Nicoleta Șalari

În data de 17 aprilie 2023, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat definitiv în cauza Machina v. Republica Moldova. Reclamanta se plânge de încălcarea drepturilor sale în baza Articolului 3 din Convenție.

În fapt, 

Reclamanta s-a aflat în detenție în perioada 14 februarie 2011 – 7 iulie 2016, executând o pedeapsă privativă de libertate. Ea și-a ispășit cea mai mare parte a pedepsei în Penitenciarul nr. 13, dar a fost transferată de mai multe ori la Spitalul-penitenciar nr. 16 pentru tratament medical.

La sosirea în penitenciar, reclamanta nu a fost supusă unui test de diagnosticare a bolilor transmisibile, cum ar fi virusul imunodeficienței umane (HIV) sau VHC, deși în fișa sa medicală era notat consumul anterior de droguri. La 15 februarie 2012, o analiză de sânge efectuată la cererea reclamantei pentru a investiga cauza unei dureri în partea dreaptă laterală a arătat că ea era infectată cu VHC.

Reclamanta a beneficiat de servicii stomatologice de cel puțin șase ori, inclusiv la 13 mai 2011, în urma cărora susține că ea contractase VHC.

Reclamanta, a fost examinată de două ori de către medicul penitenciarului (terapeut), în februarie și august 2012, fiindu-i prescrisă o dietă specială, hepatoprotectoare și antispastice, dar nu există nicio înscriere medicală cu privire la acordarea asistenței medicale în regim de spitalizare referitoare la VHC.

Nenumărate plângeri au fost depuse de către reclamantă la diverse autorități, inclusiv la 11 iulie 2014 în adresa Avocatului Poporului, cu privire la condițiile materiale de detenție care nu erau adaptate corespunzător handicapului său fizic, susținând că nu beneficiase de asistență medicală corespunzătoare stării sale de sănătate.

La 11 septembrie 2011, reclamanta a depus o plângere la Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității cu privire la condițiile de detenție și asistența medicală necorespunzătoare, care au condus la infectarea sa cu VHC.

În mai 2012, reclamanta a depus o plângere la judecătorul de instrucție de la Judecătoria Chișinău, sediul Centru cu privire la condițiile în care își ispășea pedeapsa sa privativă de libertate și, în special, cu privire la asistența medicală inadecvată în detenție și la infectarea sa cu VHC.

La 2 mai 2019, reclamanta a depus o plângere în baza noului remediu compensatoriu referitor la condițiile materiale de detenție, specificat în §§ 10-19 în cauza Draniceru v. Republica Moldova. Invocând Articolul 3 din Convenție, ea s-a plâns de condițiile materiale precare și asistența medicală necorespunzătoare în timpul detenției sale în Penitenciarul nr. 13. Ea s-a plâns că infectarea sa cu VHC constituia efectul neglijenței medicale în penitenciar și al condițiilor materiale inadecvate de detenție.

Aprecierea Curții:

Reclamanta a susținut că noul remediu compensatoriu nu era aplicabil plângerilor cu privire la asistența medicală în penitenciar, inclusiv infecția cu VHC.

Curtea menționează că remediul compensatoriu instituit în Codul de procedură penală se referă exclusiv la despăgubiri pentru condițiile materiale inadecvate de detenție. De asemenea, Curtea reiterează că situațiile de transmitere a infecțiilor care pun viața în pericol, precum HIV și VHC, și care rezultă din acțiunile neglijente sau intenționate ale agenților statului nu pot fi remediate exclusiv prin acordarea de despăgubiri victimei.

Cu privire la pretinsa infecție cu VHC în penitenciar, Curtea observă că, în februarie 2012, reclamanta a fost diagnosticată cu VHC de către medicii penitenciarului, după ce ea solicitase efectuarea unui un test de screening din cauza durerilor de ficat și a unor zvonuri din penitenciar că alți deținuți ar fi fost infectați. În privința reclamantei nu a fost efectuată nicio analiză de sânge pentru a verifica dacă era purtătoare a virusului VHC atunci când fusese plasată în penitenciar cu un an înainte și nu exista niciun indiciu că ar fi suferit de VHC la acel moment.

Curtea consideră că deținuții, cu acordul lor, ar trebui să fie supuși gratuit testelor de screening a hepatitei și HIV/SIDA într-un termen rezonabil de la intrarea lor în penitenciar.

Curtea notează că este surprinzător faptul că administrația penitenciarului nu a ținut o evidență a deținuților infectați cu VHC și nici nu a efectuat o simplă verificare pentru a cerceta dacă alți deținuți care beneficiaseră de servicii stomatologice în aceeași perioadă de timp erau pozitivi la VHC

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate decât să concluzioneze că autoritățile naționale nu au făcut nicio încercare reală de a elucida ce s-a întâmplat și că efectuarea tardivă a screeningului a subminat orice posibilitate de a stabili dacă reclamanta contactase VHC în timpul detenției. Din acest motiv, Curtea nu este în măsură să stabilească dacă respectiva contaminare a avut loc în închisoare și, prin urmare, concluzionează că eșecul instituțiilor penitenciare relevante de a efectua o investigație și un screening prompt a fost incompatibil cu obligația generală a Statului reclamat de a întreprinde măsuri eficiente destinate să prevină transmiterea VHC și a altor boli contagioase în penitenciare.

Hotărârea Curții:

Hotărăște că a avut loc o încălcare a Articolului 3 din Convenție cu privire la eșecul Statului de a preveni transmiterea VHC în penitenciar;

Hotărăște că a avut loc o încălcare a Articolului 3 din Convenție cu privire la lipsa asistenței medicale corespunzătoare în penitenciar;

Hotărăște că a avut loc o încălcare a Articolului 13 din Convenție cu privire la plângerea referitoare la asistența medicală în penitenciar;

Statul reclamat trebuie să plătească reclamantei:

• 9800 EURO (nouă mii opt sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, pentru prejudiciul moral;
• 2500 EURO (două mii cinci sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută reclamantei, pentru costuri și cheltuieli;