Dr. Radu Rizoiu
„Do me a wrong, you’re a bringer of evil
The Devil is never a maker
The less that you give, you’re a taker
(…)
Well, if it seems to be real, it’s illusion
For every moment of truth, there’s confusion in life
(…)
Fool, fool
Look for the answer
Fool, fool, fool”
Black Sabbath, Heaven and Hell, „Heaven and Hell” (1980)
Ni se spune că trăim într-o eră a post-adevărului, unde realitatea poate fi de-construită și re-construită de către fiecare dintre noi. Într-un fel, este adevărat (sic!). Astăzi avem mult mai multe mijloace (tehnice) pentru a ne izola de lume și a trăi într-o realitate (virtuală) pe care să o putem controla în direcția dorită. Eșecurile de etapă ale universurilor virtuale „la purtător” se datorează numai primitivismului tehnologiei. Deja anul acesta se anunță a fi cel în care „ochelarii de realitate virtuală” vor deveni în sfârșit fiabili și disponibili pe scară largă. Chiar dacă visul „Meta-versului” pare a se fi năruit în criza industriei IT de la începutul acestui an, succesul contemporan al francizei Avatar (bazat în special pe nevoia de escapism) ne demonstrează că lumea caută în continuare o realitate alternativă. „Construcția socială a realității” începe să devină o construcție personală a realității. Ne alegem „prietenii” din rețelele sociale pe baza „afinităților (s)elective” sugerate de algoritmii platformei și renunțăm la ei („unfriend”) imediat ce ne contrazic, oferind acelorași algoritmi mai multe date pentru a ne „găsi” alți prieteni mai potriviți. Adevărul a devenit atât de dureros, încât pretindem să fie ocultat în moduri din ce în ce mai prietenoase. Anumite porțiuni din el se dovedesc a fi atât de usturătoare, încât sunt îndepărtate complet din discursul acceptabil. Altele pur și simplu sunt marcate cu avertismente de genul „Atenție, urmează detalii care vă pot afecta emoțional”. Adevărul nu mai este dorit.
Unii afirmă că trăim în epoca post-Adevărului, în care credința (ousia) personificată în ființa (hypostasis) lui Iisus este lăsată la o parte sau, în cel mai buna caz, este folosită ca simplu argument pentru a demonstra micile noastre dispute sublunare. Pentru unii, „adevărata” credință justifică lupta fizică împotriva celor care și-au „uitat” credința[1]; pentru alții slava lui Iisus necesită oprirea progresului tehnic; iar alții consideră că „mărturisirea” Adevărului este mijlocul perfect pentru propria propășire lumească.
Și totuși, adevărul se încăpățânează să existe în lume, așa cum Adevărul s-a încăpățânat să se întrupeze și să ni se arate în ciuda reticenței noastre congenitale[2].
Paradoxul mincinosului
Imaginați-vă trei personaje: unul spune mereu adevărul (să-l numim „Idiotul”[3]), unul minte mereu (să-l numim „Mitomanul”), al treilea alege dacă să spună adevărul sau să mintă, în funcție de interesul de moment (să-l numim „Politicianul”). Care dintre acestea vi se pare mai indezirabil din punct de vedere moral? O să-mi spuneți că, morala fiind despre oameni și alegerile lor din lumea reală, numai Politicianul poate fi o referință reală, orice om fiind un zoon politikon[4], iar ceilalți doi fiind doar prototipuri ideale care nu există „în natură”. Dar, la fel ca Idiotul, și Mitomanul este o persoană „de încredere”. În definitiv, știi că mereu evită să spună adevărul. Din acest punct de vedere, paradoxul mincinosului este fals pentru că mincinosul nu va spune niciodată „Eu mint”. Numai cel care alege când să mintă (i.e. Politicianul) o va face. Până și Petrică din pilda cu Petrică și lupul spune adevărul ultima dată, când chiar vine lupul…
Există așadar o diferență între adevăr-falsitate (categorii logice) și bine-rău (categorii morale)[5]. Minciuna este cumva cu un picior în ambele lumi: mincinosul știe care este adevărul, dar preferă să-l oculteze. De aceea, Diavolul nu este un mincinos patologic (el nu este Mitomanul), ci un „maestru al minciunilor”. El îmbracă minciuna în hainele adevărului. Tocmai de aceea Nicolae Steinhardt ne avertizează în Jurnalul fericirii să nu-l credem pe Diavol nici dacă încearcă să ne convingă că Dumnezeu există. Problema nu este cea a adevărului ca relație logică, ci este mai degrabă problema caracterului moral al celui care (ocazional) se folosește de adevăr pentru a atinge scopuri blamabile moral[6]. Și în zilele noastre vedem cum personaje cu o ținută morală corectă sunt demonetizate public prin „dezvăluiri” despre anumite aspecte din trecutul lor. Chiar și când acestea sunt adevărate, ele nu ar trebui să fie suficiente pentru a descalifica total ideile susținute de acea persoană. Fiecare opinie ar trebui analizată independent de persoana care o spune sau o susține; ea ar trebui să fie o chestiune obiectivă. Tocmai de aceea, argumentul ad hominem este o eroare logică, pentru că alterează analiza ideilor prin prisma persoanelor care le susțin. Adevărul este o armă cu două tăișuri…
În mod similar, minciuna nu este întotdeauna blamabilă, ci doar atunci când este folosită în scopuri maligne. Fericitul Augustin însuși (unul dintre cei mai intransigenți moraliști) pretinde că poate exista justificare morală pentru minciună atunci când aperi o valoare mai mare[7]. Prin urmare, adevărul nu ar fi o valoarea absolută, iar minciuna nu ar fi o atitudine eminamente greșită. Fondatorul scolasticii medievale, Anselm de Canterbury, are el însuși unele îndoieli despre adevăr[8]. Pe de altă parte, filosoful contemporan Sam Harris zice că din punct de vedere economic este mai eficient să spui mereu adevărul (iar dacă nu vrei să-l spui, mai bine să taci decât să minți).
Minciuna reprezintă totuși o categorie diferită de cea a falsității[9]. Dacă în cazul celei din urmă, afirmația falsă este o simplă necorelare obiectivă cu adevărul obiectiv care derivă din necunoaștere, în cazul minciunii se adaugă și o intenție[10] de a ascunde un adevăr care îi este cunoscut subiectului[11]. În drept, falsitatea este eroarea, în timp ce minciuna este dolul. De aceea este greșit să analizăm dolul ca specie a erorii. Totuși, uneori se mai vorbește încă despre un dolus bonus, deci despre o minciună acceptabilă. Dar asta se întâmplă pentru că dreptul este un sistem realist (pragmatic) care nu-și mai recunoaște (de multe ori) izvorul moral. În fond, rolul dreptului într-o societate (post)modernă este (doar) acela de a asigura funcționarea eficientă a societății prin reducerea externalităților. Faptul că multe reguli juridice reflectă precepte morale ține mai degrabă de natura comună a raționamentelor care au decantat cele două categorii de norme, decât de vreo filiație naturală a dreptului din morală.
În planul logicii, problema „adevărului subiectiv” este una falsă (sau cel mult o non-problemă), pentru că adevărul (logic) se raportează la realitatea obiectivă. În schimb, în plan etic, minciuna are în vedere doar o afirmație care este în contradicție cu adevărul subiectiv al celui care face afirmația[12]. Este posibil ca acel adevăr subiectiv însuși să fie în contradicție cu adevărul obiectiv[13]. Dar atât timp cât subiectul își exprimă propria opinie (doxa), propria viziune asupra realității[14], el nu va spune o minciună[15]. Tocmai de aceea, minciuna este greu de dovedit, pentru că dovada presupune compararea afirmației (care este obiectivă) cu credința interioară a subiectului (care este adevărul său subiectiv de la momentul exprimării). Or, această credință interioară este imposibil de cunoscut ca atare; ea trebuie dedusă din diferite (alte) manifestări ale subiectului din perioada relevantă.
Minciuna a intrat în lume sub forma adevărului parțial. Șarpele i-a spus Evei că nu va muri dacă va mânca fructului cunoașterii (binelui și răului). Și așa era. Pentru că viața veșnică era atributul fructului pomului vieții. Prin urmare, dacă mânca din pomul cunoașterii și continua să mănânce și din pomul vieții, urma să-și păstreze imortalitatea. De asemenea, i-a spus că după ce va mânca din pomul cunoașterii, va avea o înțelegere similară divinității. Și așa era. Pentru că Dumnezeu se supără că acum „Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul”[16]. Așadar, șarpele nu a mințit prin ceea ce i-a spus Evei. Ce a omis însă să-i spună este că încălcând porunca Domnului (singura interdicție, de altfel), va suferi sancțiunea expulzării din Rai, cu consecința interdicției de mai avea acces la pomul vieții. A fost o simplă minciună prin omisiune camuflată sub o serie de adevăruri parțiale[17]. Este interesant că atât Eva, cât și Adam, atunci când au fost mințiți nu cunoșteau ideea de minciună (pentru că nu gustaseră din fructul cunoașterii binelui și răului). Ei au fost doar victimele minciunii prin omisiune a șarpelui. Ei și-au primit pedeapsa nu din cauză că au fost păcăliți, ci pentru că au încălcat porunca (simplă) de a nu face lucrul interzis (fără să aibă nevoie să cunoască motivul pentru care nu trebuie să-l facă).
În zilele noastre, minciuna pare să fie mai greu de utilizat, de vreme ce sursele de informare sunt mult mai la îndemână[18]. Și totuși, chiar și atunci când „victima” este în cea mai bună poziție de a verifica acuratețea afirmațiilor „mincinosului”, minciuna se încăpățânează să prolifereze. Acum câțiva ani, cel mai de succes investitor al planetei, Warren Buffet, a fost înșelat să achiziționeze o afacere din Germania pentru un preț de zece ori mai mare decât valoarea reală. Evident că miliardarul a angajat consultanți excelenți, dar aceștia nu și-au putut închipui că „ținta” va recurge la cea mai primitivă metodă de minciună – falsificarea unor documente prin prelucrarea imaginilor reale într-un program de editare de imagini. În litigiul care a urmat[19], instanța a constatat existența acelor falsuri grosolane și i-a sancționat pe cei responsabili. Dar important este că nici măcar o echipă experimentată de consultanți specializați nu a putut să creadă că, la acel nivel, minciuna poate fi atât de utilizată…
În primele faze ale privatizării în România, atunci când se pusese problema privatizării Băncii Române pentru Dezvoltare, izbucnise un scandal mediatic imens cu privire la unele fraude bancare orchestrate de Gabriel Bivolaru, devenit între timp deputat. În ciuda notorietății situației (existența unor cecuri și bilete la ordin falsificate grosolan, dar cu privire la care un funcționar bancar alesese să „închidă ochii”), solicitarea consultanților angajați de băncile interesate în privatizarea BRD de a vedea documentele în cauză (pentru a evalua impactul financiar al fraudei) s-a lovit de refuzul ferm al conducerii BRD de la acea vreme. Prin urmare, cumpărătorii erau puși în situația de a-și asuma o pierdere a cărei întindere nu o puteau cunoaște, deși știau că ea există și este considerabilă. Oare atitudinea acelui președinte de bancă de a refuza accesul la informații a fost o formă de minciună? În definitiv el nu a negat existența problemei, ci doar a refuzat accesul la informații pe motiv că o anchetă penală se afla în derulare…
Problema adevărului absolut
Sunt două probleme pe care le văd exacerbate în ultimele luni pornind de la aceste teme: cum combatem minciuna și dacă nu cumva ar trebui să-l eradicăm chiar pe mincinos.
Cât privește problema mijloacelor cu care poți lupta cu minciuna, pare că adevărul nu mai este suficient[20] și trebuie să recurgi la minciună sau cenzură pentru a combate minciuna[21]. Trăim într-o epocă a simplificărilor. De aceea, de multe ori, afirmațiile sunt judecate scoase din context. Iar atunci când se arată contextul pentru a judeca valoarea de adevăr a afirmației, publicul consideră că se încearcă o ascundere a adevărului. Așa că se preferă proferarea unei minciuni simpl(ificatoar)e pentru a combate minciuna scoaterii din context… Altfel spus, ambele părți apelează la adevăruri parțiale (incomplete) care au avantajul de a fi categorice (deci sunt simplu de comunicat), dar au dezavantajul de a fi simple minciuni (ca adevăruri incomplete[22]).
De partea cealaltă, problema interzicerii mincinosului[23], în locul interzicerii minciunii se lovește de observația că nimeni nu este un mincinos absolut. Și atunci interzicerea tuturor comunicațiilor care provin de la un agent (fie el și un mincinos dovedit[24]) poate să cenzureze și mesaje adevărate (fie ele și jumătăți de adevăr). În definitiv, niciun actor actual nu poate fi definit drept Mitoman; toți sunt Politicieni. Observăm această dublă măsură dusă la extrem în cazul războiului din Ucraina. Sursele ucrainene sunt preluate telles quelles în Occident, în timp ce cele rusești sunt puternic cenzurate[25]. Or, cel puțin atunci când se pronunță asupra unor fapte (iar nu doar emit opinii subiective), ar fi util să vedem ambele versiuni, cunoscut fiind faptul că într-un război ambele tabere ascund adevărul… Poate că din două jumătăți de adevăr am putea să ne formăm o ideea mai exactă despre adevăr, decât putem dintr-o singură jumătate.
Dacă ne gândim la zona publicității (comerciale), putem să observăm o proliferare a „minciunilor albe”: toate produsele sunt „cele mai …”. Dacă vei folosi produsul C vei avea succes în viață sau vei scăpa de toate necazurile. Nimeni nu își face iluzia că mesajul publicitar este adevărat. Lucrurile o iau însă razna atunci când reclama pretinde să rezolve o problemă punctuală, de exemplu să vindece acneea. Atunci, când se dovedește că produsul nu numai că nu rezolvă problema, dar generează probleme de sănătate serioase[26], deja suntem pe un teren care nu mai este nici măcar (simplă) publicitate înșelătoare[27], ci pune problema unei minciuni care determină o răspundere agravată.
Hannah Arendt a încercat să ridice adevărul la nivel de principiu absolut: Fiat veritas, et pereat mundus?[28]Cred că adevărul este o bază necesară pentru sănătatea unei societăți, dar el nu trebuie absolutizat. Se poate, de asemenea, discuta despre adevărul privit ca (simplu) standard, care poate ceda întâietate în conflict cu alt principiu[29]. Astfel, de exemplu, când ești în război nu poți fi obligat să spui adevărul despre planurile tale militare dându-i astfel inamicului șansa să le contracareze.
Între cineva care spune mereu adevărul (Idiotul) și cel care poate alege să mintă (Politicianul), ultimul nu cumva are un avantaj competitiv? Diferența dintre martor și avocat, care a adus renumele de mincinos avocatului, este tocmai aceea că martorul este obligat să spună adevărul… De fapt, și avocatul preferă să spună adevărul, doar că el trebuie să arate acea parte din adevăr care îi profită poziției clientului său. Așa cum arată parabola din filmul Liar Liar (1997), un avocat „blestemat” să spună mereu adevărul nu-și pierde automat toată clientela.
Jurământul martorului ne arată că doar adevărul este acceptabil. Formula din art. 318 din Codul de procedură civilă („Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”) arată că obligația martorului este de a devoala întregul său adevăr (subiectiv)[30]. De altfel, porunca a noua a decalogului („Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”) are un înțeles similar[31].
În definitiv, problema adevărului și a valorii sale pentru societate poate fi definită și prin analiza liantului social. Altfel spus, depinde câtă importanță asociem încrederii[32] (și cât de mult repudiem înșelarea încrederii[33]). De exemplu, se spune că dacă suntem păcăliți a doua oară, problema este la noi: „Fool me once, shame on you; fool me twice, shame on me”. Problema este însă una de funcționare a circuitului civil: ne dorim ca persoanele care înșală să fie eliminate din acesta, sau ca ele să se oprească din a înșela[34]? Ne dorim ca numai Idioții să aibă dreptul să încheie contracte? Sau admitem că și Politicienii o pot face, dar atunci va fi nevoie de mecanisme mai complicate (și mai costisitoare pentru societate) de verificare și sancționare a veridicității promisiunilor. Într-o lume de Idioți, dreptul ar fi mult simplificat, chiar dacă nu ar dispărea complet. Așa cum ne arată povestirile cu roboți ale lui Asimov, chiar și între agenți care nu pot (ontologic) să mintă (roboții), este nevoie de un set (minimal) de legi…
Recent, a reapărut pe scena publică problema secretelor de stat[35]. Este dezirabil să eliminăm asemenea secrete? Cei care le dezvăluie sau care doar le află (în virtutea misiunii lor) sunt blamabili? Altfel spus, poate interesul public să justifice minciuna? Dar dacă în locul secretului de stat punem un secret privat? Protecția datelor personale și a vieții private nu este importantă? Cred că este vorba despre false probleme. Adevărul nu implică în mod necesar devoalarea tuturor faptelor cunoscute. El solicită doar să eviți să minți. Așadar, nu este nevoie să minți pentru a ascunde informațiile sensibile; este suficient să nu le dezvălui.
„Ocolirea adevărului” sau „cosmetizarea” sa este atât de puternic asociată cu discursul politic[36], încât promisiunile electorale au devenit un exemplu tipic de acte juridice jocandi causa[37]. Protestele din Franța demonstrează că adevărul (care este de multe ori neplăcut) nu are tracțiune electorală (cel puțin nu atunci când chiar se concretizează). Nenea Spirache din Titanic Vals este doar un personaj de teatru… Uneori, politicienii ajung chiar să deformeze regulile matematicii pentru a le servi propriilor interese de moment[38]. Aceste manipulări politice ale adevărului au făcut ca uneori, politicienii înșiși să simtă nevoia să formuleze principiile pe care se bazează construcția sistemului politic ales ca fiind adevăruri obiective. Este exemplul[39] celebrei Declarații de independență a Statelor Unite ale Americii unde se afirmă că „We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.” Însă, așa cum explică foarte frumos Hannah Arendt, tocmai nevoia de a le declara „adevăruri evidente” demonstrează caracterul lor relativ[40].
Aplicații juridice
Simulația este un exemplu ciudat de realism juridic. Aici minciuna pare a fi acceptabilă în plan social[41]. La o privire mai atentă, însă, observăm că ea ține mai degrabă de protecția sferei private: actul secret reflectă adevărul (subiectiv al) părților. Doar actul public este „mincinos” față de terți. Or, terții nu ar trebui să fie interesați de conținutul actului secret [art. 1280 NCC]. Deci minciuna din actul public ar fi una benignă[42]. Atunci când acel act produce totuși anumite efecte (fiind opozabil [art. 1281 NCC]) față de terți, aceștia din urmă pot să-l conteste [art. 1290 NCC]. În schimb, în dreptul public unde ceea ce prevalează este efectul social al actului, simulația este mereu sancționată [art. 11 NCF].
Problema distincției dintre greșeală (eroarea) și minciună (dolul) se arată și în planul sancționării mincinosului. La o primă vedere, ambele comportamente reprobabile atrag aceleași consecințe: anulabilitatea actului încheiat în eroare [art. 1207 NCC] sau prin dol [art. 1214 NCC]. De aceea se afirmă de multe ori că dolul este o formă specifică de eroare – o „eroare provocată”, ca să folosim terminologia Codului civil. Dar tocmai aici este eroarea (sic!) de raționament. În cazul erorii, cealaltă parte nu a făcut nimic reprobabil; în cazul dolului, ea l-a mințit pe cocontractant. Este normal să fie tratați la fel? Majoritatea analizelor juridice subliniază doar diferențe conjuncturale: termenul de prescripție este mai favorabil pentru cel mințit [art. 2529 NCC], mincinosul nu poate să îi impună celuilalt o împăcare [art. 1213 NCC a contrario vs art. 1257 NCC].
În plus, toți recunosc faptul că mincinosul va fi sancționat chiar și atunci când actul nu va fi anulat [art. 1215 NCC]. Și aceasta pentru că dolul reprezintă (și) un fapt juridic ilicit. Prin urmare, el dă naștere (și) unei răspunderi delictuale. Cred că această idee nu este însă dusă până la capăt atunci când se susține că nivelul daunelor interese are în vedere (doar) diferența de valoare între prestații. În definitiv, în acest caz, singura diferență dintre adaptarea contractului în caz de eroare [art. 1213 NCC] față de cea în caz de dol [art. 1257 NCC] ar fi dată de partea care poate cere adaptarea. Or, minciuna este ea însăși un delict și ar trebui sancționată în sine, dincolo de consecințele ei negative. De fapt, minciuna lovește la baza sistemului social, șubrezind încrederea care este liantul dintre oameni. Ca atare, ea ar trebui sancționată în sine (și în plus față de dezechilibrul cauzat). Vedem acest lucru în cazul contractului de asigurare, unde minciuna asiguratului dă dreptul asigurătorului de a nu-i plăti indemnizația (fără a fi obligat să-i restituie asiguratului primele achitate) [art. 2204 NCC]. Așadar, acolo unde încrederea ține de însăși cauza contractului, efectul este expres menționat de lege. În celelalte cazuri, însă, este nevoie de o citire sistematică a dispozițiilor art. 1257 NCC: pe lângă daunele materiale (diferențele de valoare între prestațiile contractuale) se va pune și problema unor daune morale [art. 253 alin. (4) NCC] (pentru că, mințind, autorul dolului a adus atingere demnității celui mințit).
Minciuna, atunci când este exhibată public, tinde să distrugă urzeala realității[43]. „When a man lies, he murders some part of the world./These are the pale deaths which men miscall their lives.”[44] Dreptul ar trebui să reprime minciuna cât mai eficient cu putință, iar delimitarea minciunii de simpla falsitate este o zonă în care această „luptă pentru drept” încă se mai poartă…
[*] Acest text are la bază ideile discutate într-o prelegere ținută studenților de la Facultatea de Drept a Universității de Stat din Moldova în data de 24 martie 2023. Le mulțumesc în special domnilor profesori Sergiu Băieș și Octavian Cazac pentru că mi-au facilitat acea întâlnire.
[1] Deși mișcarea nu este una nouă (cruciadele europene și războaiele religioase stau mărturie), la acel moment religia era un element fundamental al statului. Astăzi, într-o epocă despre care ne place să credem că a realizat separarea dintre Stat și Biserică, folosirea argumentului religios pentru războaie între entități statale pare ciudată.
[2] Există o întreagă discuție despre refuzul Sfântului Apostol Pavel de a include adevărul între virtuțile creștine. A se vedea C. Bădiliță, Comentariu la 1Tesaloniceni, Ed. Vremea, București, 2022, p. 40. Să nu uităm însă că Apostolul a fost primul care a „pus pe hârtie” valoarea adevărului divin în Epistola către Romani, înaintea textului evanghelic din Ioan 14:6…
[3] Evident, referința este făcută la personajul lui Dostoievski…
[4] Nu vreau să se creadă că traduc zoon politikon prin „om politic”, dar aici Politicianul este omul socializat, implicat în viața societății sale, acel individ care tinde să profeseze acea vita activa despre care vorbea Hannah Arendt…
[5] Hannah Arendt a remarcat diferența dintre adevărurile științifice și cele filosofice și le-a opus pe amândouă minciunii (organizate) care ar fi o denaturare a faptelor (cunoscute). A se vedea H. Arendt, Truth and Politics, în P. Baehr (ed.), The Portable Hannah Arendt, Penguin Books, New York, 2000, p. 549: „The opposite of a rationally true statement is either error and ignorance, as in the sciences, or illusion and opinion, as in philosophy. Deliberate falsehood, the plain lie, plays its role only in the domain of factual statements, and it seems significant, and rather odd, that in the long debate about this antagonism of truth and politics, from Plato to Hobbes, no one, apparently, ever believed that organized lying, as we know it today, could be an adequate weapon against truth”.
[6] Sau pentru a pune în pericol viața unor oameni, așa cum se întâmplă în cazul furnizării de informații secrete în timp de război. Suntem în prezența unui paradox: adevărul este atât de important încât trebuie ocultat. Așa cum spunea Winston Churchill: “In wartime, truth is so precious that she should always be attended by a bodyguard of lies”.
[7] Sfântul Augustin, Despre minciună, Ed. Humanitas, București, 2016
[8] A se vedea Anselm de Cantebury, Despre adevăr, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, unde, după ce oferă o definiție obiectivă a adevărului (XI, p. 61): „drept rectitudine perceptibilă doar cu mintea”, adaugă apoi (XII, p. 67) ideea de intenție care caracterizează acest adevăr din punct de vedere subiectiv: „Orice voință, după cum vrea ceva, tot așa vrea în vederea a ceva. Căci așa cum trebuie cercetat ce vrea, tot așa trebuie văzut de ce vrea. Firește, nu trebuie să fie mai corectă, voind ceea ce trebuie, decât voind în vederea a ceea ce trebuie”.
[9] A se vedea Sam Harris, op. cit., p. 10: „Să minți înseamnă să-i induci în eroare în mod intenționat pe ceilalți, atunci când aceștia cred că aveți o comunicare sinceră”. Pentru o analiză dedicată relației dintre adevăr și dreptate, a se vedea V. Stoica, Adevărul, premisa dreptății, în Dilema Veche nr. 989 din 23 martie – 29 martie 2023.
[10] Este exact mecanismul prin care, în dreptul penal, reprimarea unei fapte antisociale are de cele mai multe ori în vedere latura subiectivă, adică gradul de implicare a autorului în urmărirea/acceptarea producerii vătămării celuilalt.
[11] Sfântul Augustin, op. cit., I.I.III.3, p. 33-34: „nu orice om care rostește falsul minte, câtă vreme el chiar crede sau e de părere că ceea ce spune este adevărat. (…) de mințit minte acela care una are în gând și altceva redă prin cuvinte sau prin orice alte moduri de semnificare”.
[12] A se vedea Sam Harris, op. cit., p. 11: „A vorbi sincer înseamnă a-ți expune convingerile cu acuratețe. Dar sinceritatea nu oferă nicio garanție că opiniile cuiva asupra lumii sunt și adevărate”.
[13] De fapt, omul este ontologic incapabil să cunoască (dacă știe) adevărul. A se vedea H. Arendt, op. cit., p. 550: „Man is not capable of truth, all his truths, alas, are δόξαι, mere opinions”.
[14] Uneori, chiar și în drept se pune problema unui minim de diligență pe care agentul trebuie să o depună pentru a verifica veridicitatea propriilor convingeri (adică alinierea lor cu realitatea obiectivă). Astfel, de exemplu, principalii „răspândaci” de știri, ziariștii, au obligația de a evalua gradul de veracitate ale faptelor pe care le relatează. A se vedea CEDO, cauza Kącki c. Poloniei (2017), §52: „Responsible journalism requires that the journalists check the information provided to the public to a reasonable extent”.
[15] Problema minciunii este astfel mai complicată decât cea a falsității. A se vedea H. Arendt, op. cit., p. 556: „Unwelcome opinion can be argued with, rejected, or compromised upon, but unwelcome facts possess an infuriating stubbornness that nothing can move except plain lies”.
[16] Facerea, 3.22
[17] Într-un sondaj ad-hoc printre studenții USM cu care am dezbătut aceste probleme, Șarpele a fost considerat principalul vinovat de toată tărășenia…
[18] Totuși, această disponibilitate aduce o nouă provocare: cernerea informației adevărate (și utile) din noianul de date fără relevanță. A se vedea E. Hellvig, Cât de greu este să știi?, în Revista Intelligence din 24 februarie 2020.
[19] Precision Castparts v. Schulz Holding (2022)
[20] A se vedea H. Arendt, op. cit., p. 562-563: „The same is true when the liar, lacking the power to make his falsehood stick, does not insist on the gospel truth of his statement but pretends that this is his “opinion,” to which he claims his constitutional right. This is frequently done by subversive groups, and in a politically immature public the resulting confusion can be considerable. The blurring of the dividing line between factual truth and opinion belongs among the many forms that lying can assume, all of which are forms of action”.
[21] A se vedea H. Arendt, op. cit., p. 554: „During the twenties, so a story goes, Clemenceau, shortly before his death, found himself engaged in a friendly talk with a representative of the Weimar Republic on the question of guilt for the outbreak of the First World War. “What, in your opinion,” Clemenceau was asked, “will future historians think of this troublesome and controversial issue?” He replied, “This I don’t know. But I know for certain that they will not say Belgium invaded Germany.””
[22] Se spune că „Two half truths don’t make one truth” sau că „A half truth is a whole lie”. Sau, așa cum spunea un personaj din cartea lui Anurag Shourie, Half A Shadow: „A half-truth is even more dangerous than a lie. A lie, you can detect at some stage, but half a truth is sure to mislead you for long”.
[23] Există și aici mai multe grade. De exemplu, dacă pur și simplu se interzice accesul la o anumită platformă de difuzare, este posibil să se argumenteze că nu s-a limitat libertatea de exprimare. A se vedea A. Preda, Libertatea de exprimare și deplatformarea, în Al. Volacu, D. Cutaș, A. Miroiu (coord.), Alegeri morale. Teme actuale de etică aplicată, Polirom, Iași, 2021, p. 75-76: „libertatea de exprimare înseamnă doar că nu ai datoria de a te abține de la a-ți exprima punctele de vedere, dar nu înseamnă și că ai o îndreptățire ca punctele tale de vedere să fie ascultate. Deci nu poate fi în mod plauzibil interpretat ca un drept ca alte persoane să facă sau să nu facă anumite lucruri. Pare clar, în acest sens, că deplatformarea sau protestele nu îți încalcă dreptul la exprimare”. Pentru unele atenuări aduse de standardul juridic al libertății de exprimare, a se vedea CEDO, cauza Frăsilă și Ciocîrlan c. României (2012).
[24] A se vedea problemele legate de fenomenul dezinformării rusești din Estul Europei din ultimii ani: aici.
[25] Din câte știm (din aceste surse rusești cenzurate), același lucru se petrece și în Rusia (dar în sens invers, și, aparent, mult mai drastic). Totuși, aceste tehnici nu pot să cenzureze totul. Există metode să ocolești acest gen de cenzură în epoca rețelelor globale. Pentru un exemplu de asemenea tehnică, a se vedea aici.
[26] A se vedea scandalul Plush Bio: aici.
[27] O. Căpățînă, Publicitatea comercială înșelătoare, în RDC nr. 4/1994, p.5-18.
[28] A se vedea H. Arendt, op. cit., p. 571: „It is quite natural that we become aware of the non-political and, potentially, even anti-political nature of truth – Fiat veritas, et pereat mundus, only in the event of conflict”.
[29] Sfântul Augustin, op. cit. II.II.39, p. 145: „dacă se numește daună și ceea ce sacrifică cineva pentru a nu pierde ceva mai mult, atunci să se cheme și asta păcat, câtă vreme totuși de necesitatea de a-l asuma pentru a evita un păcat mai mare nu se mai îndoiește nimeni”.
[30] Trebuie însă remarcat faptul că mărturia se limitează la acele fapte care sunt relevante pentru cauza supusă judecății. Aici interesul general al societății de a soluționa o dispută între doi indivizi prevalează asupra interesului personal al individului de a alege ce vrea el să spună lumii.
[31] Tocmai de aceea, jurământul martorului este, în general, asociat cu un jurământ mistic. Doar în situația în care martorul declară că este ateu va jura „pe onoare și credință”. Această „secularizare” a jurământului încă provoacă o serie de controverse. A se vedea recenta știre despre jurământul de credință al primei femei numită în funcția de director al Centrului de zbor NASA (aici).
[32] Sfântul Augustin, op. cit., II.II.41: „în limba latină fides „credință” vine de la fit [< fio], pentru că se face ceea ce se spune, ceea ce, e evident, nu se întâmplă la unul care minte”.
[33] Sam Harris, Despre minciună, Ed. Vellant, București, 2020, p. 8: „Am rămas cu ideea că a minți, chiar și cu privire la cele mai neînsemnate lucruri, distruge inutil relațiile personale și încrederea publică”.
[34] Pentru un exemplu care sugerează că a doua oară cumpărătorul își asumă toate riscurile (caveat emptor) pentru că a acceptat să mai facă afaceri cu cel care l-a păcălit prima dată, a se vedea cauza analizată (critic) în C. Paziuc, Tăcerea este de aur? Despre îndatorirea de informare ca premisă a dolului prin reticență, în RRDP nr. 1/2019.
[35] A se vedea H. Arendt, op. cit., p. 552: „To be sure, state secrets have always existed; every government must classify certain information, withhold it from public notice, and he who reveals authentic secrets has always been treated as a traitor”.
[36] În cazurile extreme se ajunge chiar la ocultarea directă a adevărului. A se vedea H. Arendt, op. cit., p. 564: „Truthfulness has never been counted among the political virtues, because it has little indeed to contribute to that change of the world and of circumstances which is among the most legitimate political activities”.
[37] Astăzi, vedem cum oamenii au ajuns să nu mai aibă încredere în guvernanți până când promisiunile acestora nu sunt „publicate în Monitorul Oficial” ca texte de lege. Pentru o analiză constituțională, a se vedea C.C. Pintilie, Jurământul cu ordonanța de urgență, disponibil aici.
[38] A se vedea disputa despre calculul majorității de vot aici.
[39] O discuție similară se poate face despre valorile afirmate în primul articol din Constituția României…
[40] A se vedea H. Arendt, op. cit., p. 560: „in the Declaration of Independence, Jefferson declared certain “truths to be self-evident,” because he wished to put the basic consent among the men of the Revolution beyond dispute and argument; like mathematical axioms, they should express “beliefs of men” that “depend not on their own will, but follow involuntarily the evidence proposed to their minds” Yet by saying “We hold these truths to be self-evident,” he conceded, albeit without becoming aware of it, that the statement “All men are created equal” is not self-evident but stands in need of agreement and consent – that equality, if it is to be politically relevant, is a matter of opinion, and not “the truth”.”.
[41] A se vedea Fl.A. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Rosetti, București, 2003.
[42] Ea rămâne însă un comportament blamabil – este în continuare o tumoare – dar este preferabil să nu fie extirpată pentru că efectele sale negative sunt neglijabile (pentru terți). De asemenea, în cazul unei înjunghieri, este preferabil să nu se scoată cuțitul pentru a nu agrava hemoragia până la găsirea mijloacelor de prim ajutor.
[43] A se vedea H. Arendt, op. cit., p. 565: „Since facts always occur in a context, a particular lie – that is, a falsehood that makes no attempt to change the whole context-tears, as it were, a hole in the fabric of factuality”.
[44] Versuri preluate dintr-un imn biblic al pastorului german Paul Gerhardt (sec. XVII). Ele au devenit celebre în secolul XX prin incorporarea de către Cliff Burton într-una dintre cele mai frumoase melodii ale Metallica, “To Live Is to Die” de pe albumul “…And Justice for All” (1988).