Tatiana Balan

Crima și pedeapsa reprezintă două concepte strâns legate între ele sub aspectul cauză-efect.

Pentru facilitarea recepționării textului, inițial, iată cum elucidează DEX-ul aceste noțiuni-cheie:

– pedeapsă: măsură de constrângere prevăzută de lege și aplicată cuiva de o instanță judecătorească drept sancțiune pentru o infracțiune; situație în care se află cel pedepsit, condamnat.
– crimă: infracțiune care prezintă un grad ridicat de pericol social și pe care legea o sancționează cu pedepsele cele mai mari.

Contradicția ,,crimă-pedeapsă’’ a fost și este teren pentru dezbateri din punct de vedere socio-istoric, juridic, etico-moral, religios.

Faptele social periculoase și măsurile de constrângere statale sunt studiate meticulos de știința dreptului penal. În pofida faptului că s-a abordat tematica dată într-o mulțime de lucrări, ce au dat naștere la o serie de explicații, nu putem afirma cu certitudine că există o definiție universală pentru crimă și, respectiv, pentru pedeapsă.

În opinia ilustrului sociolog rus P.A. Sorokin, teoriile care diferențiază ilegalitățile după pedeapsă sunt ,,defectuoase”. Acesta argumentează că ideea de infracțiune se constată în funcție de sancțiune, iar cea din urmă după conceptul faptei penalmente condamnabile. În consecință, iată că ne pomenim într-un cerc vicios.

Totuși, fără echivoc, un reper stabil rămâne că pedeapsa oglindește reacția societății la infracțiune.

Potrivit art.14 Cod penal al R. Moldova, ,,infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.”

Principalul criteriu al delimitării faptei ilicite de cea licită constă în periculozitatea sa față de colectivitatea umană. Iar ea la rândul său își găsește finalitate în sancțiunile instituite de puterea statului.

Tipurile de vinovăție care atrag sancțiunea penală sunt: intenția, imprudența, precum și faptele comise cu două forme de vinovăție.

În ceea ce ține de răspunderea penală, art. 50 Cod penal prezintă următoarele: ,,Se consideră răspundere penală condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege.”

Deci, infracțiunea este o faptă, adică acțiunea sau inacțiunea prejudiciabilă.

Acțiunea reprezintă conduita activă, conștientă a subiectului, care aduce atingere valorilor apărate de către legea penală. La celălalt pol, inacțiunea este o conduită pasivă a persoanei, care trebuia și a avut posibilitatea să efectueze acțiunile prevăzute de lege, care i se incumbă, dar le-a omis.

În legătură cu cele expuse anterior, ilustrativă e capodopera ,,Crimă și pedeapsă” – roman fundamental socio-psihologic și socio-filsofic scris de titanul literaturii ruse și universale, Fiodor M. Dostoievski. O lucrare cu o înrâurire deosebită pentru mine, lecturată pe alocuri anevoios. Una dintre creațiile care oferă posibilitatea de a vedea omnilateral infracțiunea, în contextul social și lumina zbuciumului interior, dilema veșnică dintre ce este și ce nu-i permis a săvârși.

Așadar, protagonistul romanului Rodion Romanovici Raskolnikov, revolta sa împotriva lui Dumnezeu și societate o exprimă prin acțiune – omorul bătrânei deținătoare a casei de amanet, imaginându-se pe sine superior omului obișnuit.

Un alt roman care reliefează crima este ,,Frații Karamazov”. Aici, personajul dostoievskian, Ivan Karamazov, este adeptul teoriei ,,totul este permis, dacă nu există Dumnezeu, veșnicia și cinstea.’’ Ivan părăsește orășelul, chiar dacă înțelege că acolo, sub influența concepției sale, se urzește omorul părintelui său. Feodor Pavlovici Karamazov atrage ura fiilor săi, deoarece este fără scrupule și, în dezmăț, pierde sensul demnității și onoarei, răului și binelui. Fiul cel mai mare, Dmitrii, este încrezut că modul de viață amoral al tatălui îndreptățește lipsirea-i de viață. Astfel, ideile cristalizate în teorie se materializează în fapte. Subiectivul își găsește expresie în lumea obiectivă.

Pe parcursul romanului observăm cum Ivan, prin viziunile sale extreme, contribuie la nașterea și ulterioara îndeplinire a omorului lui Feodor Pavlovici Karamazov de către fiul nelegitim – sluga Smerdiakov. Deci, se conturează inacțiunea condamnabilă a lui Ivan.

Inclusiv latura juridică a narațiunii o abordează în una dintre expuneri K. Mociulskii: „Frații, fiecare în felul său, trăiesc o singură tragedie, au o vină și o răscumpărare a ei comună. Nu doar Ivan cu ideea lui „totul este permis” sau Dmitri cu patimile nestăvilite, ci și „mezinul cuminte” Alioșa sunt responsabili pentru uciderea tatălui. Toți au dorit în mod conștient sau semiconștient moartea lui, iar dorința lor l-a împins pe Smerdiakov la crimă: el figurează ca instrumentul acestora. Gândul la infracțiune al lui Ivan s-a transformat în obsesia distructivă a lui Dmitri, culminând cu actul penalmente condamnabil comis de Smerdiakov. Ei sunt vinovați în mod activ, iar Alioșa – pasiv. El știa și a permis, a fost în stare să salveze părintele, însă nu a făcut-o. Crima comună a fraților atrage după sine pedeapsa tuturor: Dmitri își ispășește vina fiind trimis la muncă silnică, Ivan – prin distrugerea personalității și chinurile cauzate de afecțiunile psihice, Alioșa – printr-o criză spirituală teribilă. Toți se purifică prin suferință și dobândesc o viață nouă.”

F.M. Dostoievski, în cele cinci romane de bază ale sale, analizează profund o proprietate a crimei, care nu este abordată în actuala legislație penală, dar foarte importantă în virtutea problematicii enunțate, anume amoralitatea infracțiunii.

Nu există nicio îndoială că morala și legea, fiind forme ale conștiinței sociale, sunt în strânsă interacțiune. Ele îndeplinesc aproximativ aceleași funcții – protejează de orice lezare valorile societății umane. Morala este protejată de lege. Nivelul de moralitate, la rândul său, are un impact direct asupra legii. Acestea reglementează relațiile interumane în colectivitate.

În acest sens, filosoful și juristul Ivan Ilin cheamă spre umanizarea jurisprudenței, bazată nu doar pe cuvântul mort al legii, dar, primordial, pe sufletul omenesc, verigă a creației supreme. De subliniat că Constituția țării noastre prevede în art.3: ,,Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”

Este evident că legislația autohtonă reprezintă transformarea, îmbinarea reperelor imperative de ordin etic, moral în norme de drept, întru tinderea spre un ideal comun – eradicarea infracțiunilor din societate.

În concluzie, menționez că, într-adevăr, este complicat a alege grâul de neghină. Norma rigidă și circumstanțele complexe ale existenței umane servesc drept punct de apariție a opiniilor, discuțiilor contradictorii, ample atât în literatură cât și în drept. Reprezentarea despre moravuri nu e statornică, iar fundamentarea unor indicatori de conduită valabili pentru toate timpurile este o sarcină dificilă la superlativ. Peisajul dezolant, asemeni în romanele amintite, plasticizarea cruntei realități prin case risipite, trai la limita sărăciei, decalaj social, nedreptate omniprezentă, ura, dorința de răzbunare… Tot acest amalgam se prăbușește peste conștiință și, în noianul evenimentelor tulburătoare, sentimentelor duale, compasiunii față de personajele principale, ar părea că ce-i omorul unei bătrâne egoiste, haine ori nenumăratele amenințări cu omor, instigarea la omorul unui individ lipsit de moralitate? Totuși, infracțiunea rămâne infracțiune. Literatura și legea pun în lumină faptul că nimeni nu e stăpân pe viața altcuiva. Rămâne cert că de straja valorii supreme a societății sunt și vor fi tăișul legii și agerul ochi literar!

Bibliografie

1. Сорокин П.А. Человек. Цивилизация. Общество. – М.: Политиздат, 1992
2. Левин А.Л. Функциональный взаимопереход события и слова в романе Ф.М. Достоевского “Братья Карамазовы” // Достоевский и современность: В 2-х ч. – Ч. 1. – Новгород, 1991
3. Мочульский К. Гоголь. Соловьев. Достоевский. – М.: Республика, 1995
4. Достоевский Ф.М.  Дневник писателя за 1877 г. // Достоевский Ф. М. Полн. собр. соч. : В 30 т. – Л.: Наука, 1972 – 1988
5. Codul penal al R. Moldova
6. Constituția R. Moldova