Sorin Chirița
Prezentul articol reprezintă traducerea / adaptarea prelegerii „Despre sentimentul legalității” susținută de Gabriel Felixovici Șerșenevici la 10 martie 1897 și, totodată un demers motivat de dorința de a pune la dispoziția cititorilor un text de referință, care merită (re)descoperit nu doar ca document istoric, ci ca un îndrumar veritabil în formarea unei gândiri juridice profunde (originalul poate fi consultat aici).
În anul 2023 s-au împlinit 160 de ani de la nașterea profesorului Gabriel Felixovici Șerșenevici. Prelegerea „Despre sentimentul legalității” a fost susținută acum 128 de ani. Totuși, se poate afirma cu certitudine că, în pofida perioadei îndelungate care ne desparte de momentul rostirii acestei prelegeri, multe dintre ideile, conceptele și reflecțiile savantului rămân până astăzi actuale și valoroase, fiind de interes pentru înțelegerea fenomenului juridic. Prelegerea atinge, într-un stil clar și accesibil, idei esențiale despre drept, legalitate, normă și conștiința juridică. Într-un singur text ea concentrează atât concepțiile de bază ale autorului, cât și temele centrale ale teoriei generale a dreptului.
A. Clasica civilisticii ruse: moștenirea lui Șerșenevici
Lucrările lui Gabriel Felixovici Șerșenevici, în special Manualul de Drept Civil Rus și Cursul de Drept Comercial, au fost incluse în prestigioasa serie editorială Clasicii civilisticii ruse (классика российской цивилистики) – un proiect științific de reconceptualizare doctrinară, dedicat celor mai influenți juriști ai spațiului rus din secolele XIX–XX. Această serie reunește opere fundamentale ale gânditorilor care au pus bazele teoriei moderne a dreptului privat în Rusia, oferind cititorilor nu doar texte originale atent reeditate, ci și comentarii academice contemporane, menite să evidențieze relevanța și actualitatea acestor idei. Prezența lui Șerșenevici în această colecție confirmă nu doar autoritatea sa științifică, ci și caracterul durabil al concepțiilor sale, care continuă să alimenteze reflecția juridică până în prezent. Dincolo de rigoarea studiului pozitiv al dreptului și a fundamentelor sale istorice, Șerșenevici face un apel către un ideal social.
DESPRE SENTIMENTUL LEGALITĂȚII
Domnilor,
Prezența unui jurist în fața unui public larg, și nu în fața unei audiențe specializate compuse din studenți obligați să asiste, reprezintă în Rusia o situație destul de rară și sensibilă pentru un conferențiar. Societatea rusă manifestă o încredere deplină și un interes viu față de științele naturale, în timp ce dreptul, pentru omul nepregătit pentru o implicare civică amplă trezește mai degrabă scepticism și chiar ironie, decât simpatie. În percepția acestuia, dreptul apare ca fiind o disciplină seacă, rigidă, formală, lipsită de acea latură sufletească atât de caracteristică naturii rusești.
În aceste condiții nefavorabile, îmi asum totuși îndrăzneala de a încerca să vă conving de erorile acestei concepții, din păcate atât de răspândite în țara noastră. Mi-aș dori să evidențiez întreaga importanță a ordinii legale și, din perspectiva interesului public, să abordez unele dintre cele mai înrădăcinate prejudecăți și dogme pe care le aveți.
B. De natura iuris
Înainte de a vorbi despre legalitate, este necesar să cădem de acord asupra sensului pe care îl atribuim noțiunii de drept, din care legea este o formă. Dreptul este o normă, adică o regulă generală care determină comportamentul unei persoane în raport cu ceilalți indivizi care, împreună, formează o unitate politică – statul. Totuși, această funcție nu este îndeplinită doar de normele juridice, ci și de alte tipuri de norme, în special de cele morale. Dintre toate normele sociale, cele juridice trebuie să se distingă printr-o trăsătură specifică, care să le fie proprie și să lipsească altor norme. Această trăsătură esențială constă în faptul că fiecare normă juridică este susținută de forța coercitivă a statului.
Nu trebuie însă să credem că statul este capabil să forțeze cetățeanul, prin constrângere fizică, să execute în mod direct conținutul normei legale. Dacă eu refuz să execut un contract, nu există nicio putere în lume care să mă poată obliga să acționez împotriva voinței mele. De aceea, legea recurge la influența psihologică asupra voinței cetățenilor și caută să trezească în ei un impuls care să-i încline către un comportament conform cu intențiile legiuitorului, mobil care să învingă motivele ce i-ar determina să se abată de la conduita prevăzută de lege.
Ansamblul normelor însoțite de o sancțiune constituie ordinea legală, având în vedere că, în prezent, legea este forma dominantă a dreptului, în timp ce obiceiurile au un rol secundar.
Scopul ordinii legale este de a asigura condițiile conviețuirii sociale. Normele juridice au menirea de a întări legăturile sociale de care depinde bunăstarea fiecărui individ. Oricât de severe ar fi legile, simplul fapt că ele stabilesc reguli de conduită și introduc rigoare în relațiile reciproce dintre oameni creează o mai mare siguranță în viața fiecărui cetățean. Această siguranță derivă din posibilitatea de a anticipa comportamentul celorlalți și de a-ți adapta în consecință propria conduită.
C. Rațiunea legiferării
Cei care dețin puterea legislativă, atunci când elaborează norme, urmăresc întărirea legăturilor sociale și asigurarea condițiilor de conviețuire, fiind ghidați fie de motive înalte de interes general, fie de propriile interese, care sunt în mod inevitabil legate de existența societății. Acest lucru este valabil atât pentru cea mai democratică republică, cât și pentru cea mai despotă autocrație orientală. Republica burgheză, în care puterea supremă aparține claselor avute, urmărește să asigure acestora o liniște în posesia averii lor și, în acest scop, caută să garanteze prin lege stabilitatea relațiilor. Despotul oriental, conștient fiind că puterea sa depinde de forța statului pe care îl conduce, caută, prin intermediul legilor, măsuri care să-i lege supușii de grupul social existent.
Prin urmare, scopul normelor juridice este întotdeauna interesul societății. Conduita pe care o stabilesc acestea urmărește utilitatea pentru întregul social, cu care interesele indivizilor care îl compun sunt inseparabil legate. Este o altă chestiune în ce măsură normele stabilite răspund acestui scop – cu alte cuvinte, cât de oportună este o anumită lege. Aceasta depinde de înțelegerea pe care o au legiuitorii asupra condițiilor de conviețuire și a mijloacelor capabile să le asigure. Dincolo de lipsa de oportunitate a unei legi – care, adesea, chiar de la început, contrar intențiilor autorilor săi, se dovedește a fi un obstacol în calea atingerii scopului propus – legea mai poate suferi de o anumită înapoiere. Într-o altă epocă, în alte condiții, ea era potrivită; astăzi însă, în circumstanțe schimbate, ea poate apărea ca fiind inadecvată în ochii părții celei mai avansate a societății.
Există momente istorice în care discrepanța dintre legile în vigoare și idealurile părții progresiste a societății devine atât de profundă, încât determină indivizi să pună sub semnul întrebării nu doar legile existente, ci însăși necesitatea existenței acestora. În Franța secolului al XVIII-lea, de exemplu, circula ideea că toate relele societății provin din legi, care prin constrângere artificială suprimă relațiile naturale. Idealul era viața primitivă a sălbaticilor, care nu cunoșteau nicio lege. Totuși, după prăbușirea sistemului feudal, pe ruinele acestuia a fost construit un nou edificiu politic – tot cu ajutorul legilor.
Și în Rusia anilor 1860, s-a exprimat uneori îndoiala privind utilitatea legiferării, care ar putea institui sclavia pentru milioane de oameni. Dar după abolirea iobăgiei a apărut o serie de legi a căror natură și scop au fost menite să înlăture atitudinile negative față de legislație.
Această îndoială față de oportunitatea legilor în general se justifică doar în cazuri de disperare: ea este sugerată de emoție, nu de rațiune. În schimb, o atitudine critică față de anumite legi este inevitabilă în societățile moderne, care reunesc o mare varietate de interese, niveluri de educație, tradiții și grade de dezvoltare. Adesea, una și aceeași lege poate părea înapoiată în raport cu concepțiile avansate ale unei părți a societății și, în același timp, prea progresistă pentru segmentele cele mai conservatoare.
Lipsa de oportunitate sau caracterul înapoiat al unor legi nu constituie o dovadă a inutilității ordinii legale în sine, deoarece doar aceasta poate asigura membrilor societății inviolabilitatea persoanei și a proprietății, delimitarea intereselor reciproce și posibilitatea realizării acestora. Trebuie să ne amintim întotdeauna că legile pot fi proaste, dar fără o ordine legală situația ar fi și mai rea. Însăși viața confirmă această teză mai bine decât orice considerație teoretică.
Cu toții ne amintim, probabil din băncile școlii, cât de acut a fost conflictul din Roma dintre patricieni și plebei, când aceștia din urmă au cerut legi scrise, și cât de mult s-au opus patricienii, conștienți fiind că ordinea legală le va pune capăt arbitrariului. Același lucru l-am văzut și în Atena. Aici, în secolul al VII-lea î.e.n., poporul a început să solicite legi nu în sensul unor reforme, ci pentru a-și defini raporturile față de eupatrizi. Deși legile scrise s-au dovedit atât de aspre încât numele lor (draconice) a devenit un termen proverbial, ele au reprezentat totuși un pas înainte în asigurarea condițiilor de conviețuire, întrucât în lipsa lor s-ar fi putut constata și mai multe abuzuri din partea celor puternici.
Când cruciații au cucerit Ierusalimul, una dintre primele preocupări ale întemeietorilor noului stat a fost redactarea noului cod, cunoscut sub denumirea de Assises de Jérusalem. În Istoria epocii marilor descoperiri a lui Oscar Peschel se menționează că atunci când spaniolii au ocupat în anul 1498 insula San Domingo, au trimis de îndată o cerere regelui Spaniei pentru trimiterea unui judecător învățat care să elaboreze legile necesare. Așadar, oriunde se încheagă o comunitate, apare imediat nevoia unei ordini legale.
D. Dreptul formează conștiința
Prin ce se menține această ordine legală, a cărei necesitate absolută am recunoscut-o chiar acum? Răspunsul, aparent, este: forță. Însă forța, de una singură, nu este de ajuns. Forța acționează, după cum s-a arătat, pe cale psihologică. Dar ce se întâmplă dacă apare îndoiala în puterea statului? Istoria cunoaște momente propice unei astfel de îndoieli. Și ce se întâmplă dacă apare o speranță, mai mult sau mai puțin întemeiată, de a evita acele consecințe nefavorabile pe care legea le prevede? Frica, de una singură, nu este o garanție suficientă pentru menținerea ordinii legale. În ajutorul ei – dar nu în locul ei – vine un alt sentiment: sentimentul legalității, care se formează treptat din cel dintâi.
Dacă impuneți copilului să-și spele mâinile înainte de prânz, amenințându-l că altfel va fi lipsit de prăjitură, la început, teama de a nu primi desertul îl va determina să respecte acea regulă neplăcută și plictisitoare de a-și spăla mâinile. Dar comportamentul respectat timp îndelungat sub amenințarea unor consecințe neplăcute se transformă în obișnuință, devine a doua natură a omului și este urmat chiar și în absența amenințării.
Aceasta are o bază psihologică solidă: în activitatea conștientă a minții pot apărea acte inconștiente. „O convingere dobândită prin demonstrație continuă să existe în conștiința noastră și după ce demonstrația a fost uitată.” Întregul proces educațional se bazează pe posibilitatea ca verigile intermediare ale activității intelectuale să poată coborî sub „pragul conștiinței”.
Exemplul din final îmi oferă prilejul să definesc sentimentul legalității, care constituie subiectul discursului nostru. Prin „sentiment al legalității” se înțelege acea înclinație de a respecta legile stabilite – adică regulile generale de conduită – fără a ține cont de condițiile concrete ale aplicării acestora. Omul respectă legea chiar și atunci când are impulsuri, fie nobile, fie josnice, de a acționa în dezacord cu conduita prescrisă. Și totuși, el acționează conform legii nu de teama consecințelor nefavorabile prevăzute de aceasta în caz de abatere, ci din obișnuința dobândită de a urma prescripțiile legale.
Sentimentul legalității nu înseamnă doar o conduită conformă legii – este o tendință irezistibilă, poate chiar inconștientă, de a acționa conform legii, este o nevoie interioară de a respecta legea. Posibilitatea de a te abate de la o conduită obișnuită este prevenită printr-un mijloc pur psihologic – acel sentiment neplăcut resimțit de om atunci când încalcă o regulă devenită obișnuință. Sunt obișnuit să beau zilnic dimineața un pahar cu ceai: nu mă satur cu el și, în general, nici nu-mi aduce vreun folos real. Dar dacă dintr-un motiv oarecare nu îl am, simt că nu sunt eu însumi, poate că întreaga zi îmi este ruinată.
Se cunoaște bine cât de greu este, psihologic și chiar fiziologic, pentru un om să renunțe la fumat, atunci când a dobândit acest obicei – inutil sau chiar dăunător pentru sănătatea sa – și l-a menținut timp îndelungat. Dacă sunteți obișnuiți cu curățenia, o călătorie prelungită, în cursul căreia condițiile nu permit păstrarea igienei, vă poate otrăvi ore și zile întregi. Omul care este obișnuit să spună mereu adevărul resimte același disconfort atunci când împrejurările îl obligă să mintă, chiar și într-un mod nevinovat.
Urcând astfel de la cele mai mărunte obișnuințe la cele care au o importanță reală pentru mediul înconjurător, ajungem la mustrarea de conștiință, care nu este altceva decât o stare sufletească dureroasă, provocată de abaterea de la normele moralei pozitive pe care omul le-a interiorizat. În aceeași categorie de stări psihologice intră și sentimentul legalității, care se distinge de sentimentul de conștiință doar prin faptul că se referă la normele dreptului pozitiv, și nu la cele ale moralei pozitive.
E. Influența mediului
Se cuvine să ne întrebăm: Este sentimentul legalității înnăscut sau dobândit? Greu de presupus că acest sentiment este propriu oricărui om, indiferent de treapta sa de dezvoltare – fie el europeanul de azi, fie strămoșul său germanic sau slav, fie omul civilizat, fie fiul liber al deșertului. Despre înnăscutul sentimentului legalității – ca și despre orice alt sentiment bazat pe obișnuință – se poate vorbi doar în sensul că unii indivizi, care și-au format obiceiul de a respecta legea printr-o continuă supunere a impulsurilor contrare, pot transmite urmașilor lor, pe cale ereditară, o înclinație spre respectarea legii cu orice preț.
Posibilitatea transmiterii ereditare a sentimentului legalității este greu de contestat. Ce sunt animalele domestice, dacă nu acele ființe care, pierzându-și înclinațiile anterioare, au dobândit prin succesiuni de generații obișnuința de a se supune comenzilor omului? Cum altfel să explicăm faptul că sentimentul legalității este puternic dezvoltat la unele popoare și slab prezent la altele? Acest sentiment se formează și se pierde nu într-o singură generație, ci în decursul unei perioade îndelungate, în care aceleași cauze acționează într-o direcție constantă – favorabilă sau nefavorabilă.
Așadar, fără a nega posibilul caracter ereditar al sentimentului legalității, dar atribuindu-l moștenirii și nu unei origini primare, trebuie să-l considerăm un fenomen derivat, și nu primar.
Care sunt, atunci, condițiile favorabile dezvoltării sentimentului legalității?
La această întrebare se poate răspunde printr-o alta: cum dobândește copilul obiceiuri, înclinații, maniere, principii bune? Răspunsul este previzibil: se va spune că prin influența mediului familial, că un copil care a văzut exemple pozitive din partea părinților și a celor apropiați, care a observat respectarea strictă a regulilor domestice, va fi diferit de copilul crescut într-un mediu haotic, sub tirania unui cap de familie capricios și sub un regim casnic instabil. Exact același răspuns se aplică și în cazul nostru.
Sentimentul legalității este direct dependent de mediul social. Omul care a fost educat și format într-o societate în care vede aplicarea constantă și consecventă a legilor, respectul față de acestea atât din partea celor care exercită puterea, cât și din partea celor supuși autorității, va interioriza importanța conduitei legale și va dobândi obișnuința nu doar de a respecta el însuși legea, ci și de a cere altora respectarea strictă a acesteia în toate cazurile la care norma se aplică.
Dar dacă omul trăiește într-un mediu în care unul respectă legea, iar altul râde de ea când nu-i convine, unde azi se dă o lege și mâine e deja uitată – acolo nu poate apărea obișnuința de a acționa constant în conformitate cu legea și, prin urmare, nu există sol fertil pentru dezvoltarea sentimentului legalității.
Totuși, legalitatea nu depinde doar de menționarea sa în acte cu caracter normativ, nici numai de respectarea sa efectivă de către autorități, ci și de gradul în care necesitatea de a acționa conform legii a pătruns în conștiința cetățenilor, adică de nivelul de dezvoltare a sentimentului legalității în societate. Acolo unde acest sentiment este dezvoltat, încălcările principiului legalității administrative sunt rare, iar acolo unde el lipsește, nicio garanție legală nu poate asigura populației respectarea legalității în administrație.
În acest caz, ca și în multe alte manifestări ale vieții sociale, se observă o relație de interdependență între cauză și efect, în care efectul devine cauză, iar cauza – efect. Legalitatea administrativă dezvoltă sentimentul legalității în cetățeni, iar sentimentul legalității întărește legalitatea administrativă.
Pe lângă un mediu favorabil, sentimentul legalității are nevoie, pentru a se putea dezvolta, și de familiarizarea cetățenilor cu dreptul în vigoare în statul în care trăiesc. Este greu de așteptat ca oamenii să respecte legile din obișnuință și să le acorde respect, atunci când ei nu cunosc nici măcar regulile de bază care determină cele mai importante drepturi și obligații ale lor.
F. Între frică și respect
Dacă omul nu este sigur la fiecare pas că acțiunea lui este sau nu în acord cu legea —, atunci, cel mai probabil, acel om își va dezvolta o teamă față de lege, dar nu respect pentru aceasta.
De aceea, difuzarea cunoștințelor juridice elementare în societate este de o importanță capitală pentru consolidarea sentimentului legalității în rândul cetățenilor. Iată de ce este de dorit ca educația juridică să fie alăturată educației generale de nivel mediu, ca un element esențial al acesteia.
Desigur, ținând cont de scopul educațional, inițierea în legislație nu trebuie să urmeze o metodă științifică, cum se întâmplă în facultățile de drept, ci trebuie să fie orientată spre transmiterea acelor informații de care omul are cel mai probabil nevoie în contactul său cu legea. O valoare educativă considerabilă, în același sens, o are și chemarea cetățenilor la îndeplinirea funcției de jurați, ceea ce le oferă posibilitatea de a se confrunta direct cu legea în aplicarea sa.
Pe lângă această educație juridică elementară, la dezvoltarea și întărirea sentimentului legalității contribuie și posibilitatea fiecărui cetățean de a consulta legislația în vigoare în forma sa autentică. Pentru aceasta, legile ar trebui să fie cât mai puține la număr și redactate într-un limbaj accesibil, fără terminologie de specialitate și fără generalizări excesive, inteligibile doar pentru cei cu pregătire profesională. Chiar dacă nu poate parcurge întreaga legislație, fiecare cetățean ar trebui să aibă posibilitatea de a găsi cu ușurință, dacă dorește, informațiile care îl privesc în mod direct.
Din păcate, la acest capitol ne aflăm într-o situație disperată. Legislația noastră constă din mii de volume, în care materialul este prezentat ca straturi succesive de formațiuni legislative: peste texte vin anexe, peste anexe – note, iar peste note – noi anexe. Nici măcar juriștii profesioniști – fie ei teoreticieni sau practicieni – nu pot asimila și nici măcar înțelege acest volum de material.
Această situație duce cetățeanul într-o dependență absolută față de breasla juriștilor, care nu doar că știu mai bine decât ceilalți legile, așa cum e firesc, ci sunt, în fapt, singurii care le cunosc într-o oarecare măsură – ceea ce nu ar trebui să fie. Dacă cetățeanul este obligat să consulte pentru orice chestiune un specialist în drept, dacă ajunge să se încreadă nu în cuvântul legii, ci în măiestria interpretativă a avocatului, atunci cum s-ar mai putea forma în el sentimentul legalității?
Este evident că starea actuală a legislației noastre, care face imposibil și irealizabil pentru cetățean accesul real la cunoașterea legii, trebuie considerată nenaturală și defectuoasă. Volumul enorm al legislației, obiceiul supra-legiferării nu se justifică prin complexitatea relațiilor cotidiene, ci, mai degrabă, prin slăbiciunea tehnicii legislative.
Am încercat să definim noțiunea de sentiment al legalității și să evidențiem condițiile favorabile dezvoltării sale. Să ne îndreptăm acum atenția spre rolul său în viața socială.
Sentimentul legalității se manifestă în două forme:
- să nu încalci dreptul altuia;
- să nu permiți încălcarea propriului tău drept.
Prima formulă, care interzice valorificarea împrejurărilor favorabile pentru a încălca, fără a fi pedepsit, dreptul altuia – adică sfera de interese protejată de lege – coincide prea mult cu concepțiile moralei generale, pentru a mai fi nevoie să o demonstrăm.
Atragem atenția asupra următorului fapt: abținerea de la încălcarea drepturilor altora, atunci când este dictată doar de calcul rece sau de teama consecințelor negative prevăzute de lege, nu are nimic de-a face cu sentimentul legalității. Astfel de rețineri – chiar și după lungi ezitări – pot apărea la persoane complet lipsite de acest sentiment, care acționează astfel doar din frică de pedeapsă.
Formularea de mai sus reflectă cu adevărat existența sentimentului legalității doar atunci când o persoană se abține de la încălcarea dreptului altuia, deși are o mare probabilitate, ba chiar certitudinea, că o astfel de încălcare va rămâne nepedepsită.
Omul înzestrat cu sentimentul legalității se abține de la încălcarea legii, chiar și atunci când aceasta îl ispitește, nu pentru că se teme de lege, ci pentru că este obișnuit să-și armonizeze întotdeauna acțiunile cu inviolabilitatea intereselor legitime ale celorlalți.
G. Supremația interesului general
Într-adevăr, să ne întrebăm: ne-a oferit oare societatea drepturi și ne-a apărat interesele prin lege doar în folos propriu, exclusiv pentru binele nostru personal? Ar fi o presupunere naivă. Societatea elaborează reguli de conduită și mecanisme de protecție a acestora în primul rând pentru sine, pentru menținerea și dezvoltarea acelui întreg social în care se dizolvă interesele disparate / izolate ale indivizilor care îl compun. Nu este clar de ce ar mai crea societatea reguli care nu o interesează?
În toate normele sociale – fie ele juridice sau morale – este prezent interesul colectiv. Fiecăruia dintre noi i se conferă drepturi care sunt strâns legate de interesele societății. Valoarea oricărei reguli este determinată de întrebarea dacă beneficiul scontat depășește prejudiciul potențial al aplicării sale – sau invers.
Sentimentul legalității permite și chiar încurajează o atitudine critică față de legi, o analiză a meritelor și deficiențelor acestora; el aprobă dacă veți folosi influența dumneavoastră publică pentru a susține abrogarea unei legi nedrepte și introducerea uneia drepte.
Dar sentimentul legalității impune tuturor – fără excepție – aplicarea necondiționată a legilor existente, fără a le critica validitatea în fiecare caz particular. Dacă găsesc o lege nedreaptă – sunt pregătit și chiar obligat să depun toate eforturile pentru modificarea ei, dar nu-mi va trece prin minte să mă abat de la ea doar pentru că aplicarea sa în circumstanțele concrete mi se pare nedreaptă.
Mulți consideră de dorit, pentru a evita astfel de conflicte cu ideea de justiție, să abandonăm regulile generale și să decidem fiecare caz în funcție de circumstanțele concrete. Se aud frecvent în public dorințe ca fiecare cauză să fie judecată „după dreptate” și nu „după litera legii”.
Însă a înlocui sentimentul legalității cu sentimentul justiției este un demers periculos. Legea stabilește o regulă generală de conduită, gândită pentru un număr nedeterminat de cazuri similare. Justiția, însă, este o reprezentare ideală a regulilor care ar trebui să guverneze comportamentul.
Nu spunem că o hotărâre judecătorească este nedreaptă dacă se bazează pe sensul exact al legii; dar când spunem că o lege este nedreaptă, exprimăm ideea că nu acea normă, ci o alta ar trebui să reglementeze comportamentul uman. În acest sens, justiția se opune atât dreptului pozitiv, cât și moralei pozitive.
Dar ceea ce unora li se pare just, altora li se pare o încălcare flagrantă – și invers. Dacă, în locul regulilor clare, introducem justiția ca criteriu, în unele cazuri poate fi bine, dar în altele va fi dezastruos. Înlocuirea legii cu sentimentul de justiție ar duce, prin distrugerea ordinii și coerenței, la o incertitudine totală în relațiile sociale.
Atitudinea rezervată a societății față de respectarea necondiționată a legii se exprimă prin etichetarea disprețuitoare a acestei orientări drept formalism. Numim formalism acea atitudine a omului care urmează cu strictețe regulile generale, fără a se abate de la ele nici măcar în lucruri mărunte; nu privim cu simpatie hotărârile judecătorești bazate pe respectarea strictă a legii și avem rezerve față de procesul civil care se bazează pe adevărul formal.
Cazurile de ciocnire între legi juste și nedreptăți rezultate din aplicarea lor concretă se reduc treptat datorită perfecționării tehnicii legislative. La redactarea legilor moderne se depun eforturi pentru a formula dispozițiile în așa fel încât instanța să poată, fără a ieși din limitele regulii, să ia în considerare particularitatea cazurilor individuale.
Opinia, destul de răspândită, potrivit căreia formalismul legislativ ar fi în continuă creștere și dreptul s-ar îndepărta tot mai des de adevăr, este complet eronată și în contradicție flagrantă cu istoria. Nicăieri formalismul nu a fost mai înfloritor decât în fazele incipiente ale dezvoltării dreptului.
În dreptul roman antic, reclamantul care cerea despăgubiri pentru tăierea viței-de-vie pierdea procesul doar pentru că a folosit cuvântul „viță”, în timp ce legea se referea la „copaci”. În dreptul germanic vechi, martorii aduși în susținerea unui drept trebuiau să declare exact la fel – orice mică abatere sau discrepanță putea duce la pierderea procesului.
Este nevoie de o minte superioară și de o voință excepțională pentru ca cineva să găsească singur soluția corectă. Majoritatea oamenilor urmează drumurile deja trasate, adică normele stabilite, iar în aceasta constă salvarea societății. Deoarece respectarea legii prin inerție ține mai degrabă de simțire decât de rațiune, iar mulțimii i se poate influența mai ușor simțirea decât logica, trebuie să prețuim cu deosebire dezvoltarea și consolidarea sentimentului legalității în rândul poporului.
Acest sentiment disciplinează societatea și asigură mai bine decât orice alt mijloc inviolabilitatea persoanei și a proprietății fiecărui individ. O mulțime crescută cu sentimentul legalității este impunătoare, dar nu este periculoasă; lipsită de acest sentiment, ea este ca o avalanșă gata să spulbere totul în calea sa, de îndată ce dispare un obstacol.
Aceasta este consecința diferenței de grad în sentimentul legalității, propriu popoarelor diferite.
H. Interpretarea fragilă
Deosebit de periculoasă pentru sentimentul legalității este tendința instanțelor de a adopta punctul de vedere al justiției și oportunității în locul aplicării stricte a legii. Din păcate, această tendință se remarcă în practica instanțelor noastre, și există temerea că noul spirit introdus de noile instanțe în viața publică va fi paralizat prin subminarea sentimentului legalității în societate, ceea ce este exact ceea ce această orientare de gândire poate produce.
Cuvintele „adevăr și milă”, cu care au fost însoțite noile instanțe la înființare, au fost înțelese exact în sensul în care justiția ar înlocui formalismul, în timp ce, în realitate, acestea însemnau legalitate și incoruptibilitate, ca alternativă la arbitrar și corupție.
Tendința instanțelor noastre – de a adopta punctul de vedere al oportunității și echității, ignorând cerințele clare ale legii – este extrem de periculoasă. Răul pe care îl produce constă în primul rând în faptul că atenuează imperfecțiunile dreptului pozitiv, făcându-le puțin vizibile sau chiar insesizabile în cazuri particulare. Într-un asemenea context, pare că totul merge bine, iar legislatorului i se ascunde realitatea.
Deficiențele legislației, care ar trebui să iasă la iveală clar în cazuri concrete, să atragă atenția opiniei publice, a presei, a administrației și să determine corecțiile legislative necesare epocii, rămân ascunse și continuă să producă suferințe nedrepte în tăcere.
Influența nocivă a acestei practici se manifestă și în faptul că se pierde orice certitudine cu privire la ce lege este în vigoare – cea scrisă în legislație sau cea aplicată de instanțe. Într-o astfel de situație, nimeni nu mai poate cunoaște cu adevărat dreptul în vigoare. Nici măcar cel mai profund cunoscător al legislației nu poate oferi sfaturi clare, pentru că totul depinde de viziunea instanței.
Sfaturi utile poate da nu cel care cunoaște legile, ci cel care cunoaște judecătorii, opiniile și orientările acestora. Într-o instanță se conturează o practică, în alta – cu totul alta. Odată cu schimbarea judecătorului, se modifică și perspectiva asupra multor chestiuni judiciare.
Nu este nevoie de demonstrații suplimentare pentru a înțelege cât de mult subminează această practică ordinea legală, și în ce măsură distruge fundamentul său principal – sentimentul legalității în rândul populației.
I. Concluzii
Astfel, sentimentul legalității – înțeles ca o dispoziție internă, constantă și adesea inconștientă de a respecta legea pentru ceea ce este ea, și nu pentru consecințele pe care le presupune – impune o supunere necondiționată față de normele generale de conduită stabilite prin lege, indiferent de particularitățile unui caz concret. Aici se află rădăcina reacției psihologice a publicului față de drept, reacție adesea ambivalentă, despre care Gabriel Șerșenevici atrăgea atenția de-a lungul prelegerii sale. Opinia publică, fără o înțelegere și asumare profundă a spiritului legalității, se lasă condusă de percepții imediate, de impactul emoțional al cazului particular, pe când juristul autentic ar trebui să opereze cu abstracții normative, având în vedere ordinea de drept ca sistem și echilibru al intereselor sociale generale – deseori invizibile.
Această tensiune între perspectiva concretă, „vizibilă”, a opiniei publice și cea abstractă, sistemică, a juristului – evidențiată de Șerșenevici – nu este doar una psihologică, ci una structurală, a modului în care funcționează conștiința juridică într-o societate. Dacă în percepția publică aplicarea legii trebuie să răspundă în mod direct unei idei intuitive de „dreptate”, pentru gândirea juridică matură, norma trebuie respectată tocmai pentru că este normă – adică pentru că oferă previzibilitate, egalitate de tratament și coerență în guvernarea socialului. Astfel, generalizarea – aceea capacitate de a gândi juridic dincolo de caz – devine apanajul conștiinței juridice formate, iar în lipsa sentimentului legalității, ea se destramă. Or, o societate care respinge, cu încăpățânare, această supunere firească față de lege nu face altceva decât să-și submineze propriile temeiuri normative. O societate care disprețuiește litera legii, își pierde, încetul cu încetul, conștiința de drept și, odată cu ea, capacitatea de a se apăra de sine însăși.