Violina Moraru

Majoritatea prescripțiilor religioase consideră viața umană ca fiind de origine divină, explicând că cel ce se omoară pe sine încalcă una din cele zece porunci și anume „Să nu ucizi”…

Dar cine este totuși sinucigașul, criminal sau victimă?

Sinucigașul poate fi privit ca o persoană inadaptată social sau persecutată de fobii și frustrări care, datorită unei crize psihice puternice, săvîrșește actul de autonimicire.

O definiție generală a suicidului este moartea cauzată de vătămarea intenționată a propriei persoane. [1] O explicație și mai simplă, ar deriva din etimologia termenului de suicid (din latină: „suicidium”), care ar proveni de la „sui caedere”, iar în traducere ar însemna „a se omorî”.[2]

Este curioasă opinia filosofului german Arthur Schopenhauer privitor la suicid. Schopenhauer afirmă că omul se omoară tocmai din dorinţa fierbinte de a trăi: „Cel care se sinucide– ar vrea să trăiască, el nu este mulţumit decât de condiţiile în care îi este dat să-şi ducă viaţa. Prin urmare, distrugându-şi corpul, el renunţă nu la voinţa de a trăi, ci, pur şi simplu, la viaţă”.[3]

Conform teoriei celor trei instanțe a lui Sigmund Freud: Sinele, Eul, Supraeul [4, p.84-85], putem concluziona că curmarea vieții este determinată de cenzurile și interdicțiile morale dictate de Supraeu, expansiunea Sinelui și, în cele din urmă, suprimarea Eului.

Axându-ne pe ideile lui Freud, putem deduce că nici sinucigașii nu ar dori definitiv să dispară din mediul existențial, ei, mai degrabă, dorind să privească în viitor, la viața ulterioară și reacția altor persoane asupra faptei lor: „Şcoala psihanalitică, pe care eu, după cum ştiţi, o prezint,  îndrăznește să afirme că fiecare dintre noi – în inimia sa, nu crede în propria moarte. Noi pur și simplu nu suntem în puteri să ni-o imaginăm. În toate încercările de a ne imagina cum ar fi după ce vom muri, cine ne va plânge etc., ne dăm seama că , de fapt, continuăm să fim prezenți  în acelaşi timp în calitate de observatori.”. [5]

Renumitul sociolog francez Emile Durkheim a marcat suicidologia prin renumita sa operă „Suicidul”. Lucrarea este structurată în 3 cărți: „Factorii ce nu țin de caracterul social” (Sinuciderea și stările psihopatice, sinuciderea și stările psihice normale, sinuciderea și factorii cosmici, imitația), „Motivele sociale și tipurile sociale” (sinuciderea egoistă, altruistă, anomică, fatalistă), „Despre sinucidere ca un fenomen social în general”.[6, p.146]

Durkheim a dat mai multe definiții suicidului, una din ele considerînd-o cea mai reușită:  „orice caz de moarte, ce rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ săvîrșit de victimă însăși, și despre care aceasta știe ce rezultat va produce”.[7, 232-233]

Conform opiniei lui Durkheim, există două categorii de cauze, care duc la sinucideri:  cele non-sociale  (predispozitia psihoorganică şi mediul fizic) și cele sociale. Din prima categorie, fac parte următoarele tipuri de sinucideri:

Sinuciderea maniacală – tip de suicid caracteristic persoanelor care suferă de halucinații sau iluzii. Pacientul se sinucide pentru evitarea rușinii sau a unui pericol imaginar sau acţionează precum ar îndeplini un ordin misterios.

Sinuciderea melancolică – apare la persoane care sunt într-o stare  de descurajare superioară,  trăind într-o lume neagră și lipsită de bucurii.

Sinuciderea obsedaților de idei fixe – în această stare, sinuciderea nu este determinată nici de un motiv real sau imaginar, ci de gândul obsesiv despre moarte.

Sinuciderea automată sau impulsivă – formă de sinucidere și mai puţin motivată, care se diferenţiază de cea anterioară prin faptul că, nu reprezintă rezultatul unei gândiri îndelungate, ci un impuls exterior spontan și invincibil. [6, p.11-12]

Cauzele sociale, generează:

Sinuciderea altruistă care este comisă în numele societăţii (unor valori supreme) şi este rezultatul unei integrări sociale sporite (actele de eroism).

Sinuciderea egoistă – antipodul sinuciderii altruiste, care are la bază raţiuni pur personale (individuale) şi constituie consecinţa unei integrări sociale scăzute.

Sinuciderea anomică este un act frecvent în perioadele de criză acută, ca urmare a frustrărilor provocate de absenţa limitelor impuse scopurilor sau, dimpotrivă, limitarea puternică a acestora.

Sinuciderea fatalistă are loc în condiţiile în care individul este limitat excesiv în posibilităţile de realizare a dorinţelor sale, resimţită ca fiind insuportabilă (spre exemplu, actele de sinucidere ale deţinuţilor care nu suportă privaţiunile şi exigenţele penitenciarului). [3]

Clasificările lui Durkheim au fost supuse criticilor, constatându-se inexistența distincțiilor clare între sinuciderea anomică și cea egoistă, fatalismul fiind interpretat ca o anomie regresivă, iar aceste 4 clasificări având mai mult un caracter descriptiv decât explicativ.[7, p.236-237]

Susținem parțial opinia criticilor, or într-adevăr există  neclarități în ultimele 3 tipuri de suicid. Putem interpreta sinuciderea anomică și fatalistă ca ramificări ale sinuciderii egoiste, distincția dintre ele fiind în primul caz existența unui impediment în obținerea scopului ce fizic poate fi înlăturat (ex. încheierea unei relații toxice), în cazul doi, impedimentul nu poate fi înlăturat de victimă (ex. detenția).

Totuși, nu putem nega meritele enorme ale lui Durkheim, în cercetarea suicidului, începând cu examinarea psihicului uman, factorilor sociali și finisând cu influența mediului natural și al universului. Acesta a stabilit, în cele din urmă, că variațiile actelor sinucigașe depind de : integrarea socială (deficitul sau excesul căreia dă naștere sinuciderilor de tip egoist și altruist) și reglarea socială (limitele impuse, deficitul sau excesul cărora dau naștere sinuciderilor de tip anomic și fatalist). [Ibidem]

Deoarece poartă o amprentă individuală, actul de suicid nu pare a fi clasificabil. Totuși, nu doar Durkheim a recurs la clasificarea actului sinucigaș. Unii autori disting suicidul realizat, parasuicidul (de exemplu apanajul toxicomaniei, al grevei foamei, al neglijării unei boli etc.), suicidul cronic și suicidul parțial (când sinucigașul mai mult se joacă cu moartea decât o caută cu convingere, de exemplu automutilarea).

În funcție de scopul actului autoagresiv, suicidul poate fi : de șantaj (când se lasă șansa cedării), agresiv (de răzbunare), oblativ (de sacrificiu pentru o valoare), ordalic (ca probă a inocenței). [8, p.167]

Alți autori, disting 4 criterii de clasificare a sinuciderilor:

După modul adoptării hotărârii de sinucidere:
a) sinucidere anunțată – se caracterizează prin avertizări (privind aruncarea de pe pod, îmbibarea îmbrăcăminții cu substanțe inflamabile etc.). Avantajele unei asemenea atitudini, deși minime, apar ca fiind suficiente pentru a se evita o eventuală dramă;
b) sinucidere subită – se caracterizează prin emoții puternice de frică, furie, anxietate, care îl determină pe individ să adopte un comportament neașteptat, spontan, de eliberare bruscă de trăiri și impresii neplăcute prin sinucidere.

După scopul sinuciderii:
a) sinucidere socio-morală – datorată de pierderea de către individ a mândriei de a fi beneficiar al respectului colectivității;
b) sinucidere imitativă (romantică) – se caracterizează prin conduita imitativă a sinucigașului, care își zugrăvește o imagine a morții prin descriere detaliată a locului și modului survenirii acesteia, manifestând o simpatie evidentă față de acest eveniment.

După rezultatul sinuciderii, există:
a) sinucidere propriu-zisă – constă în realizarea voinței integrale a sinucigașului de a-și curma viața;
b) sinucidere patologică – cauzată, de obicei, de tulburări psihice grave;
c) sinucidere improprie – cauzată de acte care au dus la decesul individului, deși, acesta nu urmărea acest scop, ci mai degrabă, urmărea obținerea unor mari plăceri (autostrangularea în vederea cunoașterii stărilor premergătoare morții, evitarea somnului, consumul cantităților nemăsurate de tranchilizante pentru a obține starea de euforie).

După numărul participanților:
a) sinucidere solitară – săvîrșită în mod individual;
b) sinucidere colectivă – săvîrșită în comun cu alte persoane cu aceleași viziuni.[ 9 p.112-120]

Susținem în mare parte clasificările date, exceptând suicidul realizat și cel parțial, or producerea morții în timpul actului de autoomor reprezintă însăși suicidul, iar anexarea adjectivului „realizat” ar fi inutilă, căci moartea sau survine sau nu survine, iar neproducerea morții se califică drept tentativă de suicid și nu de suicid parțial. În acest context, fiind mai explicită clasificarea lui Alex Thio[10 p.188-189] care difierențiază suicidul-amenințare, suicidul-tentativă și suicidul reușit.

Cercetările antropologice indică o diversitate a atitudinilor față de sinucidere, pe parcursul istoriei.

În Grecia Antică, de exemplu, sinuciderea era considerată ca o atitudine nedemnă față de libertatea umană și ca o greșeală față de cetate.

În Roma Antică era o conduită obișnuită, răspândită mai ales în rândurile sclavilor, condamnaților la moarte.

În Egiptul Antic, soțiie erau obligate să se sinucidă pentru a-și urma soții decedați. Aceeași obligație o aveau și sclavii, a căror stăpâni decedau.

În India, până în secolul XX, erau încurajate așa-numitele„satti”(soție credincioasă), adică sacrificii voluntare ale văduvelor care se sinucideau după moartea soților lor, fiind arse de vii, alături de corpurile neînsuflețite ale soților.

În Africa și China, sinuciderea era apreciată ca o acțiune de răzbunare împotriva unui dușman, în baza credinței populare că „strigoiul” sinucigașului va bântui, stârnind spaimă în inima adversarului.

La eschimoși, vârstnicii ajunși o povară pentru ceilalți își luau singuri viața. [7, p.215]

Odată cu răspândirea creștinismului în Europa, suicidul a început a fi interpretat ca infracțiune contra statului. Multe țări europene condamnau sinuciderea, astfel că: deplasarea corpului sinucigașului din locuința sa se făcea  printr-o gaură specială făcută în perete, iar corpul trebuia supus mutilărilor (târât pe străzi, atârnat pe spânzurătoare, aruncat în canal, ars, pironit de un stâlp etc. ) în timp ce averea era confiscată.

În Franța, actul suicidar era supus judecății publice în baza unei ordonanțe penale din 1670, abolită abia în 1810.

În Anglia, spre sfîrșitul secolului XVIII, sinuciderea era considerată ca o infracțiune atât împoriva bisericii, cât și împotriva puterii regale, fiind sancționată cu trecerea bunurilor sinucigașilor în patrimoniul Coroanei. O reglementare similară privind tentativa de sinucidere, în același stat, a fost adoptată în 1854, abolirea ei având loc abia în 1961. La fel, legea civilă a Spaniei interzicea și sancționa suicidul.

David Hume aprecia în secolul XVIII că sinuciderea nu reprezintă un păcat , ci o formă de afirmare a libertății umane. Această idee a fost susținută de iluminiștii din Franța (Voltaire, Montesquieu, Diderot, Rousseau), J.J. Rousseau considerînd că orice om „are dreptul de a-și risca propria viață cu scopul de a o conserva. S-a spus oare cândva, că acela care se aruncă de pe fereastră, pentru a scăpa de un incendiu , ar fi vinovat de sinucidere ?”. [7, p.217-219]

Despre imposibilitatea incriminării tentativei de suicid, ba mai mult ca atât a suicidului, Cessare Becaria menționa că sinuciderea „este o infracțiune, care nu admite o pedeapsă propriu-zisă, deoarece aceasta nu poate cădea decât asupra nevinovaților, ori asupra unui corp rece și lipsit de viață”. [11, p. 117-118]

Practica suicidului era pe larg răspândită în Japonia. Existau patru motive principale pentru care un samurai japonez comitea harakiri (seppuku):

– Era înfrânt în luptă – la sfârșitul unei lupte, decât să fie luat prizonier, samuraiul prefera să iși pună singur capăt zilelor. Voltaire în Dicționarul filozofic notează că în Japonia, un bărbat de onoare care e victima unei nedreptăți nu provoacă la duel, dar se omoară. Iar „agresorul este dezonorat pentru totdeauna dacă nu-și împlântă adânc, un cuțit zdravăn în burtă”.  [12, p.348]
– În semn de protest – deseori practicat de vasali, care își însoțeau plângerile în fața guvernului de sinuciderile lor. Un alt exemplu datează din 1933, când un căpitan s-a sinucis într-un tren, căci guvernul a refuzat să construiască două nave miliare. După moartea acestuia, navele au fost construite.
– Era condamnat – varianta penală a seppuku-lui – pedeapsa capitală prin tsumebara, care a fost abrogată abia în 1873.
– Îl însoțea pe superior în moarte – la moartea stăpânilor, samuraii își dovedeau loialitatea și devotamentul urmându-și maestrul în moarte. [12, p.350]

În Japonia, practicile seppuku au supraviețuit chiar și în timpul celui de al doilea război mondial, prin piloții kamikaze, a căror acțiuni de sacrificiu vizau apărarea onoarei împăratului, prin nimicirea navelor inamice. [7, p.215] La fel, în timpul războaielor, s-a remarcat o creștere considerabilă a ratei sinuciderilor prin alte modalități incusiv prin aruncare în cascade și în craterul vulcanului Asama (într-o lună aruncându-se cca 2000 de persoane). [12, p.356] Erau pe larg răspîndite sinuciderile de liceeni și cele ale unor întregi familii. [12, p.340]

Cauze de fericire, frică, datorie și răzbunare… continuitatea ritualurilor de sinucidere, pe parcursul anilor, a dus la curmarea a milioane de vieți și stârnirea alarmei al cărei ecou a străbătut secole.

În altă ordine de idei, revenind la perioada actuală, ne vom referi la cauzele sinuciderii și metode de combatere.

După unii autori, motivele se clasifică în semivoluntare, involuntare și voluntare:

1. Semivoluntare (dictate de boli psihice)

Trebuie spus de la bun început că nu există careva relaţii cauzale între fenomenul suicidal şi demenţa în excusivitate, or, un număr infim de persoane care comit sinucideri, ori întreprind tentative în acest sens, sunt alienaţi mintal. [3]

Dar, totuși nu este exclus ca sinucigașul să acționeze sub influența unei boli psihice, cel mai des răspîndite în acest sens fiind schizofrenia, epilepsia și psihoza maniaco-depresivă.

2. Involuntare

În categoria dată, reamintim pedeapsa capitala prin tsumebara (la japonezi) precum și determinarea la sinucidere, inclusiv prin hipnoză. Hipnoza fiind definită ca un efect magnetic ce are influență asupra puterii de decizie a unei persoane, care are predispoziție spre un temperament nervos, influența fiind exersată în așa fel, încât morala persoanei este complet pervertită, sau mai mult, distrusă. [13]

3. Voluntare

Analiza cauzelor autovictimizării persoanelor cu psihicul sănătos relevă că unul din factorii esențiali este stresul excesiv legat de conflictele familiale. Locul doi îl dețin motivele legate de starea sănătății. Nu în ultimul rind se plasează motivul fricii de pedeapsă și condamnare judiciară, motivul de manifestare soldat cu eșec într-un grup criminal, intimidarea publică, etc. [14, p.309-312]

Din punct de vedere al timpului săvârșirii actului sinucigaș, putem deduce că unul din motive ar fi criza de vârstă – fenomen ce apare periodic cu o anumită regularitate pe tot parcursul vieții.

Unii autori clasifică crizele de vîrstă în mai multe categorii:

– Criza de la 3 ani – generată de formarea identității persoanei și de dorința imperioasă de a se afirma. De aici și insistențele de felul „eu”, „eu singur”;

– Criza de școlarizare – rezultă din dificultățile de adaptare la un nou mediu și la noi cerințe. Cea mai gravă formă a acestei crize este fobia școlară care determină de la bun început un randament scăzut al învățăturii;

– Criza adolescenței – are mai mult un caracter interior, manifestat în nenumărate conflicte cu ambianța, mai ales cu lumea interdicțiilor impuse de adulți;

– Criza schimbării de statut – provocată de asumarea unui rol nou de soț, părinte și de dificultățile în exercitarea lui;

– Criza de 40 de ani – legată de ieșirea din marele elanuri și aspirații, modificări în viața de cuplu. Este deosebit de dificilă;

– Criza pensionării – creează conștiința unei inutilități provocând o stare de stres psihologic agravat. [15, p. 117-118]

În pofida faptului că sinuciderea ne-ar părea mai mult vecină cu demența sau în general un „complice al diavolului”, considerăm că aceasta urmează a fi concepută ca un act asemănător cu alte acte mai puțin raționale, dictate de anumite circumstanțe.

Conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății, peste 800 000 de oameni mor anual prin sinucidere, suicidul fiind a doua cauză principală de deces la tinerii de 15-29 de ani. Există indicii că la fiecare act sinucigaș, ar putea exista mai mult de 20 de tentative de suicid. [16]

În Republica Moldova, conform datelor Biroului Național de Statistică, în anul 2021, s-au comis 466 de sinucideri, dintre care 85 de femei și 381 de bărbați. Din totalul de acte suicidare, 138 s-au săvârșit în mediul urban, iar 328 în mediul rural.

După categorii de vârste, majoritatea actelor de suicid au fost săvârșite de persoane care au trecut de vârsta de 65 de ani (18%), urmată de categoria cuprinsă între 60-64 de ani (10,3%), 55-59 de ani (10,3%), 40-44 de ani (10,3%), 35-39 de ani (9,86%), 45-49 de ani (9,1%), 50-54 de ani(8%), 30-34 de ani(7,8%),  25-29 de ani(6,5%),  20-24 de ani(4,7%),  15-19 ani(3,81%),  10-14 ani(0,22%).

La fel, conform datelor Biroului Național de Statistică, în anul 2020, în RM s-au săvârșit 487 de sinucideri, dintre care 81 de femei și 406 bărbați. Din totalul de acte de suicid, 147 s-au săvârșit în mediul urban, iar 340 în mediul rural.

După categorii de vârste, majoritatea actelor de suicid au fost săvârșite de persoane care au trecut de vârsta de 65 de ani (18%), urmată de categoria cuprinsă între 60-64 de ani (10,8%), 40-44 de ani (10,2%), 30-34 de ani(10%),  55-59 de ani (10%), 50-54 de ani(9,4%), 35-39 de ani (8,8%), 45-49 de ani (8,2%), 25-29 de ani(6,3%),  20-24 de ani(4,9%),  15-19 ani(2,4%),  10-14 ani(0,4%).

Totodată, numărul de sinucideri pentru anii 2014-2019 este în descreștere, ajungând de la 581 la 467 de cazuri.[17]

Unii autori [13] consideră că există anumiți indici care fac posibilă depistarea persoanelor predispuse spre suicid (depresie, melancolie, neliniște psihică, predominarea gândului despre moarte, izolarea de colectiv etc.).

Totodată, faptul că majoritatea actelor de suicid se comit de bărbați explică despre probleme grave ale societății la nivel de prejudecăți, or bărbații nu sunt încurajați în a-și exterioriza emoțiile, aceștia fiind nevoiți să își refuleze problemele zilnice, având tendința de a fi mai introvertiți. Femeile mai des își recunosc anumite slăbiciuni și se adresează după ajutor psihologului, psihoterapeutului sau psihiatrului.

La fel, faptul că majoritatea sinuciderilor se comit în mediul rural, ne vorbesc despre lipsa unor servicii calitative de asistență socială în sate.

Subsecvent, procesul digitalizării și dezvoltarea accelerată a noilor tehnologii inclusiv a rețelelor de socializare, pe lângă impactul pozitiv, dă naștere unor noi probleme sociale. Etalarea în spațiul virtual a reușitelor, luxului, opulenței, generează un nivel de frustrare colectivă și dacă, pentru unii acest fapt servește drept o sursă de motivație, pentru alții se transformă în depresie, neulțumire față de condițiile sale existențiale ce duce la tentative de suicid sau suicid. La fel – instabilitatea economică, migraţia, duce la distrugerea cuplurilor, căsniciilor, fapte generatoare de stări emoționale negative pe teren lung.

Gravitatea problemei sinuciderilor a determinat modificarea variantelor agravante a unor componențe de infractiuni și incriminarea unor noi infracțiuni în Codul penal.

După fenomenul „balena albastră”, prin Legea nr.157 din 26.07.2018 cu privire la modificarea Codului penal al Republicii Moldova, a fost incriminată infracțiunea de justificare publică a sinuciderii, adică distribuirea sau punerea în alt mod la dispoziţia publicului a unui mesaj privind recunoaşterea sinuciderii ca fiind justă, ca fiind demnă de urmat sau care necesită a fi susţinută.[18]

La fel, prin aceeași lege, s-a modificat conținutul art.150 din Codul penal (determinarea la sinucidere), fiind mărite și sancțiunile pentru comiterea infracțiunii nominalizate.

Reamintim că legiuitorul a prevăzut circumstanța agravantă „acțiuni soldate cu sinuciderea victimei” pentru mai mult infracțiuni (traficul de organe, țesuturi și celule umane, tortura, tratamentul inuman sau degradant, încălcarea egalității în drepturi a cetățenilor, violența în familie, traficul de copii ).

Violența în familie este fapta ilicită deseori generatoare de suicid sau tentativă de suicid. Drept exemplu putem aduce sentința Judecătoriei Edineț, sediul Central,  din 10 ianuarie 2023, prin care, un făptuitor a fost condamnat la închisoare pe un termen de 9 ani, cu executarea pedepsei în penitenciar de tip semiînchis, pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie față de bunica sa, soldată cu tentativa de sinucidere a victimei. [19]

La fel, prin sentința Judecătoriei Bălți, sediul Fălești din 25 noiembrie 2022, pe un alt caz, o persoană de gen masculin a fost condamnată la 6 ani de închisoare cu executare în penitenciar de tip semiînchis pentru violență în familie aplicată față de soția sa, care s-a soldat cu sinuciderea victimei. [20]

Pentru a nu culege consecințele nefaste ale suicidului și a tentativelor de suicid, este importantă politica de prevenire a suicidului în stat. Un rol decisiv în acest sens îl are comunitatea, care poate avea un impact pozitiv asupra fiecărui membru prin:

– promovarea sănătăţii fizice și mentale a membrilor comunităţii;
– consolidarea capacității furnizorilor locali de asistență socială/medicală;
– mobilizarea mass-media prin mediatizarea activității centrelor comunitare de sănătate mintală;
– identificarea stakeholderilor cheie, instituțiilor de stat și private, ong-urilor, voluntarilor, persoanelor motivate care ar susține workshopuri, seminare, webinare, traininguri, alte activități îndreptate spre combaterea fenomenului;
– implementare programelor școlare de prevenire a sinuciderilor;
– crearea activităților accesibile tuturor categoriilor de vârstă, care ar contribui la bunăstarea emoțională;
– identificarea lacunelor în serviciile publice și infrastructură;
– înlăturarea tabuizării tematicii suicidului și promovarea deschideri membrilor societății spre o comunicare deschisă cu privire la acest fenomen;
– identificarea grupurilor-țintă a persoanelor vulnerabile și stabilirea suportului în dependență de motivele determinante (cei care au avut tentative de suicid anterior, cei grav bolnavi, dependenții de alcool sau droguri, persoanele care și-au pierdut partenerul de viață, persoanele care au suferit o pierdere financiară, care au suferit în urma violenței, etc.);
– identificarea grupurilor-țintă în dependență de vârstă/ocupație (ex. implementarea programelor de prevenire a suicidului concentrate pe bătrâni);
– lupta cu fenomenul alcoolismului;
– antrenarea liderilor de comunități, pentru a deveni resurse eficiente de suport în managementul comportamentului suicidal al membrilor comunității.

Deseori auzim frazele: „nu e totul chiar așa de rău”, „totul va fi bine”… sau mai rău de atât: „ia-te în mâini”. În opinia psihologilor, aceste fraze doar agravează starea unei persoane cu gânduri suicidale.

Învățând să oferim suport prin metode constructive, apelând la empatie și acțiuni prompte în situații critice, fiecare dintre noi poate contribui la prevenirea autovictimizării în rândurile populației.

Referințe:

1.Crosby A., Ortega L., Melanson C. Self-directed violence surveillance: Uniform definitions and recommended data elements, version 1.0 [PDF – 1 MB] Atlanta, GA, (2011) https://www.cdc.gov/suicide/pdf/self-directed-violence-a.pdf
2.Etmilogia suicidului https://www.etymonline.com/word/suicide
3.http://criminology.md/library/materiale-didactice-manuale-monografii/14-elemente-de criminologie.html?start=1
4. Ciobanu Igor „Criminologie”; Univ. De Stat din Moldova, Catedra Drept penal și Criminoogie – Ch.: S.n., 2011 (F.E.-P. „Tipogr. Cenrală”)
5. http://readr.ru/zigmund-freyd-mi-i-smert.html
6. Дюркгейм Э. Самоубийство: Социологический этюд/Пер, с фр. с сокр.; Под ред. В. А. Базарова.—М.: Мысль, 1994
7. Rădulescu Sorin M. „Devianță, criminalitate și patologie socială”/ Lumina Lex/ București 1999
8. Scripcaru G. , Astărăstoaie V. „Criminologie clinică” Iași, Polirom 2003
9. „Tipologii criminogene”, Tănăsescu I., Tănăsescu G., Tănăsescu C., București,Studii Juridice, Editura C.H. Beck 2007
10. Butoi Tudorel Badea, Nicolae Luminița Georgeta, Dinuică Doinel ș.a. „Victimologie”, București, 2019
11. Beccaria Cessare „Despre infracțiuni și pedepse”, București, Editura Rosseti, 2001
12. Pinguet, Maurice „Moartea voluntară în Japonia: De la hara-kiri la kamikadze” București, Ararat , 1997
13. http://www.carte.prohypnosis.co.uk/cap11.html
14. Bivol Aliona „Prevenirea suicidului în organele afacerilor interne”/Materialele Conferinței științifico-practice internaționale, 18-19 aprilie 2003: Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendințele, măsurile de prevenre și combatere, Chișinău 2003
15. Rusnac Svetlana „ Psihilogia dreptului”, Editura ARC, Chișinău 2000
16. https://apps.who.int/iris/bitstream/handle/10665/272860/9789241513791-eng.pdf?sequence=1&isAllowed=y
17. https://statistica.gov.md/ro/ziua-mondiala-a-suicidului-9698_59842.html
18. Legea nr.157 din 26.07.2018 cu privire la modificarea Codului penal al Republicii Moldova publicată la 14.09.2018 în Monitorul Oficial Nr. 347-357 art. 586
19. http://procuratura.md/md/newslst/1211/1/9460/?fbclid=IwAR3v2EHfbNcDrbw7d1mSWUu9U9F8bNQijvi3xCh5qbVmKlWx2XCIZf8GT0M
20. http://procuratura.md/md/newslst/1211/1/9367/