Victoria Ojog
Problema reparării prejudiciilor apărute ca urmare a nerespectării legislaţiei civile este una dintre cele mai stringente şi actuale în societatea contemporană, reprezentînd o temă de discuţii continue în literatura juridică de specialitate.
Actualitatea şi importanţa problematicii date pun în evidenţă necesitatea cercetării şi dezvoltării noţiunilor de prejudiciu, reparare a prejudiciului, reparare prin echivalent bănesc, studierii modalităţilor de reparare şi de calculare a prejudiciilor în funcţie de forma acestora. Ţinînd cont de faptul că repararea prejudiciilor constituie un domeniu destul de vast pentru cercetare, lucrarea prezintă o analiză referitoare la repararea prejudiciului moral. Aceste considerente au dictat logica expunerii: răspunderea civilă şi formele acesteia, noţiunea, esenţa sa şi repararea prejudiciului, inclusiv procedura de reparare a prejudiciului moral.
Potrivit Articolului 19 din Codul civil persoana lezată într-un drept al ei sau într-un interes recunoscut de lege poate cere repararea integrală a prejudiciului patrimonial și nepatrimonial cauzat astfel.
Esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiţii obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligaţia de reparare ce se naşte în sarcina persoanei responsabile.
Cuvîntul ,,prejudiciu’’ aparţine vorbirii curente şi semnifică pagubă, daună, ştirbirea onoarei, a reputaţiei, a prestigiului cuiva. În materia răspunderii civile, prin prejudiciu se înţelege rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, al atingerilor aduse prin fapta de orice naturădrepturilor persoanelor, valorilor pe care acestea le ocrotesc, rezultat care, în conformitate cu legea civilă, atrage obligaţia de reparare din partea persoanei responsabile. Prejudiciul moral reprezintă o pagubă care este cauzată individului prin vătămarea unui interes personal nepatrimonial. În literatura de specialitate, nu de puţine ori a fost discutată întrebarea dacă noţiunile de „prejudiciu moral” şi „daună morală” sunt identice după conţinut. Pentru a oferi un răspuns la această întrebare, trebuie să pornim de la originea noţiunilor menţionate. Astfel spus, în dreptul roman, termenul damnum (daună) nu reprezenta nici o semnificaţie juridică, ci mai curând un antonim al noţiunii de „câştig”. În contrast, legislaţia română utiliza noţiunea de prejudicium (prejudiciu) pentru a desemna paguba suferită de individ ca urmare a cauzării daunei. În acest sens, prejudiciul este o consecinţă patrimonială sau extrapatrimonială survenită în urma cauzării daunei.[1]
Drept exemplu poate servi Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 9 din 09.10.2006 „Cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează repararea prejudiciului moral”. În pct. 1 al hotărârii menţionate este stipulat: „Luând în consideraţie faptul că compensarea prejudiciului nepatrimonial (denumit şi daună morală), utilizarea în calitate de sinonime a noţiunilor „daună” şi „prejudiciu” poate fi justificată din consideraţii de simplificare a limbajului juridic, luând în considerare axioma potrivit căreia existenţa prejudiciului este întotdeauna condiţionată de existenţa daunei. Altfel spus, nu poate exista prejudiciu fără a exista o daună. Concluzia finală la care am ajuns în privinţa identităţii noţiunilor de „daună” şi „prejudiciu” rezidă în faptul că aceşti termeni, fiind apropiaţi, reprezintă totuşi un conţinut distinct. [2]
Aprecierea prejudiciului moral nu se rezuma la determinarea „preţului” suferinţei fizice şi psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate.
Trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial din ceea ce ar însemna o viaţă normală, liniştită şi fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar şi în viitor în societatea respectivă.
Din art. 34 din Convenţia Europeană deducem subiecţii reparării prejudiciului moral: persoana fizică, organizaţia neguvernamentală sau grupul de particulari, în calitate de subiect pasiv care urmează să beneficieze de satisfacţia echitabilă şi Statul, în calitate de subiect activ care în toate cazurile urmează să ia măsurile necesare pentru ca victima să beneficieze de satisfacţia echitabilă. Doar în situaţia în care Curtea acordă victimei o satisfacţie echitabilă în formă de recunoaştere a încălcării, Statul este scutit de oarecare obligaţii active, cu excepţia întreprinderii măsurilor necesare pentru a evita cauzarea repetată a prejudiciului pentru viitor. Este sarcina reclamantului de a proba existenţa prejudiciului moral rezultat din încălcarea de către Stat a Convenţiei Europene şi a Protocoalelor acesteia.
Consider că, cu cât victima încălcării va aduce mai multe dovezi ale prejudiciului său moral, cu atât Curtea Europeană va avea posibilitatea de a acorda un echivalent mai corespunzător suferinţei morale cauzate. Modalităţile de exprimare a prejudiciului moral constituie efectele concrete (consecinţele) pe care dauna le produce asupra victimei.
De la bun început merită de menţionat faptul că jurisprudenţa Curţii Europene nu relevă o enumerare exhaustivă a modalităţilor de exprimare a prejudiciului moral. În pofida faptului că unele dintre acestea sunt menţionate mai frecvent în hotărârile Curţii, aceasta, în lumina caracterului evolutiv al Convenţiei, îşi rezervă expres dreptul de a completa lista în dependenţă de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze examinate.[3]
Din prevederile legale menţionate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ câteva condiţii şi anume:
1) existenţa unui prejudiciu;
2) existenţa unei fapte ilicite.
3) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
4) existenţa vinovăţiei (vinei) celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudența cu care a acţionat.
În afara existenţei unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, aşa cum este reglementată în Codul civil, mai este necesară şi producerea unei pagube victimei. Esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiţii obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligaţia de reparare ce se naşte în sarcina persoanei responsabile. Codul civil, reglementează obligaţia generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană, se dispune că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage, pentru cel vinovat, răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală acestora. Prejudiciul, paguba, nu reprezintă altceva decât acele „efecte negative patrimoniale şi morale pe care le încearcă o persoană ca urmare, fie a conduitei ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omeneşti, a unui animal, a unui lucru sau a unui eveniment care înlătură răspunderea delictuală.
În conformitate cu noile modificări ale Codului Civil, prejudiciul a fost definit ca reprezentând „rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecinţe ale încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane”. Prejudiciul a mai fost definit, în doctrină, ca fiind un „element esenţial al răspunderii delictuale” şi care „constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană, ori ca urmare a acţiunii unui animal sau lucru aflat sub paza juridică a altei persoane”. În literatura de specialitate s-a formulat ideea potrivit căreia „prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile”, „piatra unghiulară a întregii construcţii juridice”, fiind o condiţie esenţială şi necesară a acesteia, „prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat”. De reţinut că termenii de prejudiciu, pagubă şi daună sunt sinonimi, un astfel de sens regăsindu-se atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară. Constituie prejudiciu, în sensul celor de mai sus, distrugerea sau degradarea unui bun, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane; simple interese de fapt care nu sunt recunoscute de legiuitor ca fiind drepturi subiective civile, etc. Demn de reţinut este contribuţia adusă de practica judiciară, în sensul obligării autorului prejudiciului de a plăti despăgubiri, chiar şi în unele situaţii în care pierderea suferită era consacrată încălcării unui simplu interes, care nu alcătuia un drept subiectiv. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. În situaţia în care, condiţiile necesare existenţei prejudiciului sunt îndeplinite, se poate trece la măsurile ce se pot lua în vederea reparării prejudiciului. Repararea prejudiciului „constă în repunerea celui păgubit în situaţia patrimonială anterioară păgubirii şi reîntregirea patrimoniului acestuia, astfel încât elementele sale active să atingă valoarea pe care ar fi avut-o dacă fapta ilicită nu ar fi fost săvârşită”.
În cazul în care părţile s-au înţeles cu privire la modalităţile reparării prejudiciului, instanţa nu va mai putea fi sesizată printr-o acţiune, care să aibă ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor şi modalitatea de reparare a pagubei. În situaţia contrară în care, părţile nu s-au învoit cu privire la repararea prejudiciului, victima are la dispoziţie o acţiune în justiţie pentru despăgubiri. La baza soluţionării unei astfel de acţiuni, stau următoarele principii: – principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat; – principiul reparării în natură a prejudiciului; – principiul reparării prejudiciului nepatrimonial; – principiul reparării prejudiciului constând în pierderea unei şanse; – principiul reparării prejudiciului previzibil;[4] Conform legislației Republicii Moldova, poate cere repararea prejudiciului moral cauzat printr-o infracțiune orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracțiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. (art. 58 Codul de procedură penală).[5]
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la aplicarea de către instanțele de judecată a legislației ce reglementează repararea prejudiciului moral menționează că, este în drept să depună cerere în instanța de judecată referitor la repararea prejudiciului moral nu numai persoana fizică, dar și persoana juridică. Persoana juridică, însă, poate depune cerere privind repararea prejudiciului doar în cazurile expres stabilite de lege, și anume în una din situațiile în care ea se consideră lezată prin:[6]
– afirmațiile neadevărate făcute în presă;
– vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ;
– refuzul nejustificat de a i se rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.
Persoana juridică deține bunuri nepatrimoniale, cum este dreptul la nume, reputația profesională, care de rând cu drepturile patrimoniale, pot fi lezate prin acțiunile ilicite ale terțelor persoane și respectiv pentru încălcarea acestor drepturi ea poate solicita repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a unei infracțiuni. Însă, nu putem vorbi de repararea prejudiciului înainte de satisfacerea anumitor condiții prevăzute de legea procesual penală și anume constituirea victimei în calitate de parte vătămată și parte civilă.
Mărimea concretă a prejudiciului cauzat se determină luîndu-se în considerare:
– gravitatea infracţiunii de a cărei săvîrşire a fost învinuită persoana respectivă;
– caracterul şi gravitatea încălcărilor procesuale comise la urmărirea penală şi la examinarea cauzei penale în instanţa de judecată;
– rezonanţa pe care a avut-o în societate informaţia despre învinuirea persoanei;
– durata urmăririi penale, precum şi durata examinării cauzei penale în instanţa de judecată;
– natura dreptului personal lezat şi locul lui în sistemul de valori al persoanei;
– suferinţele fizice, caracterul şi gradul suferinţelor psihice;
– măsura în care compensaţia bănească poate atenua suferinţele fizice şi psihice cauzate;
– durata aflării nelegitime a persoanei în detenţie.
Instanţa de judecată va determina mărimea compensaţiei şi în baza criteriilor specificate la art. 219 din Codul de procedură penală. În toate cazurile, instanţa de judecată se va baza pe principiile compensării rezonabile şi echitabile a prejudiciului moral.
Acţiunea civilă în procesul penal se intentează prin depunerea unei cereri, adresate procurorului sau instanței de judecată, de către persoanele fizice sau juridice cărora le-au fost cauzate prejudicii materiale sau morale nemijlocit prin fapta (acţiunea sau inacţiunea) interzisă de legea penală sau în legătură cu săvîrşirea acesteia.
Persoanele fizice şi juridice cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin acţiunile interzise de legea penală pot intenta o acţiune civilă privitor la despăgubire prin:
1) restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierdute ori nimicite în urma săvîrşirii faptei interzise de legea penală;
2) compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate;
3) compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală;
4) repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputaţiei profesionale.
Prejudiciul material se consideră legat de săvîrşirea acţiunii interzise de legea penală dacă el se exprimă în cheltuieli pentru:
1) tratamentul părţii vătămate şi îngrijirea acesteia;
2) înmormîntarea părţii vătămate;
3) plata sumelor de asigurare, indemnizaţiilor şi pensiilor;
4) executarea contractului de depozit al bunurilor.
La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanţa de judecată ia în considerare suferinţele fizice ale victimei, prejudiciul agrement sau estetic, pierderea speranţei în viaţă, pierderea onoarei prin defăimare, suferinţele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc.
Acţiunea civilă poate fi intentată în numele persoanei fizice sau juridice de către reprezentanţii acestora.
În caz de deces al persoanei fizice care este în drept de a intenta o acţiune civilă în procesul penal, acest drept trece la succesorii ei, iar în caz de reorganizare a persoanei juridice – la succesorul ei de drept.
Pretenţiile persoanelor fizice şi juridice prejudiciate nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală au prioritate în raport cu pretenţiile statului faţă de făptuitor.
Organul de urmărire penală şi instanţa sînt obligate să aducă la cunoştinţă persoanei dreptul de a intenta acţiune civilă sau de a recurge la mediere pentru soluţionarea litigiului civil.
Modalitatea şi felul despăgubirilor se stabilesc de către instanţă la cererea victimei. Ţinându-se cont de circumstanţele cauzei, poate fi stipulată o altă modalitate, dar numai din motive întemeiate. Pe lângă repararea prin echivalent bănesc a prejudiciului moral, acesta poate fi reparat şi prin măsuri cu caracter nepatrimonial. Persoana fizică eliberată din funcţie în legătură cu condamnarea ilegală sau suspendată din funcţie în legătură cu tragerea ilegală la răspundere penală este restabilită la locul de muncă anterior. În caz de imposibilitate (lichidarea întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, reducerea statelor), acesteia i se oferă un loc de muncă echivalent cu cel ocupat anterior. Funcţia i se va oferi persoanei fizice în termen de cel mult o lună de la data depunerii cererii, dacă aceasta a fost depusă în termen de 3 luni de la data primirii de către persoana fizică a avizului despre rămânerea definitivă a sentinţei de achitare sau a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală. Înscrierea respectivă în carnetul de muncă, introdusă în legătură cu eliberarea din funcţie, se consideră nevalabilă. Referitor la modalitatea de determinarea a cuantumului prejudiciului moral, în punctul 32 din Hotărârea Curții Supreme se menționează că pe lângă criteriile generale, se vor lua în considerare criteriile specifice de evaluare a cuantumului acestor despăgubiri, prevăzute la art. 219 CPP.[7]
La evaluarea cuantumului despăgubirilor, instanţa de judecată ia în considerare:
– suferinţele fizice ale victimei;
– prejudiciul agrement sau estetic;
– pierderea speranţei în viaţă;
– pierderea onoarei prin defăimare;
– suferinţele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc.[8]
Legea nu prevede în mod exhaustiv criteriile de evaluare a cuantumului prejudiciului moral cauzat prin infracțiune, sunt unele prevederi orientative, care ar ajuta la îngustarea numărului de metode de determinare a valorii reale a prejudiciului, ceea ce creează o stare de incertitudine în ceea ce prevede evaluarea acestuia.[9]
Concluzie:
Luînd în consideraţie faptul că compensarea prejudiciului nepatrimonial (denumit şi daună morală) în domeniul relaţiilor civile este reglementat printr-un şir de acte legislative, care au fost puse în funcţiune în diferite termene, în scopul asigurării aplicării uniforme şi corecte a legislaţiei la judecarea fiecărei pricini, instanţa de judecată trebuie să clarifice: caracterul relaţiilor părţilor sau ale altor participanţi la proces şi de care norme legislative sînt reglementate; permite legislaţia în vigoare posibilitatea de compensare a prejudiciului moral în aspectul dat al relaţiilor litigioase şi dacă o astfel de răspundere există, atunci cînd a intrat în vigoare actul legislativ care prevede condiţiile şi regulile de compensare a prejudiciului; de asemenea, data comiterii acţiunilor care au dus la pricinuirea prejudiciului moral.
Atît literatura de specialitate din România şi Republica Moldova, cît şi cea din alte state acordă o atenţie deosebită studiului aspectelor legate de prejudiciu şi repararea lui prin echivalent bănesc. Legislaţia României, a Republicii Moldova şi a altor state cuprinde anumite reglementări exprese privind prejudiciul şi repararea lui. Reglementările respective sînt incluse în codurile civile, precum şi în legi speciale. Prezintă interes şi dispoziţiile din codurile de procedură civilă cu privire la procedura reparării prejudiciului. Cu toate acestea, nu există acte normative sau reglementări în textul lor care ar propune modalităţi sau soluţii privind repararea prejudiciului prin echivalent bănesc. Amintim că, în spiritul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, repararea prejudiciului moral a cunoscut valenţe şi aspecte de interpretare numeroase, în corelaţie cu o jurisprudenţă nuanţată, uşor diferită, de la un timp la altul.
Pornind de la faptul că repararea prejudiciului este o problemă foarte importantă şi novatoare, Prejudiciul reprezintă elementul central al răspunderii. În cazul în care nu a fost cauzat un prejudiciu nu se poate vorbi despre răspundere.
În temeiul dreptului comun, persoana prejudiciată nu poate promova o acţiune în daune pe temei mixt, contractual şi delictual, după cum nu poate recurge la normele răspunderii delictuale pentru a obţine o reparaţie integrală după ce a uzat de normele răspunderii contractuale. Ţinînd cont de clasificarea prejudiciilor, în funcţie de cauza lor, contractuale sau extracontractuale, aceasta interesează din punctul de vedere al întinderii reparaţiei. Plata despăgubirilor este diferită. Despăgubirile pot fi acordate, în funcţie de împrejurări, fie printr-o sumă globală, fie sub forma unor sume de bani plătite periodic, lunar, trimestrial, semestrial ori anual. Atunci cînd prejudiciul are caracter actual, despăgubirea se acordă printr-o sumă globală, care poate fi achitată şi în rate.
Referinţe bibliografie:
1. CODUL CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA din 06.06.2002 Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86.
2. COD DE PROCEDURĂ PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA din 14.03.2003 Publicat : 07.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 104-110 art Nr : 447 Data intrarii in vigoare : 12.06.2003.
3. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 9 din 09.10.2006 „Cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează repararea prejudiciului moral.
4. Legea Nr. 1545 din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti.
5. Ilie Urs . Repararea daundelor morale.București.Lumina Lex 2001.
6. Ioan CIOCHINĂ-BARBU. O nouă viziune asupra prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale. Bacău. 2013.
7. http://jurisprudenta.csj.md
[1] Ilie Urs . Repararea daundelor morale.București.Lumina Lex 2001
[2] Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 9 din 09.10.2006
[3] Ioan CIOCHINĂ-BARBU. O nouă viziune asupra prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale.
[5] Codul de procedură penală, RM Publicat : 05-11-2013 în Monitorul Oficial Nr. 248-251 art. 699
[6] Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 9 din 09.10.2006 „Cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează repararea prejudiciului moral
[7] Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 9 din 09.10.2006 „Cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează repararea prejudiciului moral
[8] Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 9 din 09.10.2006 „Cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează repararea prejudiciului moral.
[9] http://jurisprudenta.csj.md