Tatiana Balan
Omenirea mereu s-a confruntat cu fenomene care, prin natura lor extraordinară, inexplicabilă provoacă critică, mânie, mai ales când acestea zdruncină bazele sociale constituite în timp. Barbaria anumitor fapte, caracterizate prin cruzime deosebită și înapoiere, sunt o eroare a parcursului civilizației.
Printre asemenea manifestări sălbatice ale omului se numără canibalismul. Chiar dacă nu este studiat pe larg, se întâlnește nu de rare ori în cercetarea cauzelor penale, se păstrează în basmele populare, servește drept inspirație pentru unele opere de artă, care, aparent, deși pretind doar să șocheze cititorul, de fapt, ele sunt o exteriorizare voalată fin a impulsurilor secrete și inconștiente ale autorilor înșiși.
Cultura formează obiectul conștientizării și evaluării, reglementează comportamentul individului, îi incumbă norme de conduită, definitivate în timp.
Uneori, de la normele morale, precum și de la cele juridice, sunt posibile devieri, dar în majoritatea cazurilor sunt inadmisibile. Din această din urmă categorie face parte și interzicerea canibalismului. Acest cuvânt provoacă instantaneu un spectru de emoții negative: repulsie, furie, condamnare, frică… Fenomenul este legat de săvârșirea faptelor cu un pericol social sporit. Chiar dacă nu este des întâlnit, nu-i putem nega existența, iar umbrele asupra-i sporesc curiozitate explorării abisului comportamentului uman.
Potrivit istoricilor, canibalismul în scopul nutriției a fost practicat în cea mai timpurie etapă a epocii de piatră, dar odată cu creșterea resurselor alimentare, s-a păstrat doar ca un fenomen excepțional cauzat de foamete.
Canibalismul ritualic, exprimat prin consumarea diferitelor părți din corpurile dușmanilor uciși, rudelor moarte, a durat mult și s-a bazat pe credința că puterea și alte proprietăți ale persoanelor ucise au trecut la cel ce s-a hrănit cu ele.
În vremurile moderne (din secolul al XVI-lea), canibalismul a fost atestat și descris printre multe popoare din toate părțile lumii (inclusiv Europa ). Se afirmă cu fermitate că a fost practicat până de curând în Africa, în Noua Guinee, pe unele insule din Arhipelagul Malaez și Polinezia (în special Noua Zeelandă și Fiji ), în interiorul Braziliei și Asiei de Sud. În secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, canibalismul era întâlnit în rândul unor popoare din nord-vestul Americii.
Dilema cauzelor care au provocat canibalismul nu a fost pe deplin elucidată până astăzi; ele pot fi diferite – fie pur fiziologice, adică foamea, fie mentale, legate de anumite idei. Foamea, lipsa vânatului și a cărnii în general – acestea sunt, se pare, motivele de canibalism în rândul locuitorilor unor insule din Polinezia, din Brazilia, deși aici erau cunoscute și popoarele care consumau exclusiv alimente vegetale.
Unul dintre cele mai primitive motive ale canibalismului e furia, dorința instinctivă de a distruge inamicul, în sensul literal al cuvântului. Istoria popoarelor civilizate prezintă exemple de astfel de ură, când o gloată nebună, după ce a ucis o persoana, a rupt-o în bucăți, i-a devorat inima, plămânii etc. Astfel de cazuri sunt identificate în diferite țări și epoci. Mânia nestăpânită este privită, ulterior, prin prisma ideii că mâncând inamicul, acesta din urmă este complet distrus sau că spiritul său trece în spiritul cuceritorului său, îi dă putere și curaj. Ca urmare, se consuma în principal părți simbolice ale corpului: ochi, inimă, ficat , creier sau se bea sânge în care se conține forța vitală sau animatoare a omului. Unele popoare au ucis și au mâncat bătrâni pentru ca sufletul lor să nu moară odată cu trupul, ci să trăiască în continuare în urmașii și rudele lor.
Cercetătorii evidențiază mai multe tipuri de canibalism în funcție de origine:
- Canibalismul din cauza foamei, care în condițiile contemporane se întâmplă extrem de rar și, de obicei, în circumstanțe ieșite din comun, mai des în grupuri desprinse de restul lumii (de exemplu, în taiga, după un naufragiu etc.).
- Canibalismul în timpul foametei, așa precum a fost cazul celei din 1946-1947 din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească .
- Canibalismul „extremist” sau „teribilist”, atunci când consumul corpului uman e o modalitate de autoafirmare, demonstrând că „eu pot face orice, nu există interdicții pentru mine”. Inclusiv, se poate viza provocarea groazei unui număr cât mai mare de persoane.
- Canibalismul egoist. Rădăcinile i se trag din vremurile când omul sălbatic mânca semenii nu atât din cauza foametei, cât pentru a dobândi putere, curaj și alte calități importante pe care, după cum i se părea lui, ei le posedau.
- Canibalismul mistic sau ritualic. Se caracterizează prin faptul că este mâncat cel pe care tribul, grupul îl înzestrează cu calități supranaturale, sacre. Respectiv, carnea și sângele trebuia să înzestreze ,,mesenii” cu forță extraordinară.
- Canibalismul sexopatologic. Atestat de obicei la persoanele cu înclinație spre perversiuni sexuale, care în viața obișnuită, de regulă, nu au succes în viața intimă. În acest caz, la nivel simbolic, infractorul se consideră stăpân absolut pe corpul victimei sale. Actul de canibalism este adesea echivalentul celui sexual.
- Pseudo-canibalismul casnic. Canibalul nu vede diferența dintre carnea umană și carnea animală sau alte alimente.
În continuare vor fi abordate câteva tipuri dintre cele menționate.
Canibalismul egoist și mistic
Aspectele mitologice și simbolice ale canibalismului sunt de o natură complexă.
Omul antic percepea cadavrul nu doar ca pe o sursă de bunăstare materială, ci și ca explicație unor fenomene.
Antropologul James George Frazer, în ,,Folclore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend, and Law” , prezintă următoarea legendă.
Nativii din Australia de Sud, care trăiesc pe coasta golfului Encounter, atribuie apariția limbilor unei bătrâne haine, decedată foarte demult. Numele ei era Wirruri și locuia în est. Avea obiceiul de a rătăci pe drumuri cu un băț gros în mână și de a împrăștia focuri în jurul cărora oamenii dormeau. Moartea ei a devenit o adevărată sărbătoare pentru ei; chiar au fost trimiși mesageri în toate direcțiile pentru a informa locuitorii despre evenimentul fericit. Bărbații, femeile și copiii s-au adunat nu pentru a plânge defuncta, ci pentru a deda corpul ei distracțiilor și pentru a organiza un ospăț canibal. Primii care s-au năpustit asupra cadavrului au fost ramidierii și au început să-i devoreze carnea, dar imediat au început să vorbească într-o limbă străină lor. Mai târziu, alte triburi au venit din est și au început să sfâșie intestinele. La fel, apoi nu se puteau înțelege reciproc. Triburile nordice au venit ultimele și au înghițit restul măruntaielor și alte părți ale cadavrului. Aceste triburi au început să vorbească într-un dialect extrem de straniu.
Din acest exemplu, rezultă că omul ancestral a înzestrat corpul uman cu proprietăți magice și, prin urmare, consumarea lui a devenit cauza unor schimbări atât de fundamentale în lume, precum apariția unor noi limbi.
Există multe mituri despre originea canibalismului, în care un act de canibalism dă naștere la o serie de altele similare. Astfel, în mitologia Ojibwe, popor nord-american, individul care mânca carne umană devine un gigant canibal. Nici mitologia greacă nu e lispită de exemple în acest sens. De pildă, fiul lui Zeus, Tantalus, dorind să știe dacă zeii erau atotcunoscători, îl ucide pe fiul său Pelops și îi hrănește cu carnea lui. Pentru aceasta, zeii îl pedepsesc pe Tantalus să stea în lumea umbrelor în apă, dar să nu își poată potoli setea și nici foamea cu fructele deasupra sa crescând. Observăm că legenda condamnă antropofagia. Pedeapsa pentru canibalism în unele mituri antice se prezintă ca una foarte severă, chiar până la pierderea nemuririi. În același timp, participarea femeilor la canibalism era adesea tabu, la fel ca și consumul de carne feminină. De remarcat că zeii pot să-și mănânce proprii copii, la fel ca și Cronos.
E greșit să credem că ideile sălbatice, care dau naștere la canibalism, sunt posibile doar în rândul popoarelor primitive. Carl Gustav Jung, medic, psiholog și psihiatru elvețian, fondatorul psihologiei analitice, în una dintre lucrări, ilustrează că astfel de gânduri sunt stocate în memoria universală și, prin mecanismele inconștientului colectiv, se reactivează nu numai în țările așa-numitei lumi a treia, dar şi în unele cu grad înalt de dezvoltare. Acest lucru este confirmat prin analiza omorurilor în serie. Unul dintre cele mai răsunătoare cazuri este a ucigașului cu devieri de ordin sexual – Cikatilo. El mânca sfârcurile și uterul femeilor pe care le-a ucis, adică acele părți ale corpului care sunt asociate cu viața sexuală. Cercetătorii interpretează faptele sale ca pe o manifestare a dominării lui asupra femeilor, răspuns la frustările cu privire la lipsa intimității obișnuite.
Despre simbolismul actelor canibalistice este și cazul lui Nikolai Espolovich Dzhumagaliev criminal în serie sovietic, cunoscut sub numele de Metal Fang, care a ucis șapte femei în Kazahstan în anii 1980. Potrivit acestuia, hrănindu-se cu corpul feminin, îi sporea darul profeției. El, chipurile, ar fi dobândit calitățile de care fusese privat anterior.
Bronisław Kasper Malinowski în lucrarea ,,Magia, știința și religia”, prezintă sacro-canibalismul, obicei de a mânca trupul defunctului în semn de venerare. Datina se ținea cu evident dezgust, deseori împreună cu accese de vomă. Și, în același timp, acesta se considera un act de profund respect, o datorie atât de sacră încât printre melanezienii din Noua Guinee, unde Malinowski a fost martor, acest ritual era practicat în secret, în ciuda unei interdicții stricte și amenințarea cu pedeapsa din partea guvernului alb. Ungerea cadavrelor cu grăsimea decedatului, obișnuită printre australieni și papuași, este o variație a acestui obicei. În toate obiceiurile, crede B. Malinowski, există dorința de a păstra legăturile și, în paralel, dorința de a le rupe. Astfel, riturile funerare se considerau necurate, atingerea unui cadavru fiind periculoasă, iar toți participanții trebuiau să-și spele corpurile, să îndepărteze orice urme de contact. Și totuși, ritualul funerar obliga persoana să învingă oroarea, fricile, pentru ca respectul și afecțiunea să triumfe și, odată cu ele, credința într-o altă viață, în nemurirea sufletului.
Dacă e să revenim la acțiunile canibalistice ale lui Dzhumagaliev, ele nu puteau fi dictate de foame sau de dorința afirmării ca supraom. A recurs la canibalism pentru a dobândi, după propriile cuvinte, anumite calități care îi erau necesare, adică își urma strămoșii plecați. Comportamentul său era dictat de atracția inconștientă față de existența sălbatică. De aceea a locuit multă vreme în peșteri, cu alte cuvinte, a dus practic viața pe care au avut-o primii oameni de pe Pământ. Atitudinea sa deosebită față de animale poate fi privită și ca o încercare de întoarcere în lumea animală, dar la nivel psihologic. Da, i-a fost constatată schizofrenia, însă este doar un diagnostic medical, nu o explicație completă a faptelor social periculoase.
Canibalismul sexopatologic
La acest subiect se expune medicul psihiatru rus Serghei Agarkov. El afirmă că canibalismul sexual nu există, ci există necrosadismul. Necrofilia este atracția sexuală morbidă pentru cadavre. Există o serie de cazuri când aceasta e urmată de consumul organelor genitale. Asemena cazuri sunt răsunătoare, unice și foarte atipice. Această afecțiune psihică este însoțită de o scădere drastică, temporară a facultăților mintale. Toată ființa sa se concentrează pe fapta ce vrea să o săvârșească, după aceasta survine o relaxare. La o asemenea persoană periodic apare starea de disconfort interior, o stare de angoasă. Ea nu-i permite să doarmă, să se alimenteze corect. Individul e tot mai absorbit de neliniște, care poate dura luni, zile, ore. Însă, chiar dacă o perioadă lungă duce un mod de viață normal, oricum, pe urmă, se activează programul: act sexual – omor – consumul victimei.
Este tipic pentru astfel de maniaci ca, în afara acestor atacuri, să se comporte mai mult sau mai puțin precum niște oameni normali – nu se dau în vileag nici măcar prin fleacuri. Prin săvârșirea unei infracțiuni își înfrâng atracția patologică și pot exista în societate o perioadă de timp conform legilor acesteia – până la următorul atac. În această perioadă, se pot autocontrola și, teoretic, pot chiar să ceară ajutor. Abia în momentul în care încep să comită o crimă, își pierd total mințile. Astfel de infractori sunt adesea recunoscuți ca responsabili, tocmai pentru că sunt capabili să prevadă apariția acestor stări, săvârșirea unor astfel de acțiuni și pot să întreprindă măsuri necesare stopării ascensiunii impulsurilor. Dacă măsuri prealabile nu se iau, la o anumită etapă devin deja incontrolabili.
În acest tip se încadrează Andrei Cikatilo, ucigaş în serie, care a luat viața a 53 de persoane de ambele genuri.
Cikatilo suferea de impotenţă, însă simţea o satisfacţie sexuală în timpul torturării şi lipsirii de viaţă a victimelor. Deseori, acesta îşi mutila victimele, ulterior consumând carnea lor, inclusiv glandele mamare, organele genitale interne şi externe, precum şi alte părţi ale corpului. Or, ucigând persoana şi mutilând-o, acesta devenea atotputernic, degrevându-se de calitatea de ratat ce era în realitate. Dar să analizăm un pic biografia sa, pentru a înțelege de unde se trag rădăcinile anormalităților. A avut o copilărie grea, suferind de malnutriție. În anii de școală a avut câteva traume la nivel de craniu. În perioada foametei din 1946-1947, se temea că va fi furat și mâncat. Studiul la școală decurgea anevoios. Era marginalizat, tăcut, respingător. Colegii mereu îl tachinau. Până la 27 de ani, când s-a căsătorit, în viața personală avea ghinion. Soția sa îl caracteriza ca fiind ursuz. Ea era capul familiei. Curios e faptul că își adora odraslele. Fiica sa a mărturisit că părintele era calm, binevoitor, iubea să citească ziare. Atracția față de minori a simțit-o fiind angajat în calitate de cadru didactic. După câteva incidente, a constatat necesitatea satisfacerei poftei sexuale cu copii. Au urmat zeci de omoruri deosebit de crude, sadice, însoțite de canibalism. Aici fac paralelă cu legislația autohtonă, care la lit.j) alin.(2) art.145 CP RM, incriminează săvârşirea infracţiunii de omor cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice. Potrivit autorilor L.A. Andreeva şi P.I. Konstantinov, omorul săvârşit cu deosebită cruzime semnifică: „Lipsirea ilegală de viaţă a unei alte persoane, în procesul căreia victimei i se cauzează suferinţe deosebit de intense, ieşind la iveală astfel de trăsături negative ale personalităţii făptuitorului ca neîndurarea şi ferocitatea, care îşi găsesc expresia în metoda omorului sau în ambianţa executării acestuia”. Motivele sadice sunt cele care relevă tinderea extremă spre cruzime, satisfacție de la suferința altuia. Dispoziția de la lit.n) alin.(2) art.145 CP RM menționează „utilizarea organelor sau ţesuturilor victimei”, prin care se înţelege și consumul în cadrul canibalismului. De remarcat că pentru monstruoasele sale infracțiuni, Andrei Cikatilo a fost recunoscut responsabil şi condamnat în octombrie 1992 la pedeapsă capitală .
Canibalismul alimentar se manifestă în situații-limită, când indivizii își mănâncă semenii din instinctul de autoconservare. Chiar dacă este dictat acest act de circumstanțe complicate, fapta este penalmente condamnabilă.
Astfel de cazuri s-au înregistrat în perioada evenimentelor tragice din anii 1946-1947 – foametea din RSSM.
Istoricul Anatol Țăranu mărturisește: „În luna iulie 1946, în plină campanie de recoltă, a fost înregistrat primul caz de canibalism în satul Molești, raionul Nisporeni. În iarna anului 1946-1947, deja oficial erau înregistrate peste 40 de cazuri. Acesta a fost doar vârful unui aisberg, deoarece multe cazuri nu au fost înregistrate pentru că pedeapsa era foarte crudă – moarte prin împușcare. Documentele și cazurile pe care noi vrem să le publicăm într-o lucrare sunt înspăimântătoare. Avem o dilemă: cum să publicăm aceste procese verbale ale anchetelor unde oamenii povestesc cum săvârșeau aceste omoruri? De exemplu, o familie din Găgăuzia actuală era compusă din cinci membri – mama, tata, feciorul, nora și un nepot. Când foamea a atins apogeul, capii familiei au decis între ei să mănânce un copil. „Mama s-a ridicat în picioare. Bunelul îl ținea de mâini, iar eu i-am tăiat gâtul”, așa am găsit scris în anchetă. Tragedia însă a continuat. După copil a urmat bunica, iar următorul a fost bunelul. Numai după aceea ei au fost depistați și aduși în instanță. Cazuri de acest gen erau masive. În familiile unde era 5-7 copiii, pe cel mai mic îl mâncau. Oamenii și-au pierdut totalmente chipul uman”. Aceste cazuri sunt elocvente pentru infracțiunea de la art.145 alin.(2) lit.n) CP RM – omor intenţionat, cu scopul de a utiliza organele sau ţesuturile victimei (pentru consum).
Totuși, să aruncăm o privire și asupra tematicii canibalismului în zilele noastre.
Apoi, înafară de sentimentul de groază, pe care în mod normal îl trezește (și ar trebui) fenomenul dat, antropofagii sunt la modă astăzi. De la sfârșitul anilor 1980, canibalii și vampirii au devenit eroi populari, iar filmele apocalipsă cu zombi nu au dispărut de pe ecran încă de la apariția peliculei lui George Romero ,,Night of the Living Dead (1968)”. Până nu demult, totuși, canibalii și vampirii erau, fără echivoc, respingători și păreau a fi o provocare pentru cultură și civilizație. Așa a fost încă de la romanul gotic englezesc. Dimpotrivă, azi, monștrii care mănâncă oameni au devenit favoriții tuturor: „Mi-aș dori să fiu vampir!”, tânjesc adolescenții pe site-urile cu vampiri. Admirația lor nu este împiedicată de faptul că „vampirii se hrănesc cu oameni”. „Este o verigă a lanțului trofic”, așa susține irezistibilul vampir din The Vampire Diaries, Damon. Canibalismul ca tradiție de familie este subiect de romane și filme, de exemplu, ,,Деревня каннибалов” Игоря Шрама (2019), ,,We Are What We Are” de J. Mickle. Chiar mai bine decât literatura sau cinema, jocurile pe calculator exprimă interesul pentru antropofagie, unde jucătorul este invitat să devină un canibal virtual. De pildă, în simulatorul de supraviețuire Sunless Sea, jucătorul trebuie să își mănânce echipajul, iar în jocul post-apocaliptic Neo Scavenger, jucătorul trebuie să omoare și să devoreze oameni pentru a supraviețui.
În științele umaniste, canibalismul este, de obicei, tratat cu indulgență. Întrucât este nepotrivit ca istoricii și antropologii să repete ceea ce conchistadorii au spus despre sacrificiul și canibalismul aztecilor, ci ei vorbesc despre semnificația antropofagiei și sacrificiului uman ca un „rit cultural important”, „un ritual semnificativ din punct de vedere cosmologic.” Și, când vine vorba de un „ritual” care are un sens sacru, criticile sunt nepotrivite: cine va spune un cuvânt împotriva libertății religiei?
Sumând toate cele expuse mai sus, ajung cu dezamăgire, tristețe la ideea că publicul aprobă tot soiul de monștri, care nu încetează a fi tot mai populari: vampiri, zombi, canibali, maniaci… Fascinația contemporană față de antropofagie este un produs al promovării și comercializării cu succes a antiumanismului. Schimbările din sistemul de valori le pun în gardă pe cele tradiționale. Trendurile noi încearcă să destructureze asemena repere general umane, precum drepturile omului, supremația vieții umane. E tot mai evident riscul să cădem pradă libertăților percepute denaturat, să nu mai putem deosebi negrul de alb…
Legea penală trebuie să rămână implacabilă în ce privește pedepsirea actelor de canibalism. Mai ales că psihiatri iluștri afirmă că, odată ce a simțit individul plăcere în gustul sângelui uman, cale înapoi nu există. Soluția este să fie izolat de societate individul și să i se administreze permanent medicamentele necesare. Eliberarea acestora din închisoare reprezintă un pericol colosal de repetare a bestialităților deja comise, dar ce ar fi, în general, să dezincriminăm fapta? ,,O tempora, o mores !”, precum ar fi spus latinii. Să sperăm că degradarea culturii, regresul societății, decăderea moralității și eticii încă nu sunt simptomele unei boli incurabile ale acestui secolul abia început.
Bibliografie
Антонян Юрий Миранович. Отрицание цивилизации: каннибализм, инцест, детоубийство, тоталитаризм – Москва: Логос, 2003
Антонян Ю.M. Убийство ради убийства – Москва: Щит, 1998
Капинус О.С. Убийство. Мотивы и цели – Москва: ИМПЭ-ПАБЛИШ, 2004
Мельник Сергей. О чём молчит наука : История людоедства / гл. ред. А. В. Мальгин // Столица : Журнал. — 1991. — № 49 (55) (декабрь)
Фрезер Д. Д. Фольклор в Ветхом Завете. М., 1985
Андреева Л.А., Константинов П.Ю., Влияние жестокости преступного поведения на уголовную ответ-ственность, Юридический центр Пресс, СанктПетербург, 2002
Резников К. Ю. Запросы плоти. Еда и секс в жизни людей Архивная копия — М., 2014
Фальк-Рённе А. Путешествие в каменный век. Среди племён Новой Гвинеи Архивная копия — М., 1985
Аргументы и факты – https://archive.aif.ru/archive/17070
Каннибалы среди нас. Можно ли распознать человека, который хочет вас съесть? – https://life.ru/p/1046382
Segiu Brînza, Iulia Popov. Omorul săvârșit cu scopul de a preleva și/sau utiliza ori comercializa organele sau țesuturile victimei. Analiză de drept penal- Studia Universitatis Moldaviae, 2020, nr. 3(133)
Hélène Rougier, Isabelle Crevecoeur, Cédric Beauval, Cosimo Posth, Damien Flas. Neandertal cannibalism and Neandertal bones used as tools in Northern Europe // Scientific Reports. — 2016-07-06. — Vol. 6