului de către organele competente, etc.

Latura subiectivă

Organizatorul – capul infracțiunii, nu poate să acționeze decât cu intenție directă, fiind conștient de gradul de prejudiciabilitate a infracțiunii în cadrul căreia participă în calitatea sa de organizator și nu în ultimul rând să dorească survenirea rezultatului infracțional planificat cu ceilalți participanți ai infracțiunii.

În cadrul infracțiunii de omor intenționat, specificul laturii subiective a organizatorului constă în legătură directă cu specificul așa zisei ,,sarcini” pe care cel din urmă trebuie să o realizeze, și anume: planificarea minuțioasă a planului infracțional, dirijarea mersului infracțiunii,etc., astfel, organizatorului, îi sunt cunoscuți toți participanții infracțiunii și parcursul acesteia până la cele mai mici detalii, în majoritatea din cazuri.

Inițial, prin sec. XX, literatura de specialitate era axată mai mult pe descrierea primului tip de organizator al infracțiunilor, și anume: „… persoana care a organizat săvârșirea unei infracțiuni sau a dirijat realizarea ei…”, astfel, F.G.Burciac a definit organizatorul astfel : „Pentru aceea, ca să fii organizator, persoana trebuie nu numai să stimuleze, să provoace la altă persoană hotărârea de a săvârși infracțiunea, nu numai nemijlocit să participe la săvârșirea ei, dar să efectuieze ceva mai mult. Ea trebuie, cum spune legea, să organizeze săvârșirea infracțiunii, adică să elaboreze planul ei, să împarte rolurile dintre participanți sau chiar exact în detalii să determine rolul unui autor’’[14].

Din noțiunea expusă antetior, putem distinge faptul că, rolul de organizator, uneori implică în sine și rolul de instigator, astfel, el devenind una din cele mai importante roluri din cadrul infracțiunii, având posibilitatea de a combina în sine două roluri diferite dar principale din cadrul infracțiunii, pentru că anume ei, în cazul unei participații la infracțiunea de omor intenționat inhibă în psihicul autorului necesitatea/ideea de a săvârși acel omor.

Un alt jurist al sec. XX, M.I. Covaliov a definit organizatorul drept fiind:

Organizatorii sunt persoanele, care:

1. a) organizează infracțiunea, adică nu numai determină sau convinge o altă persoană la săvârșirea infracțiunii, dar și personal participă la săvârșirea ei în calitate de autori nemijlociți, în rând cu persoanele determinate de ei la săvârșirea infracțiunii;
2. b) conduc cu săvârșirea nemijlocită a infracțiunii în calitate de șefi, conducători, independent de faptul că participă ei în săvârșirea fizică a componenței infracțiunii sau săvârșesc numai acțiunile, care duc la reușita activității infracționale a autorilor fizici a infracțiunii ’’[15]

În urma citării acestor definiții, ajungem la concluzia că, necătând la faptul că rolul organizatorului poate în unele cazuri să conțină în sine și rolul instigatorului, ele rămân a fi două roluri diferite. O primă diferență ar fi faptul că, în cazul instigatorului, cel din urmă se axează pe acapararea psihicului autorului infracțiunii, astfel, determinând-ul prin diverse tactici că acea infracțiune trebuie săvârșită, iar dacă vorbim de organizator, cel din urmă nu se limitează doar la convingere, ci acționează și prin elaborarea unui plan de săvârșire a infracțiunii. O altă diferență o reprezintă și faptul că, scopul instigatorului se consideră atins în momentul în care autorul ia decizia de a săvârși acea infracțiune, iar în cazul organizatorului, scopul e atins atunci când planul elaborat de el este dus cu brio la bun sfârșit, cu alte cuvinte, atunci când infracțiunea devine una consumată.

Un alt aspect important al laturii subiective al organizatorului este și faptul că, intenția acestuia nu poate fi decât directă, în sensul că, în practică au existat cazuri când rolul de organizator a fost îmbinat cu rolul de instigator, complice sau chiar autor, dar totuși, în practică sa stabilit faptul că, necătând la minimul volumului cunoștințelor, ce foarmează momentul intelectual al intenției pe care le cunoaște organizatorul despre parcursul infracțiunii, cel din urmă trebuie să poarte răspundere pentru diferite urmări.

Speță: X, Y și Z sunt acționari ai unei companii. În una din zile, X îi învinuiește pe Y și Z că nu participă nici cum la dezvoltarea companiei și că, toată munca grea e pe spatele său, respectiv, el merită un procent mai mare din venitul companiei. Y simțindu-se jignit, decide că împreună cu Z ar administra afacerea mai bine, și că ar trebui să scape de X, astfel, în decurs de 2 săptămâni Y îl instigă pe Z la ură și îl îndrumă spre ideea că, împreună ar trebui să rezolve această problemă. Într-un final, Z răspunde afirmativ ideii, astfel, în următoarea săptămână Y plănuiește minuțios omorul lui X.  E important de menționat faptul că, scopul lui Y și Z e unul comun, diferă doar faptul că Z a fost deacord să comită această infracțiune și sub influența faptului că avea anumite datorii, iar în timpul săvârșirii omorului ar putea sustrage și o anumită sumă de bani din casa lui X, astfel, scapă de două probleme concomitent. În urma săvârșirii omorului de către Z, Y află că Z, pe lângă omor, a mai sustras din apartament și o sumă impunătoare de bani, fapt cu care Y nu a fost de acord, ba din contra, la judecat. Prin urmare, cei doi, organizatorul/instigatorul și autorul infracțiunii de omor nu au avut scopuri sută la sută comune, organizatorul/instigatorul având drept scop final doar moartea victimei, iar autorul infracțiunii moartea victimei și sustragerea bunurilor din apartamentul victimei, cu scopul achitării unor datorii.

Deci, din cele enunțate supra se deduce faptul că , ,,Scopurile personale a organizatorului pot și să nu coincidă cu scopurile autorilor concreți. De jure ei toți pot să ajungă la un numitor comun în ceea ce privește comitearea omorului, însă de facto ei nu știu ce scop urmărește fiecare din ei individual.

Instigatorul la infracțiunea de omor intenționat

Un alt posibil subiect activ al infracțiunii de omor intenționat este și instigatorul. În conformitate cu prevederile art. 42 alin.(4) CP al RM, definim instigatorul drept- acea persoană care prin orice metode, intenționat determină o altă persoană să săvârșească o infracțiune.    Rolul instigatorul în cadrul infracțiunii de omor intenționat îl putem considera unul definitoriu, dat fiind faptul că, în comparație cu ceilalți participanți la infracțiune, este o figură mai puțin vizibilă care, de cele mai multe ori prin îndemnuri insistente încearcă să-i impună celui instigat voința sa, ca într-un final cel din urmă să realizeze voința instigatorului. Cu alte cuvinte, instigatorul săvârșește acea infracțiune cu mâinele altuia, celui instigat.

Per general, rolul instigatorului este să actioneze la nivel psihic/moral, să inhibe în conștientul/subconștientul celui instigat hotărârea de a săvârși acea infracțiune, folosindu-se de slăbiciunile lui, uneori acest lucru fiind foarte greu de constatat.

De cele mai multe ori, instigatorul alege conștient pe cine să instige, cel din urmă având o poziție inactivă, nepăsătoare sau chiar ezitantă, pentru ca, în cele din urmă, sub presiunea intervenției la nivel psihic al instigatorului, cel instigat să se hotărască să săvârșească o infracțiune atât de gravă cum este omorul.

În urma celor expuse, constatăm că instigarea rămâne a fi un aspect psihic, astfel, ține de luarea hotărârii  de a săvârși acea infracțiune de omor. Instigarea poate avea loc prin mai multe tactici și anume – îndemnuri, rugăminți, amenințări, etc. Decizia de a instiga pe cineva la omor, nu presupune faptul că între instigator și cel instigat există un acord de săvârșire al infracțiunii de omor, ba chiar, în majoritatea cazurilor, instigatorul nu comunică intenția de instigare către cel instigat.

În literatura de specialitate, instigatorul mai este numit și ,,autorul moral’’ al infracțiunii, iar persoana instigată, cea care săvârșește infracțiunea ,,autorul material’’ al infracțiunii. În cazul acțiunii de instigare, de obicei, există o legătură între infracțiunea de omor aflată în reprezentarea autorului (celui instigat) și respectiv fapta aflată în reprezentarea instigatorului, dat fiind faptul că cel instigat ( autorul infracțiunii ) nu face decât să realizeze infracțiunea, a cărei săvârșire a fost, de la bun început, hotărâtă de instigator.

Există însă și cazuri, în care autorul infracțiunii, cel instigat, savârșește o infracțiune mai gravă decât cea plănuită de instigator, astfel, excesul acestuia nu se va răsfrânge asupra ipostazei instigatorului. Prin urmare, în cazul în care X îl îndeamnă pe Y doar să-l lovească pe Z, punând-ui la îndemână un baston, fiind împotriva unui posibil omor,  X va răspunde nu în calitate de instigator la infracțiunea de omor săvârșită de Y,   ci în calitate de instigator la infracțiunea de vătămare intenționată gravă a integrității corporale sau a sănătății care au provocat decesul persoanei, dat fiind faptul că, în cazul în care cel instigat luase deja decizia de a omorâ victima, așa zisul imbold al instigatorului se va egala cu întărirea rezoluției infracționale.

Pentru calificarea unei persoane în calitate de instigator, este necesar să fie prezente următoarele criterii:

1. Prezența a două persoane – instigatorul, cel ce desfășoară activitatea de instigare, și respectiv, cel instigat, cel asupra căreia se răsfrânge această activitate, autorul infracțiunii.

Calitatea de instigator poate fi atribuiă acelei persoane care îndeplinește condițiile generale pentru a putea fi încadrat ca subiect al unei infracțiuni, în cazul instigatorului nu există alte careva calități speciale.

Activitatea de instigare poate fi săvârșită de mai mulți instigatori concomitent ori, după caz, succesiv, astfel ei având denumirea de coinstigatori. Coinstigarea prevede faptul că acei 2-3 instigatori să acționeze în cooperare și în înțelegere unii cu alții, determinând conștient una și aceeași persoană la săvârșirea unei infracțiuni. În cazul în care, două sau mai multe persoane determină/instigă una și aceeași persoană la săvârăirea aceleiași infracțiuni, dar, între ei nu a existat o înțelegere prealabilă, acționând prin urmare întâmplător la instigarea aceleași persoane, va exista un concurs de instigări și nu coinstigare.

Prezența unei coinstigări este determinată și în cazul în care X îl determină pe Y, ca cel din urmă să-l determine pe Z la săvârșirea infracțiunii de omor. În această situație, este prezentă instigarea mediată din partea lui X, și respectiv instigarea imediată din partea lui Y, care ulterior îl va determina pe Z ( autor al infracțiunii )  să săvârșească omorul. În comparație cu calitatea de instigator, cea de instigat poate fi atribuită oricărei persoane fizice, chiar și în cazul în care nu îndeplinește condițiile generale pentru a fi subiect al infracțiunii la care a fost instigat, prin urmare, calitatea de instigat i se poate atribui și unei persoane care nu a împlinit vârsta de 14 ani, unei persoane iresponsabile, chiar și persoanei lipsite de libertatea de voință.

Există, de asemenea și cazuri când instigarea este adresată unui număr  indeterminat de persoane, fiind denumită instigare colectivă. Instigarea colectivă nu realizează o participație penală însă posibil va constitui o infracțiune aparte.

Putem cataloga instigarea ca formă a participației penale, în cazul în care instigarea a fost adresată unui număr determinat de persoane, sau asupra unei singure persoane.

2. O altă condiție necesară pentru prezența activității de instigare este și realizarea unei activități de determinare din partea instigatorului, ceea ce ar însemna faptul că acțiunea de instigare începe, de obicei, printr-un imbold adresat de instigator persoanei instigate, și se întregește prin provocarea efectivă a celui instigat la săvârșirea infracțiunii avute în vedere de instigator.

Instigarea se poate manifesta sub 2 forme: scrisă sau orală.

Pentru ca instigarea să producă efectul dorit de instigator, cel din urmă poate recurge la diferite mijloace/tactici, în dependență de starea psihică a persoanei instigate, de relația în care se află instigatorul și cel instigat, starea în care se află cel instigat în momentul instigării, etc.

Starea celui instigat este diferită de la caz la caz, prin urmare, în unele cazuri pentru a influența negativ o persoană este deajuns să se folosească anumite argumente, să se stimuleze acel fond psihic cunoscut de instigator, dar, există și situații în care, pentru a capta voința celui instigat se ajunge la folosirea amenințărilor, constrângerii psihice, etc.

În cazul primei tactici, vorbim despre o instigare simplă, iar în cazul celei de-a doua tactici, datorită mijloacelor folosite, vorbim despre o instigare calificată.

De asemenea, în cazul instigării, putem cataloga două tipuri de instigare: instigarea directă și instigarea indirectă.

Înstigarea directă are loc atunci când instigatorul explică direct, fără ocolișuri infracțiunea pe care trebuie să  o  comită ulterior autorul (cel instigat), iar în cazul instigării indirecte, instigatorul va crea o stare de spirit celui instigat, prin stimularea unor sentimente de gelozie, răzbunare, lăcomie, pentru ca, într-un final cel instigat să ia decizia de a comite infracțiunea de omor.

În concluzie a celor relatate anterior, ajungem la ideea că nu este suficient să există instigator, activitatea de instigare și cel instigat, dacă, suntem prezenți la o așa numită      ,,instigare aparentă’’, instigare ce i se atribuie situației când cel ce a fost instigat doar a creat impresia că a luat acea hotărâre, pentru ca ulterior să se adreseze organelor competente sau să anunțe victima.

3. O a treia condiție ar fi că ’’activitatea de instigare trebuie să intervină înainte ca persoana față de care se desfășoară instigarea, să fi luat hotărârea de a săvârși fapta’’, ceea ce ar însemna faptul că, însăși noțiunea de instigare presupune inexistența determinării anterioare sau a autodeterminării. Persoana ce instigă la comiterea unei infracțiuni o altă persoană ce anterior lua-se deja hotărârea de a comite acea infracțiune, nu mai are calitatea de instigator ci de complice moral, dat fiind faptul că acțiunile sale nu vor avea decât rolul de întărire a deciziei infracționale luate deja de cel instigat.
4. O altă condiție pentru prezența unei activități de instigare ar fi și faptul că ’’activitatea de determinare trebuie să se efectueze cu intenție’’. Dat fiind faptul că, insăși instigarea presupune inițial luarea unei decizii ferme de către instigator, care ulterior cel din urmă o va transfera celui instigat, prin urmare din start acea decizie trebuie să implice și intenție directă din partea instigatorului. Acesta are deja închipuirea infracțiunii pe care urmează să o comită autorul, dar și sesizează clar faptul că prin acțiunile sale îl determină pe cel instigat la comiterea acesteia, închipuire îmbinată cu voința instigatorului de a contribui la săvârșirea acelei infracțiuni. Intenția instigatorului, în cele mai multe cazuri, implică și existența acelei legături subiective între participanții la infracțiune, legătură ce în majoritatea cazurilor este definită printr-o comunicare directă cu autorul, care are deja reprezentarea actului de instigare la comiterea infracțiunii, fiind vorba astfel de o legătură bilaterală. Există desigur și cazuri în care acea legătură subiectivă se va manifesta și sub formă unilaterală, de la instigator înspre instigat, iar cel din urmă, nu va conștientiza că a fost instigat, prin urmare, această legătură explude un acord de voință și conștiință bilaterală între instigator și cel instigat.
5. O ultimă condiție necesară ar fi ca ,,instigarea să fie urmată de executare „. Per general participația penală este condiționată de săvârșirea infracțiunii de autor, dar cu cooperarea acestuia și cu alte persoane, cei din urmă având calități diferite în cadrul infracțiunii. Prin urmare, în cazul activității de instigare, este neapărat ca autorul să fi dat curs instigării, fie prin săvârăirea infracțiunii în formă consumată, fie printr-o tentativă pedepsibilă.

 Prin urmare, ajungem la ideea că, în cazul în  care cel instigat a luat hotărârea de a comite infeacțiunea, dar nu a pus-o în executare, sau a efectuat doar un act de pregătire, instigarea nu a fost realizată, dat fiind faptul că, instigarea fără o executare ulterioră nu poate fi catalogată ca un act de participație, ci mai degrabă o acțiune cu semnificație penală, în cazul în care legea prevede acea acțiune ca atare.

Latura obiectivă a instigării

Latura obiectivă a instigării la comiterea infracțiunii de omor intenționat se caracterizează prin prezența unor acțiuni active din partea instigatorului, îndreptate spre îndemnul celui instigat să comită acea infracțiune. Cu alte cuvinte, acea decizie de a comite infracțiunea de omor, instigatorul, o încredințează celui instigat. Considerăm că este necesar de menționat faptul că, în cadrul calificării rolului de instigator unei persoane, trebuie să ținem cont și de provocarea la infracțiune, fiind două concepte asemănătoare dar totuși diferite din punct de vedere a naturii juridice.’’ Pentru a fi considerată participație, cooperarea trebuie conștientizată de ambele persoane. Însă, din punctul de vedere a persoanei provocate, decizia infracțională luată îi aparține în totalitate. Aceasta nu conștientizează că, de fapt, intenția infracțională îi este inoculată de către provocator’’, S. Copețchi susține că,’’adevărata intenție a provocatorului rezidă în determinarea persoanei la săvîrșirea unei infracțiuni în vederea predării sale ulterioare organelor de drept, intenție camuflată de provocator în raport cu persoana provocată [17]

În cazul participației penale însă, instigatorul și autorul chiar manifestă aceeași intenție infracțională și urmăresc aceeași finalitate’’[18] ’’În concluzie, provocarea infracțiunii nu corespunde definiției noțiunii de participație, formulate în art. 41 CP RM. Provocarea infracțiunii reprezintă o instituție distinctă a dreptului penal, care nu presupune cooperarea cu intenție a două sau mai multor persoane la săvîrșirea unei infracțiuni’’[19]

Caracterul instigării exclude comiterea infracțiunii pe calea inacțiunii, dat fiind faptul că, literatura de specialitate, în mare parte, dezaprobă probabilitate de instigare din imprudență, prin urmare, acea acțiunea de instigare presupune doar intenția directă a instigatorului. Acest fapt este argumentat prin faptul că latura voletivă a acțiunii instigatorului rezidă în dorința de a vedea infracțiunea consumată, sau în unele cazuri, în stadia de tentativă.

După cum spunea și M.I Covaliov, ‘’ pentru ceea, ca să constrâgi o persoană împotriva voinței ei la săvârșirea careva acțiuni nedorite, deseori se folosesc metode aspre, dar ele se desființează, pălindu-se în rezistența și voința fermă a omului. Dar uneori se întâmplă așa, ca un gest neânsemnat, mișcarea ochilor puțin vizibilă, un cuvânt aruncat, sunt destule, pentru ca persoana să fie deacord să facă o faptă cea mai serioasă după consecințe’’[20]

În urma citării domnului Covaliov, concluzionăm faptul că, instigarea poate fi efectuată prin mai multe metode, cum ar fi: constrângere, ordine, amenințări, convingeri, rugăminți, etc. Necătând la multitudinea de metode existente, formele instigării totuși sunt restrânse, dat fiind faptul că, într-un final sunt provocate prin comunicare și transmitere a informației de la instigator către cel instigat, astfel, sub aspectul laturii obiective, activitatea de instigare constă în comiterea acțiunilor active, îndreptate spre convingerea instigatului să comită acea infracțiune.

Din cele relatate, desprindem că specificul laturii obiective a activității de instigare constă în stimularea la o altă persoană a luării deciziei de a comite o infracțiune. În literatura de specialitate există 2 stiluri care îmbină în ele mai multe posibilități pe care le poate folosi instigatorul, și anume:

1) Convingerea, care se manifestă prin propunere, rugăminte, lingușirea, stimularea unor simțuri care sunt firești omului ca răzbunarea, invidia, gelozia, etc;

2) Constrângerea, care la rândul ei se manifestă prin ordin, amenințare față de instigat sau față de apropiații lui, violența fizică, constrângerea psihică, etc.

În concluzie, latura obiectivă a instigării comiterii infracțiunii de omor intenționat rezidă în următoarele condiții:

– Să existe o activitate de determinare de către o persoană (instigatorul) asupra unei alte persoane (instigatul);

– Activitatea de determinare să privească săvîrșirea unei fapte prevăzute de legea penală;

– Să nu existe o determinare anterioară, adică o hotărîre preexistentă a instigatului de a săvîrși fapta respectivă;

– Activitatea de instigare să aibă efect, adică să ducă la determinarea instigatorului, la acceptarea de către acesta a ideii de a săvîrși fapta și la hotărîrea lui de a o săvîrși;

– Cel instigat să fi trecut la săvîrșirea faptei, realizînd cel puțin o tentativă pedepsibilă.

Latura subiectivă

Latura subiectivă a activității instigatorului rezidă în următoarele condiții:

1) Instigatorul este conștient de caracterul prejudiciabil al acțiunilor sale de instigare îndreptate spre supunerea voinței celui instigat;

2) Instigatorul este conștient de caracterul infracțiunii ce îndeamnă a fi comisă;

3) Latura subiectivă preconizează cooperarea celui ce instigă cu cel ce este instigat, întru comiterea infracțiunii.

Activitatea instigatorului poate fi calificată doar în cazul în care, cel din urmă, determină persoana instigată la săvârșirea unei infracțiuni concrete, de exemplu, omorul intenționat. În situația în care, presupusul instigator citează pasaje din Aventurile lui Sherlock Holmes, sau dă curs cărorva apropouri, aceste acțiuni nu vor putea fi catalogate drept instigare la comiterea infracțiunii de omor intenționat.

Un exemplu ar servi următoarea situație: X, care și-a ispășit pedeapsa cu închisoare pentru omorul intenționat al soțului său, care, în decurs de 15 ani a maltratat-o fizic. Ispășinduși pedeapsa, X se întoarce acasă și organizează o reuniune de familie, printre oaspeți fiind enumerate și două prietene deale ei care trăiesc aceeași soartă, sunt zilnic maltratate de soți. În cadrul vizitei, X le povestește celor două, că în pofida faptului că a fost în detenție timp de 15 ani, nu regretă că a făcut acest fapt, se simte mai eliberată, liniștită dar și fericită într-o oare care măsură și este sigură că de acum în colo nu va mai fi supusă unui astfel comportament.În cursul discuției, X a spus o frază ce li sa întipărit prietenelor sale, și aume că toți cei 15 ani de detenție meritau liniștea pe care o simte azi în casă. În cadrul discuției X le-a sugerat prietenelor sale să nu o facă, pentru că sunt totuși 15 ani pierduți din viață, și că ar trebui să divorțeze, iar ea le va sprijini cu mare drag pe ambele. În cele din urmă, cele două prietene ajung seara fiecare pe la casele lor, iar una din ele, după o rundă de bătaie cu soțul acesteia ia un cuțit și îl înjunghie, cel din urmă decedând pe loc.

În cadrul speței de mai sus, nu este posibilă prezența unei instigări la comiterea infracțiunii de omor, dat fiind faptul că, dialogul dintre X și prietenele sale nu a avut drept scop îndrumarea concretă a acestora să comită infracțiunea de omor.

În concluzie, pentru calificarea unei activități drept instigare la comiterea unei infracțiuni, este indispensabil ca acțiunile întreptate spre determinarea celui instigat de a comite infracțiunea să fie săvârșite doar cu intenție directă sau indirectă. Persoana ce instigă la săvârăirea infracțiunii trebuie să conștientizeze gradul prejudiciabil al faptei și că acea faptă la care instigă el este prevăzută de legea penală. Este cert și faptul că instigarea la comiterea infracțiunii nu poate fi din imprudență, prin urmare, în cazul în care o persoană determină o altă persoană la comiterea unei infracțiuni prin fraze provocatoare rostite nechibzuit, ori la nervi, sau chiar printr-un imbold dat acelei persoane în glumă, principal e să fie acțiuni fără voința și conștientizarea celui ce instigă, atunci acțiunile nu vor putea fi catalogate drept instigare la comiterea unei infracțiuni.

Complicele la infracțiunea de omor intenționat

Un alt posibil subiect al infracțiunii de omor intenționat este și complicele. În conformitate cu prevederile art. 42 alin.(5) CP al RM., complicile este caracterizat astfel: ” Se consideră complice persoana care a contribuit la săvârșirea infracțiunii prin sfaturi, indicații, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte’’.

Calitatea de complice în cadrul comiterii unei infracțiuni de omor nu presupune existența unor condiții speciale a acestuia, prin urmare, este de ajuns ca cel din urmă să întrunească condițiile generale de catalogare a unei persoane ca subiect activ al unei fapte ilicite.

În raport cu ceilalți participanți, complicele este descris în literatura de specialitate drept cel mai inofensiv personaj în comparație cu autorul/coautorul infracțiunii ce săvârșește nemijlocit infracțiunea și instigator – ce provoacă autorul prin tactici de manipulare la săvârșirea infracțiunii. Prin urmare ” Contribuția complicelui are caracter secundar ( accesoriu )…[21]. Complicele se deosebește de autor prin faptul că el nu săvârșește nemijlocit latura obiectivă a infracțiunii, dar, în procesul pregătirii de infracțiune sau în etapa săvârșirii ei, acordă ajutor autorului prin crearea posibilității reale de a duce infracțiunea până la capăt sau poate favoriza infracțiunea și infractorul, chiar și după comiterea faptei socialmente periculoase, dacă favorizarea nu a fost promisă din timp’’[22]

Alte surse consideră că : „Dacă fapta autorului nu este pedepsită, pentru că a rămas în faza actelor preparatorii, ori acesta s-a desistat de la executarea uciderii, complicele nu se pedepsește’’[23] dimpotrivă se pedepsește dacă autorul este achitat pentru legitimă apărare sau oricare din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ( participație improprie )[24]

„În caz de deces al autorului există fapta principală și deci, complicele răspunde în limitele contribuției sale la acea faptă; de asemenea, complicele rămâne răspunzător chiar în caz de nepedepsire a autorului, pentru actele săvârșite de el, dacă acestea constituie o infracțiune dictinctă, de exemplu, deținere de arme fără autorizație, mânuirea sau procurarea de materiale explozive sau radioactive etc.)’’[25]

În urma celor relatate anterior, considerăm că, complicele, indiferent dacă infracțiunea va fi sau nu consumată, va fi detectată și stopată la stadia de tentativă sau nu se va săvârși deloc, are partea sa de vină, prin urmare, trebuie atras la răspundere. Vorbim despre o persoană de rea credință, fără moravuri, care, conștient de ceea ce urmează să se întâmple, sprijină moral sau material, dupa caz, autorul infracțiunii. Ne vom argumenta părerea cu ajutorul următorului exemplu:

 X, autorul infracțiunii, are în plan să-l ucidă pe Y, victima, din cauza unor motive personale. X avea intenția de a crea un scenariu în care Y a murit din cauza unei otrăviri. Ne având materialele necesare, X apelează la un prieten de-al său, Z, cu scopul ca cel din urmă să-i facă rost de o doză de otravă. În decurs de o săptămână Z face rost de acea doză, io dă lui X, care între timp sa răzgândit să mai comită infracțiunea. În cazul dat, Z, în calitate de complice, a făcut rost ilegal de o substanță ce este interzisă spre comercializare persoanelor fizice. Chiar dacă, nu va fi tras la răspundere în calitate de complice la art. 145, considerăm că totuși ar fi oportun să fie tras la răspundere pentru comercializarea ilegală de substanțe interzise.

După cum am menționat anterior, există două tipuri de complicitate, și anume: cea morală și cea materială. Prin complicitate materială, înțelegem ajutorul oferit de complice autorului infracțiunii prin achiziționarea mijloacelor de ucidere, cum ar fi: otravă, aparate explozive, arme, etc. Ne putem ciocni și de cazurile în care nu însăși complicele a procurat aceste mijloace de ucidere, dar ia oferit autorului bani pentru a le procura. Această acțiuni la fel se va cataloga drept complice la infracțiunea de omor.

Complicitate materială mai este considerată și atunci când complicele ajută atorul, ca cel din urmă să nu fie reținut, prin eliminarea probelor existente, etc., ori, atunci cînd, înlătură dificultățile pe care le poate întîmpina infractorul la comiterea infracțiunii de omor.

Dacă e să vorbim despre complicitatea morală, numită și imaterială, ea poate fi definită drept o fortificare a intenției infractorului de a comite acea infracțiune. Un exemplu în acest sens ar fi urmăroarea speță:  „… deși inculpatul recurent nu a săvârșit acte materiale de agresiune asupra victimei, el a fost de acord să însoțească pe inculpatul M.V. la casa acesteia pentru a-i cere socoteală pentru o pretinsă sustragere, s-a înarmat cu un par și pătruzând, primul, în curtea casei, a avut o influență esențială asupra psihicului celuilalt inculpat, care a căpătat o îndrăzneală sporită pentru atacarea și uciderea victimei. Instanța a reținut că, la 9 aprilie 1999, J.C. a avut în stradă o altercație cu inculpatul M.V, condamnat în cauză pentru infracțiunea de omor, după care cel din urmă a mers la un bar unde, întâlnind-ul pe inculpatul V.A., a cerut acestuia să-l însoțească la locuința lui J.G. spre a-i cere socoteală pentru un pretins furt. Înarmați cu câte un par, cei doi inculpați au mers la casa lui J.G., unde se afla și fratele acestuia, J.V. Primul a intrat în curte inculpatul V.A., urmat de inculpatul M.V. care l-a atacat pe J.G. lovindu-l cu parul în cap, timp în care inculpatul V.A. l-a atacat cu parul pe J.V. În cele din urmă, inculpații au abandonat parii în curte și au plecat; J.G. a fost dus la spital unde s-a constatat decesul acestuia. Din raportul de expertiză medico-legală rezultă că moartea victimei s-a datorat unei hemoragii intracraniene și contuziei cerebrale și de trunchi cerebral produse prin loviri active, repetate, cu un corp contondent. Prin urmare, activitatea inculpatului recurent a constituit o încurajare a autorului faptei care, singur, nu ar fi îndrăznit să intre în curtea casei familiei victimei și să o agreseze pe aceasta, prezența recurentului, înarmat, în curtea casei și agresarea unuia dintre membrii familiei întărind, neândoielnic, hotărârea inculpatului M.V. de a ucide victima…[26]

„Poziția psihică a complicelui se caracterizează prin voința de a săvârși fapta de înlesnire a autorului, cunoscând activitatea pe care acesta o va desfășura și prevăzând rezultatul socialmente periculos al acesteia. Activitatea sa volită are în vedere atât fapta proprie de ajutorare, cât și, intermediar, fapta autorului. Complicele își reprezintă ,finalmente, ambele rezultate …[27]

Complicele având un rol secundar în comiterea infracțiunii de omor intenționat, este și cea mai răspândită formă de participație în practica judiciară. Per general, rolul complicelui constă în acordarea de ajutor autorului/coautorului/organizatorului infracțiunii, iar acest ajutor este acordat în momentul săvârșirii infracțiunii, sau, după caz, în momentul pregătirii pentru realizarea acelei infracțiuni.

Trebuie de înțeles faptul că, participarea complicelui nu presupune și implicarea acestuia direct la săvârșirea infracțiunii, el la rândul său având rolul de a ,,ușura’’ parcursul comiterii infracțiunii, astfel, susținând latura obiectivă sau subiectivă a acesteia.  Practica judiciară a mai reținut și cazuri în care complicele intervine în timpul executării infracțiunii de omor, dar care, în final tot rol de complice are, de exemplu: complicele face rost de pistolul din care e omorâtă victimă, și, concomitent, așteaptă autorul infracțiunii în mașină, în fața casei victimei, în timp ce infractorul săvârșește infracțiunea, în scopul adăpostirii acestuia ulterior.

Latura obiectivă

Latura obiectivă cuprinde în sine mai multe condiții din care decurge deja prezența complicelui, cum ar fi:

• Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală – ceea ce ar însemna faptul că, în cazul în care fapta săvârșită de autor va constitui contravenție și nu infracțiune prevăzută de legislația penală, ajutorul oferit de o altă terță persoană nu se va cataloga drept complicitate. Acea faptă trebuie să fie neapărat prevăzută de legislația penală în vigoare, mai mult de atât, pentru ca complicele să fie atras la răspundere, acea infracțiune trebuie să fie consumată, sau, după caz, să fi existat o tentativă de comitere a acelei infracțiuni.
• Efectuarea unei contribuții din partea complicelui – Această condiție prevede faptul că, în sine, complicitatea prin noțiune presupune faptul că o persoană, ajută o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de C.P, prin diferite metode, atât moral, cât și material, astfel, activitatea complicelui trebuie să servească realmente la săvârșirea faptei de către autor.
• Contribuția să fie efectuată cu intenție – fapt prevăzut expres în cadrul art. 41 C.P. al R.M. : „Se consideră participație cooperarea cu intenție a două sau mai multor persoane la săvârșirea unei infracțiuni intenționate.”.
• Să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea acelei infracțiuni – ceea ce constituie orice ajutor din partea complicelui în scopul comiterei acelei infracțiuni de către autor, fie vorba de complicitate materială, sau de complicitate morală. Acțiunile complicelui pot fi diverse, de la ajutarea autorului cu un sfat, până la efectuarea de către complice a unor acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea acelei infracțiuni – ceea ce constituie orice ajutor din partea complicelui în scopul comiterei acelei infracțiuni de către autor, fie vorba de complicitate materială, sau de complicitate morală. Acțiunile complicelui pot fi diverse, de la ajutarea autorului cu un sfat, până la achiziționarea unui pistol pentru autor, sau chiar și oferirea surselor bănești pentru ca autorul să-și procure acea armă singur.
• Contribuția complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la săvîrșirea de către autor a acțiunii sau inacțiunii represive – așa dar, contribuția complicelui trebuie să înlesnească în mod direct comiterea infracțiunii de către autor, prin urmare, în cazul în care, autorul nu sa folosit de acea armă oferită de complice dar de un cuțit, sau complicele a fost împiedicat să-i ducă acea armă autorului, în pofida dorinței sale de al ajuta, o să fie vorba doar despre o tentativă de complicitate, acțiune ce nu este prevăzută de legislația penală.

Latura subiectivă

Complicele trebuie să-și dea seama cărei infracțiuni concrete el dă ajutor sau măcar la ce gen se referă această infracțiune, fiind că cunoașterea despre semnele generice a infracțiunii este important pentru calificarea activității ce este săvârșită cu intenție nedeterminată la care complicele poartă răspundere pentru ajutorul real. Prin urmare, ajungem la concluzia că, pentru ca o persoană să fie catalogată drept complice la o infracțiune, trebuie să acționeze doar cu intenție directă.

De exemplu, X este student la medicină. Y, prietenul său, are drept scop omorul unei persoane prin otrăvirea acestuia, iar pentru că nu cunoaște nimic în ale medicinii, îl roagă pe X să-i povestească despre metode de otrăvire care au o eficiență sută la sută, sub pretextul că, ceva timp în urmă a citit un articol cu o situație asemănătoare și pentru că nu e bine informat în această temă, a decis să discute cu un specialist, pentru a-și îmbunătăți cunoștințele sale generale și pentru a nu păți și el la fel. X, fără a presupune ceva, ia relatat mai multe metode prin care oamenii se pot otrăvi și muri, din necunoaștere.

În acest caz, acțiunile lui X nu pot fi catalogate drept complicitate, dat fiind fatul că, nu există complicitate din imprudență, iar intenția pe care o are complicele, presupune în sine acea legătură subiectivă între el și autorul infracțiunii. Rolul complicelui este cel de a acorda acel ajutor autorului la comiterea unei infracțiuni concrete, de care cunoaște, și de al cărei caracter prejudiciabil este conștient, de asemenea, trebuie să prevadă consecințele acțiunilor sale dar și să dorească, sau cel puțin admită conștient aceste consecințe.

„În practica judiciară elementul cunoașterii de către complice a faptei ce urmează să fie săvârșită de autor este obținută uneori, prin referire la înțelegerea prealabilă sau concomitentă ce a avut loc între autor și complice, ceea ce, evident, înlătură dubiile. Cum însă proba unei asemenea înțelegeri nu este ușoară și ceea ce se cere, sub aspect subiectiv nu este înțelegerea ca atare, ci voința complicelui de a-l ajuta pe autor, dorind sau acceptând rezultatul, instanțele recurg atunci la analiza actelor materiale, încercând să stabilească concordanța între actele săvârșite de complice și cele ulterioare ale autorului, metodă care poate fi considerată suficientă, îndeosebi dacă este susținută și de alte probe din dosar’’[28]

Concluzii

Viața – cea mai ocrotită valoare socială. Dreptul la viață a fost, este și va fi unul din cele mai ocrotite drepturi atât la nivel național cât și la nivel internațional. Omorul – una din cele mai grave infracțiuni prevăzute de legea penală și cea mai gravă infracțiune săvîrșită impotriva unei persoane. Activitatea infracțională în cazul infracțiunii de omor intenționat poate fi comisă de o singură persoană, activitate ce se pedepsește dur de legislația penală, ne mai vorbind de realizarea acesteia în participație. Săvârșirea infracțiunii de omor în participație în esență denotă o periculozitate socială mai sporită, dat fiind faptul că, întru realizarea omorului cooperează mai multe persoane, având un scop final comun, decesul victimei.

Infracțiunea săvârșită în participație se va considera acea faptă infracțională care pornind de la reglementarea legală se poate comite de către un singur făptuitor dar, sa comis de mai mulți infractori. De aici a și apărut necesitatea apariției instituției participației în cadrul normativ, fiind indispensabil necesar de sancționar și ajutorul pe care îl primea autorul infracțiunii întru comiterea acesteia, sau, după caz, instigarea unei persoane la comiterea unei infracțiuni. Instituția participației penale a fost una din cele mai importante instituții ale dreptului penal din toate timpurile, dat fiind faptul că, este o formă specifică a pluralității de infractori.

Cadrul cormativ al Republicii Moldova în materie de participație penală se reglementează expres posibilii participanți la comiterea unei infracțiuni, și anume: autorul, instigatorul, organizatorul și complicele. Fiecare participant are comportament specific rolului acestuia în cadrul realizării, executării infracțiunii, comportament prevăzut în cadrul prevederilor art. 42 C.P R.M, articol ce prevede expres acțiunile fiecărui participant în parte.

Practica juridică ne demonstrează faptul că în ultima perioadă infracțiunea de omor intenționat este tot mai des comisă în participație, respectiv, de aici apare și necesitatea delimitării corecte și exacte a comportamentului fiecărui participant în cadrul infracțiunii, de altfel, aceasta fiind și importanța dar și actualitatea acestei teme.

La fel cum societatea este în permanență dezvoltare, din păcate criminalitatea se dezvoltă și ea, astfel, apărând noi mijloace,metode de a comite o infracțiune, de a o organiza dar și de a evita pedeapsa pentru comiterea acesteia, prin urmare, trebuie de înțeles corect și exact ce comportament al persoanei poate fi calificat drept unul ilegal, ce comportament îi poate atribui persoanei unul din rolurile participației penale.

Definiția autorului infracțiunii o găsim reglemtată în cadrul art. 42 alin. (2) C.P R.M, care prevede că se consideră autor al infracțiunii persoana care nemijlocit a executat fapta ilicită, acesta fiind și caracterul său esențial și necesar. O altă prevedere reglementată în cadrul acestui aliniat este și faptul că, persoanei i se va atribui rolul de autor și în cazul în care, pentru a comite acea infracțiune, în calitate de intrument autorul va folosi alte terțe persoane care nu au semnele subiectului infracțiunii, persoanele ce nu sânt pasibile de răspundere penală din cauza iresponsabilității, sau, după caz, a vîrstei. Rolul autorului în cadrul înfracțiunii de omor este cel mai esențial și grav, dat fiind faptul că anume el atentează direct, prin acțiuni/inacțiuni concrete la viața unei persoane.

Un alt participant în cadrul infracțiunii de omor intenționat săvîrșit în participație poate fi și organizatorul, definiția căruia o găsim în cadrul prevederilor art. 42 alin.(3) C.P R.M. Definiția oferită de legiuitor îmbină în ea două activități infracționale diferite, și anume organizarea unui grup criminal organizat și organizarea comiterii unei infracțiuni, sau, după caz dirijarea executării ei. În cadrul incriminării infracțiunii de omor intenționat săvârșit în participație ne interesează activitatea organizatorului ca organizare a comiterii unei infracțiuni sau, după caz, dirijarea executării ei. Rolul organizatorului este cel al unui conducător, astfel, metaforic vorbind, el este cel ce împreunează eforfurile cerlorlalți participanți întru atingerea scopului propus, și anume, etapa infracțiunii consumate. Participația în cadrul săvârșirii infracțiunii de omor intenționat nu presupune obligatoriu prezența organizatorului, însă o dată cu apariția acestuia, infracțiunea este realizată cu mai mult profesionalism, astfel, există mai multe șanse ca realizarea acesteia să aibă succes. Prin urmare, rolul de organizator al infracțiunii îi oferă subiectului informații despre tot mersul infracțiunii, cunoscând toți participanții infracțiunii. Considerăm că este unul din cele mai periculoase roluri, dat fiind faptul că, odată cu apariția lui, infracțiunea va fi comisă după un plan bine stabilit, astfel, existând mai multe șanse ca rezultatul infracțional să fie atins dar și ca participanții infracțiunii să scape de pedeapsa penală.

Instigatorul, un alt posibil participant al infracțiunii de omor intenționat săvârșit în participație. Prevederile C.P R.M îl descriu drept acea persoană care prin intermediul oricărei metodă va determina o altă persoană să comită o infracțiune. Rolul instigatorul în cadrul infracțiunii de omor intenționat îl putem considera unul definitoriu, dat fiind faptul că, în comparație cu ceilalți participanți la infracțiune, este o figură mai puțin vizibilă care, de cele mai multe ori prin îndemnuri insistente încearcă să-i impună celui instigat voința sa, ca într-un final cel din urmă să realizeze voința instigatorului. Per general, rolul instigatorului este să acționeze la nivel psihic/moral, să inhibe în conștientul/subconștientul celui instigat hotărârea de a săvârși acea infracțiunea, folosindu-se de slăbiciunile lui, uneori acest lucru fiind foarte greu de constatat. Instigarea rămâne a fi un aspect psihic, astfel, ține de luarea hotărârii  de a săvârși acea infracțiunea de omor. Intenția instigatorului de cele mai multe ori nu este comunicată celui instigat, cel din urmă având impresia că luarea hotărârii de a comite acel omor îi aparține în totalitate. Pentru a califica acțiunile unei persoane drept instigare la infracțiune este necesar existența anumitor condiții, cum ar fi: acțiunile îndreptate spre determinarea celui instigat de a comite infracțiunea, să fie săvârșite doar cu intenție directă sau indirectă, instigatorul trebuie să conștientizeze gradul prejudiciabil al faptei și că acea faptă la care instigă el este prevăzută de legea penală și nu în ultimul rând, acțiunea de instigare să fi avut loc înainte de consumarea infracțiunii sau cel puțin tentativa de comitere a acesteia. Este important de menționat și faptul că, în cazul în care acțiunea de instigare are loc din imprudență, în sensul că, instigatorul rostește fraze provocatoare nechibzuit și nu are ca scop final instigarea acelei persoane la comiterea unei infracțiuni, acțiunile acestuia nu vor fi calificate drept instigare la infracțiune.

Complicele, un alt posibil participant în cadrul săvârșirii infracțiunii de omor intenționat în participație. Comportamentul complicelui la infracțiune este reglementat în cadrul art. 42 alin. (5) C.P R.M, care prevede faptul că, calitatea de complice i se va atribui persoanei care contribuie la comiterea infracțiunii atât moral cât și material. Literatura de specialitate cunoaște două tipuri de complicitate și anume: complicitatea materială și complicitatea morală. Complicitatea morală este considerată atunci când complicele ajută autorul infracțiunii prin intermediul unor sfaturi sau îi susține dorința acestuia de a comite acea infracțiune, iar complicitatea materială ține de ajutorul direct, prin fapte a complicelui, începând cu oferirea autorului infracțiunii resurse materiale necesare pentru ca cel din urmă să-și procure armă pentru comiterea infracțiunii până la monitorizarea activității victimei pentru ca autorul să poată comite infracțiunea fără să fie depistat. În raport cu ceilalți participanți, complicele este descris în literatura de specialitate drept cel mai inofensiv personaj în comparație cu autorul/coautorul infracțiunii ce comite nemijlocit fapta ilicită, instigator – ce provoacă autorul prin tactici de manipulare la săvârșirea infracțiunii și organizatorul – capul infracțiunii, ce planifică mersul infracțiuniisau după caz dirijează realizarea acesteia. Pentru ca acțiunile unei persoane să fie calificate drept complicitate la comiterea unei infracțiuni, acea persoană trebuie să acționeze doar cu intenție directă, să cunoască caracterul prejudiciabil al faptei, să cunoască consecințele acțiunilor sale și nu în ultimul rând să dorească rezultatul infracțional.

Un alt posibil participant, comportamentul căruia nu-l găsim reglementat în cadrul normelor legale, dar despre care doctrina penală menționează este și coautorul infracțiunii. Coautor al infracțiunii se va considera acea persoană care participă nemijlocit la realizarea laturii obiective a infracțiunii măcar și parțial.

Fiecare participant la infracțiune este important în felul său, pentru că, în cazul participației penale, doar prin împreunarea forțelor ei reușesc să comită acea infracțiune, astfel, este de o importanță majoră de a delimita corect și exact rolul și comportamentul fiecărui participant în parte.

Bibliografie

1. Boroi A. Infracțiuni contra vieții. București: Ed. Național, 1996
2. Vincenzo Manzini, Trattato di diritto penale italiano, volume Ottavo, Torino, 1937
3. Brînză S. ș. a. Drept Penal, Partea specială, Vol. II, Editura Cartier, Ediția a II-a, 06.2005, 64
4. art 42 alin (2) Cod Penal al Republicii Moldova
5. Drept Penal, Partea Generală, Vol. II, Chișinău: 2016
6. Ветров Н.И. Уголовное право, Общая части, Москва: 2001, стр. 148-149
7. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești alegislației în cadrul examinării cauzelor privind infracțiunile săvîrșite de minori nr. 37 din 12 noiembrie 1997 În: Avocatul poporului, 1998, nr. 4, p.8
8. Drept Penal, Partea Generală, Vol. II, Chișinău: 2016
9. Drept Penal, Partea Generală, Vol. II, Chișinău: 2016
10. 44 Cod Penal al Republicii Moldova
11. Ibidem, p. 78
12. Пудовочкин Ю.Е. Особенности объективной стороны преступления, совершенного в соучастии, Научный вестник, Омской академии МВД России, 2018, № 3
13. Ветров Н.И. Уголовное право, Общая части, Москва: 2001, стр. 151-152
14. Бурчак Ф.Г. Учение о соучастие по советскому уголовному праву. Киев: 1969, стр. 142
15. Ковалев М.И. Соучастие в преступлении, Часть 2, Москва: 1962, стр. 125
16. Copețchi Provocarea versus instigarea la săvîrșirea infracțiunii. În: Conferința ,,Integrare prin cercetare și invocare’’ Chișinău: 2017
17. Copețchi Provocarea versus instigarea la săvîrșirea infracțiunii. În: Conferința ,,Integrare prin cercetare și invocare’’ Chișinău: 2017
18. Ibidem
19. Brînză S. ș.a. Relația dintre noțiunea de instigare la infracțiune și anumite noțiuni conexe: aspect teoretice și practice, Seria științe juridice, ISSN – 2587-4233, 27.09.2021
20. Ковалев М.И. Соучастие в преступлении, Часть 2, Москва: 1962 , стр. 69
21. Boroi A. Infracțiuni contra vieții. București: Ed. Național, 1996, 62
22. Grama M. Participanții la infracțiune și particularitățile răspunderii lor, p. 89
23. Supr.,Secț.pen.,Dec. nr. 611, 1987, în R.R.D., nr. 4, 1987, p. 62
24. Dongoroz V. ș. a. Explicații teoretice…, Vol. I, p. 207.
25. Dongoroz V. ș. a. Explicații teoretice…, Vol. I, op.cit., p. 207
26. Curtea Supremă de Justiție, Secția Penală, Decizia nr. 5478 din 11 decembrie 2001
27. Antoniu,Comentariu în: Practica juridică penală, vol. I, Partea Generală, București: Editura Academiei, 1988
28. Boroi A. Infracțiuni contra vieții. București: Ed. Național, 1996, p. 64.
29. Arcer A. Participația la comiterea infracțiunilor de omor – delimitări teoretico-metodologice, USM, 30.10.2020