În contextul economic actual, este esențial să gestionăm eficient datoriile și obligațiile, pentru a menține stabilitatea financiară atât a persoanelor fizice, cât și a entităților comerciale. Una dintre modalitățile de reducere a obligațiilor financiare este folosirea dării în plată la etapa executării silite. Această instituție juridică, reglementată de legislația națională, oferă debitorilor posibilitatea de a-și achita datoriile prin transferul unui bun, inclusiv o proprietate gajată, către creditor sau prin oferirea unor contraprestații acestuia.

Darea în plată, în special în contextul executării silite, este o soluție viabilă pentru cei care se confruntă cu dificultăți în respectarea obligațiilor financiare. Aceasta oferă atât debitorilor, cât și creditorilor posibilitatea de a evita procedurile îndelungate și costisitoare de executare. Această instituție juridică oferă beneficii semnificative, dar totodată implică și provocări ce necesită o analiză atentă pentru a înțelege pe deplin efectele juridice și eficacitatea sa în sistemele juridice.

Acest articol își propune să exploreze mecanismele de funcționare ale dării în plată la faza executării silite, analizând cadrul legal aplicabil, beneficiile și limitările acestei metode. Printr-o abordare comparativă, vom examina experiențele altor jurisdicții (România) și în mod detaliat, vom analiza cum se poate îmbunătăți acest mecanism în Republica Moldova.

Analiza contextului și cadrului legal

Analiza cadrului legal național ne oferă posibilitatea de a observa că în Republica Moldova instituția stingerii obligației privind darea în plată la faza executării silite este conexă cu prevederile mai multor acte normative cum ar fi : Codul Civil al Republicii Moldova, Codul de Executare al Republicii Moldova, precum și Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543 din 25.02.1998. Ne propunem să analizăm în continuare fiecare prevedere în parte pentru a scoate în evidență mecanismul aplicării acestei instituții și importanța acesteia din urmă.

Dintr-o perspectivă economică darea în plată poate fi definită ca „un mijloc de stingere a unei obligații nu prin utilizarea unei sume de bani, ci prin acordarea unui bun sau a unui serviciu în schimbul obligației inițiale”.^[1] Caracteristici ale dării în plată rezidă în următoarele:

• obligaţia se stinge nu în momentul în care participanţii au ajuns la înţelegere cu privire la darea în plată, dar în momentul acordării creditorului de către debitor a unei noi executări, care după valoare poate nu numai să fie mai mică decît executarea iniţială, dar şi să coincidă cu ea, şi chiar să o depăşească.
• acordul cu privire la darea în plată, de regulă se încheie deja în cursul executării obligaţiei, inclusiv și după expirarea termenului indicat în actul din care izvorăște această obligaţie, fapt care poate coincide cu derularea unei proceduri de executare silită în sensul codului de executare.

Deși o definiție legală nu este expres prevăzută, Codul civil al RM prevede în alin. (2) al  art. 966 că obligația se stinge și în cazul în care creditorul acceptă o altă executare în locul celei datorate, cunoscută sub denumirea de dare în plată. În acest caz, debitorul răspunde pentru viciile prestației conform regulilor privind răspunderea vânzătorului.

Complementar, art. 772 din Codul civil al RM detaliază procedura specifică prin care creditorul gajist poate achiziționa bunurile gajate pentru a stinge obligația debitorului. Aceasta include consimțământul scris al debitorului după primirea avizului de executare și lipsa opoziției din partea altor persoane cu drepturi asupra bunului gajat.

Dacă divizăm prevederile art. 772 în secțiuni, relatăm cu ușurință despre condițiile și efectele procedurii vizate:

1) Procedura de notificare:

În majoritatea cazurilor orice procedură începe cu notificarea persoanelor vizate, deci raportat la subiectul propus spre analiză, observăm următoarele:

– Creditorul gajist trebuie să-și exprime intenția de achiziție în avizul de executare sau într-un aviz ulterior, specificând suma datorată și partea ce va fi stinsă prin achiziționare.

–  Opoziția față de achiziție trebuie comunicată în termen de 15 zile pentru a produce efecte juridice. Lipsa opoziției presupune că alte persoane cu drepturi asupra bunului gajat nu se opun achiziției.

2) Efectele procedurii de achiziție

Achiziția bunurilor gajate de către creditor produce efectele sale specifice, după cum urmează:

–  Stingerea obligației: suma plătită pentru achiziție este folosită pentru a stinge obligația garantată.

–  Transferul drepturilor: toate drepturile debitorului asupra bunului gajat sunt transferate creditorului gajist.

–  Stingerea altor gajuri și sechestre, care se manifestă prin faptul că gajurile notate sau sechestrele aplicate anterior asupra bunului sunt stinse/anulate, cu excepția gajului de rang superior sau a interdicțiilor aplicate de instanța de judecată în litigii nelegate de dreptul de gaj.

Astfel, a se înțălege, că odată cu urmărirea bunului gajat/ipotecat, se sting sechestrele/interdicțiile instituite întru executarea gajului/ipotecii și nu altele instituite în favoarea altor creditori inclusiv ne garantați.

Anularea sechestrului/interdicțiilor în litigii nelegate de dreptul de gaj se realizează conform reglementărilor CPC și CE, cu informarea în prealabil a creditorilor în favoarea cărora au fost instutuite.

Într-o concluzie succintă la cele menționate supra putem spune că acest articol este esențial pentru a înțelege cum creditorul poate prelua direct bunul gajat pentru a stinge datoriile, similar cu mecanismul dării în plată, dar specific pentru obligațiile garantate. Procedura descrisă asigură protecția drepturilor tuturor părților implicate și clarifică pașii necesari pentru o achiziție legală. Nu în ultimul rând, e nevoie de menționat ca pentru asigurarea unei proceduri complete și conforme cu dispozițiile legislației civile este necesar de coroborat dispozițiile menționate cu normele juridice conținute în alin. (4) al art. 746, alin, alin. (1) din art. 752 precum și  (3) și (4) din art.  770 al Codului civil al RM, Capitolul XIII CPC și alin. 5 și 6 art. 64, precum și art. 127 din Codul de Executare al RM, care se aplică în mod corespunzător.

În cele ce urmează vom analiza instituția dării in plată în coraport cu prevederile Codului de executare și vom specifica cum poate derula în practică acest procedeu în cadrul unei proceduri de executare.

Concilierea

O primă posibilitate a părților de a recurge la compensarea datoriilor debitorului este prin transmiterea unui bun în proprietatea creditorului în cadrul procedurii de conciliere desfășurată în condițiile art. 62 Cod de executare al RM – acțiune care în mod obligatoriu se petrece după intentarea procedurii de executare, dar care poate fi reluată de către executorul judecătoresc la orice etapă a procedurii de executare, la cererea unei părţi.

Executorul judecătoresc prin încheierea de intentare a procedurii de executare, obligă părțile să se prezinte la biroul acestuia, într-un termen stabilit,  pentru a li se comunica drepturile şi obligaţiile lor, inclusiv posibilitatea de conciliere sau, după caz, de determinare a modalităţii de executare şi/sau a consecutivităţii de urmărire a bunurilor debitorului. Una din opțiunile oferite părților, deși nu este expres prevăzută în Codul de executare, este darea în plată care se aplică conform rigoriilor de la alin. (2) al  art. 966 din Codul civil al RM.

O limitare practică de a transfera bunul debitorului în proprietate creditorului pentru a stinge parțial sau integral creanța pe care ultimul o deține, o constituie existența unei proceduri de executare în în favoarea unui alt creditor, or existența unor grevări/ interdicții aplicate de către alte organe abilitate prin lege (de exemplu un sechestru aplicat în legătură cu o procedură penală).

Cu alte cuvinte, la etapa concilierii părților în cadrul procedurii de executare – darea în plată ca formă de stingere a obligației este posibilă, cu excepția cazului când bunul pasibil de a fi transmis creditorului este asigurat pentru o eventuală obligație ori este urmărit de către alți creditori.  Raționamentul care ne determină să accentuăm acest aspect rezidă din faptul că darea în plată va fi inoperantă odată ce creditorul nu va putea deveni proprietar al bunului, generând ca acesta să dețină doar ipotetic, un alt document executoriu. Menționăm aceasta fiindcă conform alin. (3) al art. 62 din Codul de executare al RM, în cazul în care părţile au convenit asupra încheierii unei tranzacţii, executorul judecătoresc întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează condiţiile tranzacţiei, acest proces-verbal servind drept temei pentru încetarea procedurii de executare. Procesul-verbal al executorului judecătoresc prin care se întăreşte tranzacţia este un document executoriu.

Pe lângă diligența de care trebuie să dea dovadă creditorul, și anume, de a verifica posibilitatea reală și obiectivă de a obține bunul în proprietate, este imperativ ca părțile să prevadă cuantumul obligației care se stinge. Estimăm că pot exista, în mare parte, următoarele trei scenarii:

• bunul transmis creditorului este evaluat ca fiind mai valoros decât datoria debitorului și la înțelegerea acestora, creditorul va restitui o anumită sumă către debitor;
• bunul transmis, de facto sau la aprecierea subiectivă a părților va duce la stingerea obligației în mod integral, fapt ce va determina încetarea procedurii de executare după achitarea cheltuielilor de executare cuvenite executorului judecătoresc;
• bunul transmis nu acoperă integral suma datoriei și în acest caz, dacă părților nu prevăd altfel, debitorul rămâne a fi dator pentru suma pe care nu o acoperă transmiterea bunului;

Cu referire la ultimul caz creditorul poate accepta preluarea bunului ca echivalent al stingerii integrale a obligației principale, chiar dacă bunul preluat nu acoperă integral valoarea creanței deținute, astfel ca rezultat obligația va fi stinsă partial.

Atragem atenția că în procedură de conciliere precum și în afara licitației, bunurile imobile urmează a fi transmise cu drept de proprietate creditorului doar în urma autentificării notariale pentru că conform alin. (2) al art. 510 Cod civil al RM,  în cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobîndeşte la data înregistrării în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege, iar în baza alin. (1) din art. 447 din același cod, în afara altor temeiuri prevăzute de lege, înregistrarea sau înregistrarea provizorie în registrul bunurilor imobile se efectuează în baza contractului autentificat notarial, a hotărîrii judecătorești, a certificatului de moștenitor sau în baza unui act emis de autoritățile administrative în cazurile în care legea prevede aceasta.

Având în vedere normele legale aplicabile, existente la moment, în cadrul procedurii de dare în plată la etapa concilierii părților, transmiterea bunurilor imobile către creditor cu titlu de plată a datoriei nu poate produce efecte juridice depline decât după autentificarea notarială a actului de transmitere și înregistrarea dreptului de proprietate în registrul bunurilor imobile,  or celelalte temeiuri nu sunt aplicabile.

Această constatare ne duce la ideea de a opera unele modificări legislative care ar permite extinderea prevederilor lit. e) al art. 28 din Legea cadastrului bunurilor imobile, astfel încât să includă expres posibilitatea înregistrării dreptului asupra bunului imobil în temeiul procesului-verbal de conciliere, în cazul în care creditorul acceptă preluarea bunului imobil în contul achitării datoriei, cu condiția ca bunul să fie liber de orice alte grevări. Această modificare ar contribui la eficientizarea procedurii de executare silită, oferind o soluție juridică clară și imediată pentru situațiile în care părțile convin asupra dării în plată la faza executării silite. Or, art. 28 din Legea citată prevede la lit. g) că pot existat și alte documente privind naşterea sau transmiterea drepturilor asupra bunurilor imobile, eliberate conform legislaţiei în vigoare la data naşterii sau transmiterii acestor drepturi, care servește drept temei de înregistrarea dreptului asupra bunului imobil.

Deși, darea în plată prin acordarea unor prestații de care să beneficieze creditorul în schimbul datoriei pe care o are debitorul,  pare a fi mai dificil de implementat la faza executării silite, această posibilitate nu poate fi complet exclusă. În anumite situații, debitorul și creditorul (în special întreprinderile) pot avea interese comune, derivate din relații de afaceri sau activități economice conexe, care au condus la apariția obligației de plată. Astfel, dacă desfășoară activități similare sau complementare, darea în plată poate fi realizată prin furnizarea unor servicii sau prestații care să compenseze datoria existentă, în acest caz rolul de a oferi aceste alternative mai puțin cunoscute îi revine inter alia și executorului judecătoresc – care în opinia noastră are un rol subsidiar de a fi și un terț de încredere pentru justițiabili. Mai mult ca atât că norma instituită în art. 22 alin. (2) din Codul de executare al RM prevede obligaţia executorului judecătoresc de a întreprinde măsurile prevăzute de lege pentru executarea operativă a documentelor executorii, şi de a explica participanţilor la procesul de executare drepturile şi obligaţiile lor.

Preluarea silită a bunului în contul achitării datoriei.

La o etapă mai avansată a procedurii de executare, posibilitatea de a aplica darea în plată ca soluție pentru neonorarea obligațiilor îmbracă forma acțiunilor numite în practica execuțională ca transmiterea ori preluarea bunului în contul achitării datoriei, în lipsa acordului debitorului proprietar.

Bunurile sechestrate se vând, de regulă, la licitație sau prin organizații comerciale specializate, în bază de contract de comision, fapt prevăzut de alin. (1) al art. 125 din Codul de executare al RM. Cu toate acestea, conform regulii generale de la alin. (7) al art. 125 din același cod, dacă nu au fost vândute în modul stabilit de Codul de executare şi de alte acte normative, bunurile pot fi transmise creditorului urmăritor.

În cazul în care a fost organizată o licitație și aceasta nu a avut loc din motivele indicate la lit. a) – c) al  alin. (1) din art. 139 Cod de executare al RM(lipsa numărului necesar de participanți sau oferte ale prețurilor sub valoarea inițială), creditorul are dreptul să preia bunurile la preţul stabilit la licitaţie. Respectiv, norma dată permite realizarea drepturilor creditorului printr-o altă modalitate, ca și răspuns la lipsa unui interes al cumpărătorilor pentru bunul expus la vânzare.

În atare situație, creditorul gajist are dreptul preferenţial de a primi bunul gajat/ipotecat. Acest lucru înseamnă că alți creditori ar putea primi bunul doar dacă creditorul gajist refuză primirea lui în termenul indicat de alin. (1) al art. 140 Cod de executare al RM. Refuzul poate fi exprimat expres sau tacit (prin neprezentarea cererii, dar cominicarea opțiunii fiind obligatorie).^[2] Totodată, creditorul care a solicitat primirea bunului în contul achitării datoriei este obligat să restituie suma ce depăşeşte valoarea creanţelor sale. Aceasta asigură că valoarea excesivă este întoarsă debitorului și că drepturile tuturor părților implicate sunt protejate, întrucât modalitatea respectivă de stingere a obligațiilor nu trebuie să constituie o formă prin care debitorul să fie „penalizat” printr-o deposedare ilegală de bunuri. Pentru a depune solicitarea de a primi bunul în contul stingerii datoriei, creditorul are la dispoziție 5 zile, în caz contrar executorul judecătoresc va dispune organizarea licitației repetate.

Prevederile alin. (3) din art. 139  Cod de executare al RM, preluarea bunului de către creditor nu poate fi aplicată în cazurile indicate la lit. d) și e) al alin. (1) din respectivul articol (adjudecătorul nu a achitat costul lotului sau judecătorul a pronunțat o încheiere privind neconfirmarea licitației). Aceasta exclude posibilitatea preluării bunurilor în situații specifice: de nerespectare a condițiilor de desfășurare a licitație sau omiterea adjudecătorului de a finaliza procedura de achiziție a bunului prin îndreptarea la contul executorului judecătoresc a sumei integrale la care a fost expus bunul. Subsecvent, în aceste cazuri, executorul judecătoresc urmează să desfășoare o licitație repetată

Dacă nici licitaţia repetată nu a avut loc, creditorul are dreptul să preia bunurile în contul achitării datoriei, la preţul iniţial stabilit la ultima licitaţie. Aceasta oferă o soluție pentru stingerea creanțelor atunci când licitațiile nu sunt atractive pentru publicul larg, fie prin prețul nejustificat, fie prin specificul îngust de utilizare a unor bunuri i.e. utilaje, tehnică destinată unei ramuri înguste ale economiei, obiecte de artă etc.

În alineatele (4)–(7) ale articolului 140 din Codul de executare al RM, legiuitorul a reglementat criteriile de selecție a creditorului care va fi îndreptățit să preia bunul în vederea stingerii datoriei, în situația în care mai mulți creditori formulează o astfel de solicitare și presupune în primul rând  atribuirea bunului creditorilor, conform ordinii de satisfacere a creanțelor stabilite de art. 145 al aceluiași cod.

Dacă nu există creanţe care trebuie satisfăcute în primul rând, de dreptul preferențial dispune creditorul la al cărui demers au fost sechestrate bunurile, apoi creditorul care a avansat cheltuielile de executare pentru urmărirea acestui bun. Dacă nici aceste criterii nu sunt suficiente pentru determinarea creditorului, și aceștia se află în situații egale, problema se rezolvă prin tragere la sorţi.

Conform regulii de la alin. (8) al art. 140 al Codului de executare al RM, în cazul în care creditorul care a solicitat să-i fie transmise bunurile nu se prezintă nemotivat la data stabilită de executorul judecătoresc sau refuză primirea lor, bunurile sunt propuse unui alt creditor, conform ordinii stabilite, iar dacă nu există alți creditori, bunurile sunt vândute prin alte modalități prevăzute de Codul de executare al RM ori dacă cheltuielile de executare sunt achitate integral se va ridica sechestrul.

Transmiterea bunului și confirmarea legalității

Dacă s-a ajuns la situația când un creditor urmează să primească bunul prin darea în plată, transmiterea bunului se dispune prin încheierea executorului judecătoresc. În cazul bunurilor supuse înregistrării de stat, încheierea executorului judecătoresc se confirmă de instanța de judecată, conform procedurii stabilite la art. 136 din Codul de executare al RM. Încheierea instanței servește temei pentru înregistrarea dreptului de proprietate pe numele creditorului care a preluat bunul în contul achitării creanței. Aceasta asigură legalitatea și transparența transferului de proprietate. Un efect important al confirmării procedurii de transmitere a bunului în contul achitării datoriei este că odată cu confirmarea de către instanța de judecată a legalității acțiunii respective,  judecătorul dispune anularea măsurilor de asigurare a acţiunii aplicate asupra bunului vândut la licitaţie, dacă acestea există, fapt menționat la alin. (2) al art. 136 din Codul de executare și, reglementat, în mod special la alin. (9) din art. 140 din acelaș cod care prevede că, încheierea instanţei de judecată prin care se constată legalitatea transmiterii bunului serveşte temei pentru înregistrarea dreptului de proprietate pe numele creditorului care a preluat bunul în contul achitării creanţei.

Cu titlu de exemplu, prezentăm procedura de executare nr. 379/22 din 29.12.2022, în cadrul căreia, prin încheierea de transmitere a bunurilor imobile în contul achitării datoriei, s-a dispus preluarea acestora de către creditor. În această procedură, executorul judecătoresc, constatând că debitorul deținea bunuri imobile înscrise în registrul de proprietate, iar licitația publică organizată pentru vânzarea acestora nu a generat suficiente oferte, fapt ce a determinat aplicarea prevederilor art. 139 și art. 140 din Codul de Executare al RM.

Astfel, în urma eșecului licitației, conform art. 139, alin. (3) și art. 140, bunurile nevândute care reprezentat multiple terenuri pentru constucție, au fost transmise creditorului în contul achitării datoriei. Procedura a implicat, pe lângă sechestrare și evaluare, respectarea formalităților legale de autentificare și de transmitere a dreptului de proprietate, care, pentru bunurile imobile, se realizează doar după înregistrarea în registrul bunurilor imobile.

Prin urmare, analizând articolele 139 și 140 din Codul de executare al RM, în contextul dării în plată, este evident că aceste prevederi oferă un cadru clar pentru preluarea bunurilor de către creditor în cazurile în care licitațiile nu ating rezultatul scontat. Procedurile și condițiile specificate asigură protecția drepturilor tuturor părților implicate și clarifică pașii necesari pentru un transfer legal și transparent de proprietate.

Articolul 28. Temeiul înregistrării dreptului

În contextul subiectului privind stingerea obligației la faza executării silite prin darea în plată, este relevant art. 28 din Legea cadastrului bunurilor imobile al RM în ceea ce privește documentele necesare pentru înregistrarea dreptului asupra bunurilor imobile transferate prin această procedură, precum și temeiurile care stau la baza deciziei organului cadastral de a înregistra dreptul de proprietate asupra unui bun imobil.

Astfel, unul din temeiurile de înregistrare a bunurilor imobile este, conform lit. e) din alin. (1) al art. 28 din Legea cadastrului bunurilor imobile al RM, procesul-verbal privind procurarea bunului imobil la licitaţie, întocmit de executorul judecătoresc şi confirmat de către instanţa de judecată, sau procesul-verbal de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului imobil, întocmite de către executorul judecătoresc.

Astfel prin prisma articolului 28 din Legea cadastrului bunurilor imobile al RM se asigură cadrul legal pentru înregistrarea drepturilor asupra bunurilor imobile transferate prin darea în plată, inclusiv la etapa derulării unei executări silite.

Pe lângă prevederile legale analizate mai sus, menționăm faptul că Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova  nr. 4 din 6 februarie 2014 este relevantă în contextul stingerii obligației la faza executării silite prin darea în plată, deoarece analizează constituționalitatea acestor articole din Codul de executare al RM și Legea cadastrului bunurilor imobile al RM, care reglementează procedura de preluare a bunurilor și înregistrarea acestora.

Curtea constată că, având în vedere faptul că executarea hotărârilor judecătorești reprezintă o componentă esențială a procesului judiciar, stabilirea normelor care reglementează această etapă aparține în mod exclusiv legiuitorului. Acesta are prerogativa de a institui reguli procedurale speciale, atunci când circumstanțele impun măsuri specifice.

Totodată, procedura de executare este menită să asigure realizarea drepturilor creditorului, recunoscute printr-un titlu executoriu prezentat spre executare. În acest sens, Curtea observă că articolele 139 și 140 din Codul de executare al RM reglementează acțiunile executorului judecătoresc în situația în care atât licitația inițială, cât și cea repetată sunt declarate ca neavând loc.

Totodată, Curtea subliniază că opțiunea creditorului de a prelua bunul în contul creanței constituie o modalitate de valorificare a bunurilor care facilitează executarea silită, cu acordul acestuia, fără a prejudicia drepturile debitorului. Această măsură are rolul de a evita apariția unor situații ce ar putea îngreuna sau împiedica executarea.

Prin urmare, Curtea reține că decizia privind preluarea bunului nu aparține executorului judecătoresc, ci creditorului, care are dreptul de a opta pentru dobândirea bunului în proprietate. De asemenea, executorul judecătoresc nu acționează discreționar în situațiile în care licitația este declarată nevalabilă și trebuie organizată o nouă licitație, ci își desfășoară activitatea în conformitate cu normele legale stabilite de legiuitor.

Astfel, Curtea concluzionează că dispozițiile contestate au fost adoptate cu scopul de a garanta o executare efectivă a hotărârilor judecătorești și de a asigura protecția drepturilor creditorilor.

Mai mult, Curtea reţine că participanţii la procedura de executare, alte persoane interesate ale căror drepturi ori interese ocrotite de lege au fost încălcate printr-un act de executare pot ataca actul în conformitate cu legea^[3], și anume, prin prisma articolelor 9, 161-164  din Codul de executare.

Aspecte comparative cu România

Conform normelor juridice de la art. 1492 al Codului civil al României,  debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată. Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului.

Deși, esența reglementării dării în plată în Codul civil al României este similară cu cea prevăzută în legislația civilă a Republicii Moldova, se remarcă un accent pronunțat asupra protecției suplimentare de care beneficiază creditorul. Astfel, în cazul în care bunul transmis în contul obligației prezintă vicii, creditorul nu doar că dispune de garanțiile specifice vânzării, ci are și posibilitatea de a solicita executarea obligației inițiale în locul dării în plată. Această dispoziție conferă creditorului un drept de opțiune suplimentar, sporindu-i poziția juridică în raport cu debitorul și reducând riscurile asociate acceptării unui bun viciat.

Pe de altă parte legislativul din România a atras o atenție deosebită protecției debitorului -consumator în legătură cu imposibilitate stingerii obligațiilor asumate prin contracte de credite.

Astfel, Legea privind darea în plată a  unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite nr. 77 din 28 aprilie 2016 prevede că, debitorul poate transfera bunul imobil ipotecat către creditor pentru a stinge datoria, fapt indicat în art. 5 care prevede că,  consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii.

Procedura în mod integral include notificarea creditorului, eventualele contestații și transferul dreptului de proprietate, cu condiții stricte și criterii de eligibilitate pentru debitori și bunuri.

În situația în care creditorul nu respectă dispozițiile legale sau nu acceptă încheierea unui  atare contract translativ de proprietate, debitorul are posibilitatea de a solicita instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate stingerea obligațiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar și să se dispună transmiterea dreptului de proprietate către creditor. Odată cu încheierea actului respectiv de la data pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, obligațiile debitorului față de creditor se consideră integral stinse, fără posibilitatea acestuia din urmă de a solicita sume de bani suplimentare.

Concluzie

În concluzie, stingerea obligației prin dare în plată reprezintă o soluție viabilă la etapa de executare silită, prin care obligațiile se pot stinge fie prin remiterea bunurilor – în cazul în care creditorul urmăritor acceptă sau solicită – fie prin preluarea acestora în contul achitării datoriei în situațiile în care licitațiile nu ating rezultatul scontat, dar și eventula printr-o altă metodă care ar putea fi acceptată de creditor. De regulă, darea în plată ca formă de stingere a obligațiilor se realizează, fie în cadrul procedurii de conciliere conform art. 62 Cod de executare al RM, fie prin preluarea bunului de către creditor, ca alternativă la eșuarea licitațiilor din diverse motive. Legalitatea prevederilor din art. 139–140, care codifică mecanismul de dare în plată, a fost confirmată de Curtea Constituțională, care a subliniat că „opţiunea creditorului de a prelua bunul în contul creanţei, reprezintă o parte a procedurii de vânzare a bunurilor, care facilitează executarea silită, cu voinţa creditorului, fără a afecta drepturile debitorului, prin evitarea survenirii unor circumstanţe care ar face executarea dificilă sau imposibilă.” Astfel, acest mecanism juridic nu doar că eficientizează procedurile de executare silită, dar asigură și un echilibru între drepturile creditorilor de a își obține creanța deținută și protecția debitorilor prin eliberarea acestora de obligații într-un timp redus.

^[1] GRAUR, Anatol. Reconfigurarea datoriilor: noi paradigme în contabilitate. In: International Scientific Conference on Accounting: . ISCA 2024, Ed. 13 Edition, 5-6 aprilie 2024, Chişinău. ASEM: ASEM, 2024, Ediția 13, pp. 22-33. ISBN 978-9975-167-61-1;

^[2] Comentariul Cod de executare 2021;

^[3] HCC nr. 4 din 2014.