Ion Popov
Principiul statului de drept, consfințit în art. 1 din Constituție, garantează o justiție penală echitabilă, fapt ce impune obligația de a supraveghea, în permanență, în ce măsură normele materiale și procesuale corespund prevederilor constituționale. Prin urmare, asigurarea aplicării uniforme a normelor penale este un deziderat firesc al oricărui sistem judiciar democratic. Colaborarea dintre doctrină și jurisprudență este un proces evident și inevitabil pentru identificarea soluțiilor optimale, ce au ca obiectiv drepturile omului și lupta cu criminalitatea. Din aceste considerente, procedura penală este numită și un „drept constituțional în acțiune”.[1]
Din punct de vedere al realizării justiției penale, instanțelor judecătorești le revine prerogativa de a se pronunța asupra unei cauze penale concrete, sarcina cea mai controversată în procesul înfăptuirii justiției penale fiind stabilirea vinovăției ori nevinovăției inculpatului în comiterea faptelor incriminate acestuia. Astfel, potrivit art.8 alin.(1) Cod de procedură penală, Persoana acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atîta timp cît vinovăţia sa nu-i va fi dovedită, în modul prevăzut de prezentul cod, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, şi nu va fi constatată printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă. Din această normă se deduce că doar instanța de judecată, printr-o hotărâre judecătorească poate răsturna prezumția de nevinovăție de care se bucură persoana, cu alte cuvinte, doar judecătorul este investit prin lege cu atribuțiile ce-i permit să determine dacă o persoană a comis sau nu o infracțiune concretă și să-i stabilească pedeapsa penală corespunzătoare.
În acest sens, orice persoană acuzată în comiterea unei fapte infracționale, ai cărei cauze a fost prezentată spre soluționare unei instanțe de judecată, beneficiază de anumite drepturi și garanții legale, consfințite în actele normative naționale, cât și în cele internaționale, precum este Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (în continuare CEDO).
În prezenta lucrare considerăm convenit operarea cu noțiunea de act de justiție (sentință, încheiere, decizie, hotărâre), prin care se aduce la final un proces judiciar și care este investit cu autoritatea de lucru judecat, din punct de vedere că acesta se adoptă de către instanța de judecată pe parcursul judecării cauzei penale în fond, în ordine de apel sau de recurs.
Reieșind din faptul că doar instanța de judecată, în numele judecătorul, se poate pronunța asupra unei cauze penale dedusă judecății, acest proces judiciar este necesar de a fi reglementat riguros din punct de vedere al asigurării respectării tuturor drepturilor și garanțiilor de care, în mod normal, trebuie să se bucure o persoană acuzată în materie penală a cărei cauză penală este dedusă judecății. În acest sens, fiind instituit dreptul fundamental al fiecărui justițiabil, consacrat în prevederile art.6 al CEDO – „dreptul la un proces echitabil”.
Astfel, urmează să elucidăm detaliile temei abordate din perspectiva garanțiilor ce reies din prevederile imperative ale Art. 6 CEDO, potrivit cărora ” orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa […]”.
Interpretând prevederile pre-citate, ajungem la concluzia că hotărârile judecătorești fiind o expresie a instanțelor de judecată trebuie să corespundă unor criterii atât de fond, cât și de formă. În acest sens, legislația procesual penală a Republicii Moldova, mai exact prevederile art.384 prevăd unele condiții de fond a actelor de justiție penală.
Așadar, potrivit acestor prevederi, instanţa hotărăşte asupra învinuirii înaintate inculpatului prin adoptarea sentinţei de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Sentinţa se adoptă în numele legii. Sentinţa instanţei de judecată trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată. Instanţa îşi întemeiază sentinţa numai pe probele care au fost cercetate în şedinţa de judecată.
De aici deducem următoarele condiții de fond ale actelor de justiție penală, acestea urmând a fi:
1. Legale;
2. Întemeiate;
3. Motivate.
În acest sens, stabilim următoarele, caracterul motivator al hotărârii judecătorești penale este o cerință obligatorie de care trebuie să țină cont judecătorul la etapa întocmirii actului de justiție. Cu toate acestea, stabilim că motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie privită, primordial, ca fiind obligația instanțelor judecătorești și, doar, în mod subsecvent, ca fiind un drept al justițiabilului.
Abordăm obligația instanțelor de judecată de a-și motiva hotărârile judecătorești ca fiind o modalitate de a exclude realizarea unei justiții arbitrare, în sensul că prin motivarea unei soluții adoptate de către instanță, judecătorul este obligat să pătrundă în esența cauzei și să o examineze în ansamblu, dând dovadă de maximă diligență și devotament. În acest context, în cauza CtEDO Grădinar c. Moldovei (08.04.2008, nr.7170/02, par.117), Curtea a constatat violare a art.6 al Convenției din momentul în care instanțele naționale au ales să ignore multiple violări considerabile ale legislației, specificate de instanțele inferioare, precum și să nege o serie de elemente fundamentale cum ar fi faptul că acuzatul a avut un alibi la presupusul moment al comiterii infracțiunii.[2]
Obligaţia instanţei de a motiva sentinţa, constă în necesitatea de stabilire a adevărului, iar judecătorul să-şi formeze convingerea asupra acestui adevăr şi că realitatea este conformă convingerilor sale. Totodată obligaţia motivării este o garanţie pentru părţi în primul rând, precum şi pentru alte persoane care pot cunoaşte motivele pentru care judecătorul a pronunţat sentinţa respectivă. Motivarea este importantă pentru părţi în cazul exercitării dreptului de atac a sentinţei precum şi pentru instanţele superioare, care să o poată verifica din punctul de vedere al legaliţăţii şi temeiniciei acesteia. [3]
Potrivit legislației procesual penale a Republicii Moldova actul de justiție este format din 3 părți: introductivă, descriptivă și dispozitivul. În cele ce urmează, vom analiza partea descriptivă a actelor de justiție, aceasta reprezentând miezul/esența actelor de justiție penală, în cadrul căreia, potrivit art.394 Cod de procedură penală, se prescriu elementele esențiale ale cauzei. După cum rezultă din alin. (1) al normei nominalizate, partea descriptivă a sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă:
1) descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită, indicîndu-se locul, timpul, modul săvîrşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii;
2) probele pe care se întemeiază concluziile instanţei de judecată şi motivele pentru care instanţa a respins alte probe;
3) indicaţii asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea;
4) în cazul cînd o parte a acuzaţiei este considerată neîntemeiată – temeiurile pentru aceasta;
5) încadrarea juridică a acţiunilor inculpatului, motivele pentru modificarea învinuirii dacă la judecată s-a efectuat aşa ceva;
6) menţiunea referitor la recidivă.
La fel, în conformitate cu alin.(2) al art.394 Cod de procedură penală, Instanţa de judecată este obligată, de asemenea, să motiveze:
1) stabilirea pedepsei cu închisoare, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte categorii de pedepse;
2) aplicarea unei pedepse mai uşoare decît cea prevăzută de lege;
3) aplicarea unei condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
4) rezolvarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de aplicarea altor categorii de liberare de pedeapsa penală, prevăzute în art.89 din Codul penal.
Observăm că legiuitorul a prescris expres ce prevederi trebuie să fie incluse în actele de justiție, precum și a prevăzut obligația ce-i revine judecătorului referitoare la motivarea concluziilor sale, în așa mod determinând judecătorul să examineze multi-aspectual cauza penală.
Menționăm că cerințele cu privire la motivarea actelor de justiție se pot diferenția în funcție de tipul actului de justiție, astfel, pentru sentințele de achitare, instanța trebuie să prezinte, în mod obligatoriu, temeiurile pentru achitarea inculpatului, cu indicarea motivelor pentru care instanța respinge probele aduse în sprijinul acuzării.
Iar, în cazul unei sentințe de condamnare, considerăm că instanța, în baza legislației pertinente și a materialului probatoriu al cauzei, este obligată să precizeze acele argumente care să indice asupra veridicității circumstanțelor în care au fost comise faptele incriminate inculpatului, comportamentul acestuia, motivul, scopul, analizând, în detaliu, structura componenței de infracțiune ce i se incriminează inculpatului, raportată la circumstanțele de fapt în care acesta ar fi comis infracțiunea respectivă. ( a se vedea cauza CtEDO Boldea c. României din 15.02.2007, § 31-34)
Situație similară este și în privința sentinței de încetare a procesului penal, în cadrul căreia judecătorul este obligat să motiveze temeiurile pentru încetarea procesului penal.
Astfel, instanța este obligată să utilizeze argumente care, cu certitudine, ar indica asupra vinovăției sau nevinovăției inculpatului, ori asupra necesității încetării procesului penal și, care, trebuie să fie plauzibile pentru a exclude interpretarea defectuoasă a soluției adoptate de către instanța de judecată.
Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătorești face parte din setul de garanții stabilite pentru existenţa unui proces echitabil. Conform jurisprudenţei CEDO, expuse în cazurile aplicării art.6 al Convenţiei, o hotărîre motivată demonstrează că părţile au fost auzite în cadrul procesului penal, oferă posibilitatea ca această hotărîre să poată fi verificată în cadrul căilor de atac şi oferă posibilitatea persoanelor interesate de a pregăti o cerere de apel sau recurs. (Suominen c. Finlandei (2003) § 37, Kuznetsov şi alţii c. Rusiei (2007) § 85.)[4]
Motivarea insuficientă a hotărârilor, indiferent de instanța judecătorească care le emite, este o problemă serioasă a sistemului judecătoresc din Republica Moldova. Din cauza motivării deficitare a hotărârilor judecătorești, Republica Moldova a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) în cel puțin 13 dosare, inclusiv în două dosare asupra cărora înalta curte s-a pronunțat în anul 2020 (Cauza CtEDO Furtună c. Moldovei cu nr.54104/07 și Cauza CtEDO Covalenco c. Moldovei cu nr.72164/14). Pe baza evaluării jurisprudenței CtEDO pe cauzele moldovenești, CRJM a raportat cel puțin 27 de încălcări ale obligației de a motiva mandatele de arest, cel puțin 13 încălcări ale obligației de a motiva hotărârile privind fondul cauzei și cel puțin 40 de încălcări ale obligației de a justifica în mod convingător casarea hotărârilor judecătorești irevocabile. În perioada 2018 – 2021, CtEDO a emis peste 20 de hotărâri în care a constatat astfel de încălcări, ceea ce demonstrează că problema motivării deficitare nu este din domeniul trecutului. De fapt, motivarea insuficientă a hotărârilor judecătorești pare să fie cea mai frecventă problemă evidențiată în prezent de CtEDO.[5]
Cu toate, acestea, ajungem la ipoteza că legiuitorul a prevăzut obligația de motivare a actelor de justiție, însă nu a reglementat expres gradul de motivare pe care trebuie să-l utilizeze judecătorii. În elucidarea acestui aspect suntem susținuți de către jurisprudența națională și internațională, de actele internaționale cu caracter consultativ, precum și de prevederile doctrinare.
În această ordine de idei, potrivit § 3 al Avizului nr.11 din 2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europei (CCJE) privind Calitatea hotărârilor judecătorești, O motivaţie clară în acest sens sînt cerinţele fundamentale înaintate faţă de hotărîrile judecătoreşti, a căror respectare constituie un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Articolul 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului (în continuare – CEDO), de exemplu, dispune obligaţia statelor de a institui instanţe independente şi imparţiale şi de a promova instaurarea unor proceduri eficiente. Îndeplinirea acestei obligaţii capătă sens cînd are drept rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just şi corect justiţia, atît în drept, cît şi în fapt, în avantajul strict al cetăţenilor. O hotărîre judecătorească de calitate este cea care conduce la un rezultat bun – cîtă vreme judecătorul dispune de mijloacele necesare atingerii acestui scop – în mod echitabil, rapid, clar şi definitiv.
În pofida faptului că nu este dată o definiție legală a caracterului motivator al hotărârii judecătorești, acesta îl percepem ca fiind, un caracter distinct și o condiție de fond al actelor de justiție, compus dintr-un ansamblu de argumente, teze, principii, replici, raționamente în susținerea sau combaterea acuzațiilor înaintate spre soluționare instanței, precum și a mijloacelor de apărare, prescrise în conținutul hotărârii judecătorești penale.
Cu alte cuvinte, considerăm că hotărârile judecătorești trebuie să fie motivate în asemenea măsură ca din conținutul acestora să putem răspunde cu fermitate la întrebarea „de ce instanța a decis astfel?”.
Susținem această ipoteză din punctul de vedere că, nu doar judecătorul trebuie să deslușească esența actului de justiție, ci acesta trebuie, indirect, să se poziționeze în ipostaza celor cointeresați în decizia instanței și să utilizeze un limbaj clar, explicit, care ar asigura elucidarea tuturor circumstanțelor importante cauzei penale, în lipsa implicării unor cunoștințe speciale de către cel ce realizează o incursiune asupra temeiniciei și esenței unei hotărâri judecătorești penale.
Pentru a fi una de calitate, hotărârea judecătorească trebuie percepută de justiţiabil şi de societate în general drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile şi al unei aprecieri convingătoare a faptelor, fiind executabilă. Justiţiabilul va avea atunci convingerea că a fost examinată cauza sa şi că a fost soluţionată corect, iar societatea va percepe hotărîrea ca pe un factor ce poate restabili pacea socială.[6]
Considerăm că motivarea hotărârii judecătorești penale nu neapărat trebuie să fie amplă, ori argumentată în surplus, la aprecierea caracterului motivator al hotărârii judecătorești, trebuie a fi luată în calcul puterea/greutatea motivării efectuate de către judecător. Astfel, motivarea trebuie să aibă un caracter rezonabil, ținând cont de faptul că părțile trebuie să aibă senzația că au fost auzite de către instanță și că cauza lor a fost examinată legal, dar, în același timp, într-un șir de cauze a CtEDO, Curtea a concluzionat că obligația de motivare a hotărârilor judecătorești nu impune sarcina de a oferi răspuns fiecărui argument înaintat de către părți (a se vedea Van de Hurk c. Olandei din 19 aprilie 1994 şi Burg c. Franţei ). Modul în care obligaţia de a aduce motive se aplică în funcţie de natura deciziei şi trebuie stabilit în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea Ruiz Torija c. Spaniei şi Hiro Balani c. Spaniei, hotărîri din 9 decembrie 1994, şi Hellec. Finlandei, hotărîre din 19 decembrie 1997).
De exemplu, în cauza Ruiz Torija c. Spaniei (hotărîre din 9 decembrie 1994) Curtea a constatat că omisiunea instanţei judecătoreşti naţionale de a examina argumentul reclamantului că acţiunea judiciară împotriva lui era prescrisă a constituit o violare a art. 6 al Convenţiei. Omisiuni similare de a aduce motive suficiente au avut ca rezultat constatări ale violărilor art. 6 al Convenţiei în hotărîrile Hiro Balani (citată mai sus, § 27 şi 28), Suominen c. Finlandei (§ 34-38, 1 iulie 2003), Salov c. Ucrainei, Popov c. Moldovei (no. 2), (§ 49-54, 6 decembrie 2005), Melnic c. Moldovei (§ 39-44, 14 noiembrie 2006).[7]
Cu toate acestea, judecătorul nu poate fi exonerat de obligația de a motiva hotărârile sale, însă această obligație trebuie analizată pentru fiecare cauză în parte, în funcție de natura cauzei, precum și de procedura de examinare.
În acest sens, ajungem la ipoteza conform căreia calitatea motivării unei hotărâri judecătorești penale depinde de mai mulți factori, cum ar fi legislația națională, ori, anume în baza legislației naționale judecătorul examinează o cauză penală, prin urmare, legislația trebuie să fie destul de clară și stabilă, legislativul trebuie să evite crearea unei legislații teoretice și iluzorii.
Un alt factor important al asigurării motivării hotărârilor judecătorești sunt resursele de care dispun instanțele judecătorești.
Calitatea hotărîrilor judecătoreşti este direct determinată de mijloacele bugetare atribuite sistemului judiciar. Instanţele nu pot acţiona eficient cu resurse umane şi materiale inadecvate. Este necesară o retribuire adecvată a judecătorilor pentru a-i pune la adăpostul presiunilor vizînd influenţarea sensului hotărîrilor lor şi, în general, a comportamentului lor şi asigurarea intrării în magistratură a celor mai buni candidaţi. Asistenţa din partea unui personal administrativ de grefieri calificaţi, precum şi colaborarea asistenţilor judiciari, care degrevează judecătorii de munca de rutină şi pregătesc dosarele, pot ajuta în mod evident la îmbunătăţirea calităţii hotărîrilor pronunţate de o instanţă. În lipsa resurselor financiare adecvate, funcţionarea efectivă a sistemului judiciar, în vederea obţinerii unui produs de calitate, este imposibilă.[8]
Necondiționat, considerăm acești factori extrem de importanți pentru asigurarea unei calități a motivării hotărârilor pe măsură, însă, cu toate acestea, în opinia noastră, piesa cea mai prețioasă în cadrul adoptării unei hotărâri judecătorești penale motivate sunt calitățile personale și profesionale ale judecătorului. În acest sens, calitatea actelor de justiție poate varia în funcție de profesionalismul, diligența, experiența judecătorului, independența și imparțialitatea sa, precum și, însuși, calitățile sale personale, cum ar fi înțelepciunea, echitatea, corectitudinea și onestitatea.
În prim plan atragem atenția caracterului de imparțialitate și independență de care se bucură judecătorul la examinarea unei cauze, ori, aceste trăsături ale judecătorului sunt prevăzute, la nivel de postulate, în prevederile art.116 al Constituției Republicii Moldova. Conceptul de imparțialitate și independență presupune că judecătorul trebuie să analizeze cauza fără a fi influențat de prejudecăți sau presiuni externe. Obiectivitatea în evaluarea probelor și a argumentelor părților este fundamentală pentru o motivare corectă, care să inspire încredere. Această calitate asigură că hotărârea nu este părtinitoare și că decizia reflectă doar faptele și normele aplicabile.
Un rol extrem de important în asigurarea unei motivări calitative a actelor de justiție penală îl ocupă studiile/cunoștințele profesionale ale judecătorului, acesta trebuie să fie bine pregătit din punct de vedere juridic, să înțeleagă atât normele de drept intern, cât și pe cele de drept internațional, inclusiv jurisprudența CtEDO. La fel, judecătorul trebuie să posede un profund raționament juridic, care se rezumă la capacitatea de a interpreta și aplica legea într-un mod logic și coerent, acest lucru este esențial pentru a argumenta temeinic soluția adoptată. Cu toate acestea, judecătorul trebuie să posede abilități excelente de comunicare scrisă, pentru a exprima motivele deciziei într-un limbaj clar, logic și accesibil, din punct de vedere al faptului că hotărârea trebuie să fie ușor de înțeles nu doar pentru avocați, acuzatori de stat și de alți juriști, ci și pentru părțile implicate, pentru a asigura transparența procesului.
În redactarea motivării, fiecare detaliu contează. O mică omisiune sau o evaluare superficială a probelor poate afecta validitatea hotărârii și încrederea în justiție. Atenția la detalii ajută la prevenirea erorilor și la asigurarea unei motivări solide. În acest sens, judecătorul trebuie să fie capabil să analizeze un volum mare de informații și să extragă esențialul din probele și argumentele prezentate. Totodată, trebuie să sintetizeze aceste informații pentru a le încadra în contextul normativ.
Un element esențial în procesul de adoptare a unui act de justiție motivat sunt însuși calitățile personale ale judecătorului. Deși, motivarea trebuie să fie strict juridică, un judecător bun înțelege implicațiile umane și sociale ale deciziei sale. Empatia îi permite să motiveze hotărârea într-un mod care să arate că părțile au fost ascultate și respectate. Tot în această ordine de idei, judecătorii care motivează hotărâri complexe, mai ales în cauze penale de rezonanță, trebuie să facă față presiunilor sociale și mediatice. Rezistența la astfel de presiuni le permite să-și păstreze imparțialitatea și să motiveze corect.
Un judecător care motivează pe măsură hotărârile judecătorești îmbină pregătirea profesională solidă cu calitățile morale și intelectuale necesare. Aceste trăsături contribuie la elaborarea unor decizii care nu doar că respectă standardele legale, dar consolidează și încrederea publicului în sistemul judiciar.
Concluzii
În rezultatul realizării acestui studiu amplu referitor la standardul de motivare a actelor de justiție penală, ajungem la concluzia că Republica Moldova se confruntă cu deficiențe în motivarea hotărârilor, ceea ce a dus la condamnări repetate la CtEDO. Aceste condamnări determină realizarea unui studiu continuu cu privire la calitatea actelor de justiție în raport cu respectarea dreptului la un proces echitabil consfințit în art.6 CEDO. Din perspectiva Convenției și a legislației procesual penale naționale, hotărârile trebuie să fie legale, întemeiate și motivate, iar judecătorii sunt obligați să analizeze toate circumstanțele relevante ale cauzei pentru a justifica deciziile luate. Astfel, judecătorii trebuie să ofere motive clare, coerente și fundamentate pentru deciziile luate, ceea ce contribuie la transparența justiției, la posibilitatea exercitării căilor de atac și la consolidarea încrederii în sistemul judiciar. Prin urmare, ajungem la ipoteza că legislația națională și internațională oferă suport necesar pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil din punct de vedere al adoptării unei hotărâri legale și motivate. Însă, în pofida reglementărilor legislative, standardul de motivare a actelor de justiție trebuie apreciat în baza practicii judiciare, ori acest standard este determinat de numeroși factori, principalii fiind, natura și circumstanțele cauzei, procedura de executare și tipul actului de justiție.
Cu toate acestea, conchidem că standardul de motivare a hotărârilor judecătorești este un aspect fundamental al înfăptuirii justiției, ținând cont de impactul colosal al unei hotărâri judecătorești, din perspectiva că actele de justiție motivate corespunzător contribuie la restabilirea păcii sociale, la percepția pozitivă asupra justiției și la prevenirea abuzurilor sau a interpretărilor arbitrare ale legii.
[1] Colectiv de autori. Manualul judecătorului pentru cauze penale. Chișinău, 2013, p.7;
[2] Igor Dolea. Codul de Procedură Penală al RM (comentariu aplicativ), ediția a 2-a. Chișinău, 2020, p.1027-1028;
[3] Colectiv de autori. Manualul judecătorului pentru cauze penale. Chișinău, 2013, p.87;
[4] Ibidem. p.85;
[5] Colectiv de autori. De la hotărâri judecătorești la justiție. Chișinău, 2021, p.13;
[6] Avizul nr.11 din 2008 al CCJE privind Calitatea hotărârilor judecătorești. §31;
[7] Colectiv de autori. Manualul judecătorului pentru cauze penale. Chișinău, 2013, p.87;
[8] Avizul nr.11 din 2008 al CCJE. § 14;