Site icon JMD

Articolul 1 CEDO și obligațiile pozitive ale Republicii Moldova în regiunea transnistreană

JURIDICE MOLDOVA

Vadim Vieru

Vlad Batog

Rezumat și context general

Transnistria este o regiune separatistă apărută la începutul anilor 1990 pe teritoriul estic al Republicii Moldova, care operează de facto în afara controlului autorităților constituționale de la Chișinău. De-a lungul ultimelor trei decenii, numeroase rapoarte naționale și internaționale au constatat încălcări sistematice ale drepturilor omului în această zonă. Totuși, așa-numita „Republică Moldovenească Nistreană” nu este recunoscută pe plan internațional ca stat independent, deci nu are personalitate juridică în dreptul internațional și nu poate fi atrasă direct la răspundere pentru aceste abuzuri[1]. Prin urmare, victimele regimului de la Tiraspol, de obicei lipsite de remedii eficiente pe plan intern, își îndreaptă plângerile la nivel internațional împotriva celor două state care ar fi de jure responsabile de teritoriul transnistrean – Federația Rusă și Republica Moldova[2].

În privința Federației Ruse, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a constatat în multiple cauze de referință că aceasta exercită jurisdicție extrateritorială asupra Transnistriei, în virtutea controlului efectiv și influenței decisive pe care le are asupra administrație separatiste de la Tiraspol[3]. Această abordare constituie o excepție față de principiul aplicării strict teritoriale a tratatelor (potrivit căruia obligațiile Convenției s-ar limita la frontierele de stat ale Rusiei) și a fost justificată de Curte prin sprijinul militar, economic și politic substanțial acordat de Rusia regimului secesionist. Cu toate acestea, având în vedere lipsa crasă de voință politică a Rusiei de a se conforma hotărârilor CtEDO, victimele care obțin câștig de cauză la Strasbourg riscă să nu primească reparațiile acordate. Această problemă s-a acutizat odată cu expulzarea Rusiei din Consiliul Europei (16 martie 2022), urmată de încetarea totală a cooperării sale cu Curtea și de refuzul de a executa hotărârile acesteia[4]. În prezent, Rusia are o datorie restantă de peste 2,9 miliarde EUR[5] la plata satisfacțiilor echitabile stabilite de CtEDO, transformând multe hotărâri într-o “literă moartă” dacă nu se identifică mecanisme alternative de punere în executare[6]. Despre mecanisme alternative de executare, am discutat anterior, într-un alt articol.

În ceea ce privește Republica Moldova, dreptul internațional public continuă să o considere unicul stat suveran pe întreg teritoriul său recunoscut internațional, inclusiv pe segmentul transnistrean. Astfel, CtEDO admite o situație aparent paradoxală: deși autoritățile constituționale de la Chișinău nu exercită de facto controlul asupra Transnistriei, ele rămân răspunzătoare de jure pentru asigurarea drepturilor garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) pe acel teritoriu. La prima vedere, acest rezultat pare nedrept – responsabilitatea ar trebui să reflecte capacitatea reală de control, altfel s-ar crea premisele unui sistem inechitabil, predispus abuzului. Pentru a concilia aceste aspecte, Curtea a dezvoltat o interpretare specială a Articolului 1 din Convenție, bazată pe conceptul de obligații pozitive[7], pe care a aplicat-o și în cazul Republicii Moldova cu referire la obligațiile sale față de persoanele aflate în regiunea transnistreană.

Cazul Republicii Moldova nu este unul sui generis, dar se înscrie într-o jurisprudență mai largă a Curții, dezvoltată pentru situații de „teritorii secesioniste” sau aflate în afara controlului guvernului legitim. Exemple similare includ Osetia de Sud și Abhazia (pentru Georgia), „Republica Turcă a Ciprului de Nord” (pentru Cipru) ș.a. CtEDO nu aplică Convenția în mod stricto sensu sau mecanic, dar își adaptează interpretarea la particularitățile fiecărei spețe, efectuând o evaluare in concreto a circumstanțelor. În acest context, prezentul articol își propune să explice regimul obligațiilor pozitive stabilit de CtEDO în sarcina Republicii Moldova cu privire la încălcările drepturilor omului din regiunea transnistreană, evidențiind totodată implicațiile practice ce decurg din acesta.

Controlul efectiv asupra regiunii transnistrene

Normele generale ale dreptului internațional public prevăd că, în lipsa unor clauze specifice, un tratat se aplică pe întreg teritoriul (terestru, maritim și aerian) al unui stat suveran. Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu conține prevederi detaliate privind aplicarea sa teritorială, menționând doar, la Articolul 1, că „Înaltele Părți Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile [garantate de Convenție]”. CtEDO a interpretat sintagma “aflate sub jurisdicția lor” în sens predominant teritorial. Cu toate acestea, pot exista circumstanțe excepționale care să justifice derogarea de la principiul teritorialității stricte. Situația regiunii transnistrene ilustrează o asemenea excepție și necesită examinarea câtorva concepte esențiale de drept internațional public:

  1. Rezervele teritoriale – statele semnatare pot formula rezerve la tratate, adică declarații unilaterale prin care exclud sau modifică efectul juridic al unor dispoziții ale tratatului în raport cu ele. La momentul ratificării Convenției (12 septembrie 1997), Republica Moldova a emis o declarație prin care afirma că nu își poate asuma garantarea respectării Convenției pe teritoriul controlat de autoritățile autoproclamatei republici nistrene “până la soluționarea definitivă a diferendului din această zonă”[8]. Această declarație echivala practic cu o încercare de a exclude complet Transnistria de la aplicarea Convenției. În cauza Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia[9] (2004), CtEDO a considerat declarația Moldovei drept o rezervă teritorială de caracter general, deci neconformă cu condițiile Articolului 57 CEDO, care interzice rezervele de o natură generală (rezerva nu făcea referire la vreo dispoziție anume a Convenției și lăsa un vid de protecție pe termen nedefinit). Prin urmare, Curtea a respins această rezervă, statuând că Republica Moldova nu poate sustrage ab initio regiunea transnistreană de la obligațiile ce îi revin în temeiul Convenției.
  2. Statutul internațional al Transnistriei –  conform dreptului internațional, constituirea unui stat presupune îndeplinirea criteriilor clasice (Convenția de la Montevideo, 1933)[10]: populație permanentă, teritoriu definit, guvernare efectivă și capacitatea de a întreține relații externe. Deși Transnistria întrunește primele trei criterii de facto, comunitatea internațională nu o recunoaște ca stat suveran, invocând lipsa capacității de relații externe și, mai ales, inexistența recunoașterii internaționale. CtEDO s-a raliat acestei poziții, evitând să se pronunțe ea însăși asupra statutului, ci constatând pur și simplu că Transnistria nu este un subiect de drept internațional recunoscut. Consecința juridică este că regimul de la Tiraspol nu are calitate procesuală în fața Curții și nu poate fi parte responsabilă în sensul Convenției. Astfel, orice încălcare a drepturilor omului comisă în stânga Nistrului poate fi imputată, în drept, doar Republicii Moldova și/sau Federației Ruse, în calitatea lor de state părți la Convenție[11].
  3. Suveranitatea teritorială și jurisdicția – suveranitatea teritorială implică competența exclusivă și deplină a statului de a-și exercita funcțiile legislative, executive și judiciare pe un teritoriu determinat geografic. Totuși, atunci când un stat nu are control efectiv asupra unei părți din teritoriul său, în fapt el nu își poate exercita pe acel teritoriu prerogativele suverane. Este importantă distincția între noțiunea statică de teritoriu (delimitat prin frontiere recunoscute) și conceptul dinamic de jurisdicție în sensul Convenției. Jurisdicția, astfel cum o interpretează CtEDO, nu se suprapune neapărat cu teritoriul: ea poate fi extinsă sau restrânsă în funcție de contextul geopolitic, militar sau economic. Cu alte cuvinte, frontierele de jure ale Republicii Moldova au rămas neschimbate după 1992, însă acest fapt nu înseamnă că autoritățile de la Chișinău continuă să dețină și de facto controlul asupra Transnistriei. Curtea recunoaște explicit că „acțiunile unui stat străin care sprijină instituirea unui regim separatist pe teritoriul statului respectiv” pot priva statul de controlul efectiv pe segmentul în cauză. Invers, jurisdicția unui stat parte la Convenție nu este limitată neapărat la teritoriul național: în situații excepționale, actele autorităților sale în afara teritoriului – sau efectele produse acolo – pot reprezenta o exercitare a jurisdicției statului în sensul Articolului 1 CEDO. Jurisprudența a stabilit, de exemplu, că un stat poate fi ținut responsabil în temeiul Convenției atunci când, în urma unei acțiuni militare[12] (legale sau nu), exercită un control efectiv asupra unei zone situate în afara teritoriului său (spre exemplu, Turcia în nordul Ciprului)[13].
  4. Concluzia CtEDO privind jurisdicția în Transnistria –  ținând cont de principiile de mai sus, Curtea a ajuns la o soluție duală în privința situației transnistrene. Prima concluzie este că Federația Rusă exercită un control efectiv asupra regiunii și, prin urmare, acționează cu jurisdicție asupra ei în sensul Convenției. Curtea a fundamentat această concluzie pe o analiză in concreto a prezenței militare, influenței politice și suportului economic oferite de Moscova regimului de la Tiraspol. În consecință, Rusia poartă responsabilitatea de a asigura respectarea drepturilor garantate de Convenție în Transnistria – o construcție juridică complexă ce a generat interes doctrinar, dar care depășește scopul prezentei analize. A doua concluzie privește Republica Moldova: dacă un stat parte se află în imposibilitatea de a-și exercita autoritatea pe o parte a teritoriului său din cauza unei situații de fapt constrângătoare (ex: conflict separatist), el nu își încetează totuși jurisdicția asupra acelui teritoriu în sensul Articolului 1. Însă, o asemenea situație limitativă restrânge întinderea obligațiilor care decurg din această jurisdicție – acestea devin obligații pozitive ale statului față de persoanele de pe teritoriul respectiv. Cu alte cuvinte, Republica Moldova rămâne obligată să depună eforturi rezonabile pentru a proteja drepturile omului în Transnistria, chiar dacă nu o controlează efectiv. Acest regim special al obligațiilor pozitive va fi detaliat în secțiunea următoare[14].

Regimul obligațiilor pozitive ale Republicii Moldova

Termenul de “obligație pozitivă” sugerează, în esență, o datorie de a acționa – opusul obligației negative de a se abține de la acțiune. În contextul de față, CtEDO a conturat conceptul obligațiilor pozitive ale Republicii Moldova în principal în cauza Ilașcu (2004), dezvoltând un cadru conceptual clar pentru a oferi statelor vizate previzibilitate și securitate juridică. În sinteză, jurisprudența relevă următoarele elemente definitorii ale obligațiilor pozitive ce revin Republicii Moldova în temeiul Articolului 1 CEDO:

  1. Sarcina probei –  potrivit Curții, Articolul 1 al Convenției stabilește o prezumție că jurisdicția unui stat se exercită pe întreg teritoriul său recunoscut internațional. Astfel, îi revine statului sarcina de a furniza probe concludente că o parte a teritoriului se sustrage controlului său efectiv. Dacă statul dovedește că nu deține control de facto asupra unei regiuni (cum este Transnistria), jurisdicția sa în acel spațiu va fi considerată limitată la obligațiile sale pozitive față de persoanele de acolo.
  2. Obiectivul obligațiilor pozitive – statul debitor (Republica Moldova) trebuie să întreprindă măsuri atât generale, cât și particulare pentru a-și îndeplini obligațiile pozitive. Pe de o parte, sunt necesare acțiuni generale în vederea restabilirii controlului asupra regiunii separatiste și reintegrării acesteia. Pe de altă parte, statul trebuie să ia măsuri concrete pentru a asigura respectarea drepturilor fiecărui reclamant în parte, ori de câte ori este invocată o încălcare. Aceste două direcții (generală și particulară) sunt evaluate separat și independent de CtEDO în fiecare cauză. Importanța acestei distincții a reieșit, de exemplu, în cauza Ilașcu, unde Moldova a fost găsită responsabilă doar pentru insuficiența măsurilor individuale de protejare a reclamanților, deși eforturile sale generale de soluționare a conflictului au fost considerate rezonabile. În plus, Curtea a subliniat că efortul general implică și abținerea autorităților de la Chișinău de la orice acțiuni care ar legitima sau sprijini regimul secesionist. Linia de demarcație între sprijinul interzis și cooperarea permisă (în scopuri umanitare sau de prevenire a criminalității) poate fi, însă, una subtilă. Deja în hotărârea Ilașcu, Curtea a admis că existența unor relații neoficiale de cooperare judiciară și de poliție între Chișinău și Tiraspol, menite să prevină infracționalitatea, nu constituie un ajutor interzis acordat entității separatiste, având în vedere natura lor limitată. În schimb, instalarea la Chișinău a unei conduceri politice favorabile menținerii status quo-ului în regiune ar putea ridica semne de întrebare privind încălcarea obligațiilor pozitive generale (prin tolerarea tacită a regimului nelegitim).
  3. Mijloacele disponibile – în virtutea principiului subsidiarității, statul dispune de o marjă largă de apreciere cu privire la mijloacele concrete prin care își îndeplinește obligațiile pozitive. CtEDO a indicat cu titlu ilustrativ că măsurile pot fi de natură diplomatică, economică, juridică sau politică. Acțiunile pot avea loc pe plan intern (de exemplu, inițierea unor proceduri penale împotriva liderilor separatiști, chiar dacă in absentia) și/sau pe plan internațional (de exemplu, apeluri către organizații internaționale pentru asistență umanitară în folosul reclamanților). Evident, orice măsură adoptată trebuie să respecte dreptul internațional aplicabil – statul nu se poate angaja în acțiuni ilicite internațional sub pretextul îndeplinirii obligațiilor pozitive (de exemplu, nu se poate recurge la contramăsuri interzise, precum folosirea forței armate, deoarece ar încălca per se Carta ONU și dreptul internațional).
  4. Intensitatea obligațiilor –  Obligațiile pozitive ale Republicii Moldova sunt calificate de Curte drept obligații de diligență, nu de rezultat. Cu alte cuvinte, statului nu i se cere să rezolve efectiv și definitiv conflictul transnistrean sau să garanteze în mod absolut respectarea fiecărui drept pe acel teritoriu, ci să depună eforturi reale, susținute și rezonabile în raport cu situația. CtEDO a subliniat importanța menținerii unui echilibru just între interesul general și drepturile individului, ținând cont de diversitatea circumstanțelor naționale și de resursele fiecărui stat. Capacitatea de intervenție a Moldovei nu poate fi comparată, de exemplu, cu cea a unei țări precum Turcia sau a oricărui alt stat aflat într-o situație diferită. Exigențele nu trebuie să impună o povară excesivă sau insuportabilă asupra statului debitor. Altfel spus, fiecare stat trebuie să acționeze conform “posibilităților sale” – principiu ce se reflectă și în jurisprudența altor cazuri (Ucraina, Georgia, Cipru etc.). În mod concret, Curtea a arătat că Republica Moldova a făcut tot ceea ce se putea aștepta în limite rezonabile, având “foarte puține posibilități reale” de a-și restabili autoritatea asupra Transnistriei în fața opoziției susținute de Rusia (fapt menționat chiar de Curte în analiza sa jurisprudențială). De aceea, obligația este una de mijloace: dacă Moldova dovedește un nivel rezonabil de diligență și bună-credință în demersurile sale, ea își poate îndeplini obligațiile pozitive chiar dacă obiectivul final (reintegrarea teritoriului sau protejarea integrală a drepturilor) nu este atins imediat.
  5. Controlul Curții asupra acțiunilor statului – atunci când evaluează îndeplinirea obligațiilor pozitive, CtEDO nu își arogă rolul de supraguvernator care să indice statului ce politici anume să urmeze sau să aprecieze oportunitatea fiecărei măsuri. Dimpotrivă, analiza sa este preponderent cantitativă, verificând existența unor acțiuni concrete și a voinței autorităților de a remedia situația. Curtea a afirmat explicit că nu îi revine sarcina de a stabili “care sunt cele mai adecvate măsuri pe care Republica Moldova ar fi trebuit sau ar trebui să le adopte” pentru a-și restabili controlul asupra Transnistriei și nici dacă măsurile luate au fost suficiente; rolul său este doar de a verifica existența unor eforturi reale, a unor acte sau măsuri concrete în acest sens. Totuși, în situația unei omisiuni parțiale sau totale din partea statului, Curtea va examina dacă măcar un efort minim ar fi fost posibil și necesar. Această examinare devine cu atât mai riguroasă atunci când sunt în joc drepturi absolute, precum dreptul la viață (Art. 2) sau interzicerea torturii și tratamentelor inumane (Art. 3). De asemenea, Curtea ține cont de factorii externi care ar putea diminua eficiența unei acțiuni: de exemplu, lipsa unei măsuri poate fi justificată dacă eficacitatea sa ar fi fost oricum nulă (cum ar fi deschiderea unei anchete penale pe malul drept împotriva unor persoane inaccesibile de pe malul stâng) sau inacțiunea unui organ al statului poate fi compensată de acțiunile altui organ (spre exemplu, inacțiunea unei instanțe poate fi suplinită de demersuri diplomatice ale Guvernului). În schimb, absența oricăror măsuri într-o perioadă îndelungată necesită explicații convingătoare legate de circumstanțe. Referitor la măsurile particulare (vizând situația specifică a unui reclamant), Curtea manifestă o abordare ceva mai calitativă: ea poate verifica, fie și succint, dacă măsurile adoptate de autorități au fost adecvate și suficiente în speță. De pildă, s-a considerat insuficient ca Moldova să se limiteze la a menționa verbal situația unor reclamanți deținuți ilegal în stânga Nistrului în cadrul negocierilor cu Tiraspolul, fără a obține un acord ferm care să le protejeze drepturile. Pe de altă parte, uneori evaluarea calitativă este îngreunată de lipsa de transparență a regimului transnistrean, care poate împiedica aprecierea impactului real al unei măsuri sau verificarea unor probe.
  6. Consecințele constatării (ne)îndeplinirii obligațiilor pozitive – în dreptul Convenției, conceptul de „jurisdicție” devine practic o clauză de exonerare de răspundere pentru statul care nu deține control efectiv dar își îndeplinește totuși obligațiile pozitive. Astfel, chiar dacă Curtea constată că un reclamant a suferit o încălcare a unui drept garantat (comisă de facto de autoritățile separatiste), această încălcare nu va fi imputată Republicii Moldova atâta timp cât statul și-a respectat obligațiile pozitive față de reclamant. Invers, dacă Republica Moldova nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive, ea poate fi găsită în violare (separat sau alături de alt stat) a articolului substanțial invocat, chiar dacă încălcarea directă a fost comisă de altcineva. Prin urmare, Curtea urmează un raționament în trei pași în astfel de cauze: (i) verifică dacă faptele reclamate au generat încălcarea unui drept din Convenție (de regulă, da – spre exemplu detenție arbitrară, rele tratamente, privare de proprietate etc.); (ii) examinează dacă Republica Moldova și-a respectat sau nu obligațiile pozitive legate de acel drept (măsurile generale și individuale întreprinse); (iii) în funcție de constatări, decide dacă atrage Republica Moldova la răspundere pentru violarea respectivului drept. Altfel spus, dacă drepturile reclamantului nu au fost respectate în regiunea transnistreană, dar Moldova a făcut tot posibilul conform obligațiilor sale pozitive, atunci statul nu va fi ținut responsabil. Dacă însă Moldova nu a acționat în mod corespunzător, Curtea va constata violarea Convenției de către Republica Moldova (fie a articolului substanțial, fie a Articolului 1 din Convenție coroborat cu acel articol).

Republica Moldova în fața CtEDO: cazuri de referință

Jurisprudența CtEDO a aplicat principiile de mai sus în numeroase cauze privind abuzurile din Transnistria. În continuare, prezentăm pe scurt câteva cazuri de referință care ilustrează modul în care Curtea a evaluat obligațiile pozitive ale Republicii Moldova și a stabilit (i)responsabilitatea sa, în paralel cu cea a Federației Ruse.

Cauza Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia (CtEDO, 8 iulie 2004)

Situația de fapt –  Cei patru reclamanți (Ilie Ilașcu, Alexandru Leșco, Andrei Ivanțoc și Tudor Petrov-Popa) au fost arestați de forțele separatiste în 1992, în timpul conflictului armat, fiind acuzați de „activități antisovietice”, terorism și alte infracțiuni (inclusiv omor). În detenție, au fost supuși la tratamente inumane și degradante. În decembrie 1993, o pretinsă instanță a „RMN” i-a condamnat: Ilașcu la moarte, ceilalți la pedepse cu închisoarea pe termene îndelungate. Curtea Supremă a Republicii Moldova a anulat în 1994 această sentință ilegală și a dispus eliberarea deținuților, însă autoritățile transnistrene au ignorat hotărârea. Reclamanții au continuat să fie deținuți în condiții precare, fără asistență medicală adecvată, fapt ce le-a afectat sănătatea. Ilie Ilașcu a fost eliberat în mai 2001, ca urmare a presiunilor internaționale, însă ceilalți trei au rămas în închisoare până în iunie 2007.

Obligațiile pozitive ale Republicii Moldova –  CtEDO a constatat că Republica Moldova a depus eforturi importante pentru a-și restabili controlul asupra Transnistriei și a soluționa conflictul, cel puțin până la un anumit moment. Au fost menționate: (i) declarațiile oficiale din 1991-1992 de condamnare a separatismului și apelurile la încetarea ostilităților; (ii) deschiderea în 1993 a unor dosare penale împotriva liderilor separatiști; (iii) măsurile politico-juridice adoptate în 1994 – precum noua Constituție care prevedea statut special pentru raioanele din stânga Nistrului și acordul moldo-rus privind retragerea trupelor ruse; (iv) demersurile diplomatice și acordurile de încetare a focului din 1997-1998 pentru reglementarea pașnică a diferendului. Aceste acțiuni au demonstrat, în optica Curții, voința autorităților de a-și reafirma suveranitatea și de a soluționa problema transnistreană.

În ceea ce privește măsurile individuale pentru reclamanți, Curtea a remarcat că, înainte de eliberarea lui Ilie Ilașcu (mai 2001), autoritățile moldovene au făcut demersuri substanțiale: (i) hotărârea Curții Supreme de Justiție a Moldovei din 1994 de anulare a sentinței ilegale a „tribunalului” transnistrean; (ii) punerea sub acuzare, în 1993, a așa-zișilor „judecători” transnistreni responsabili de condamnarea reclamanților; (iii) includerea reclamanților pe listele de amnistie (1994-1995); (iv) nenumăratele apeluri ale Președintelui și altor oficiali moldoveni către forurile internaționale și către autoritățile de la Tiraspol privind eliberarea și condițiile de detenție ale reclamanților. Până în 2001, aceste eforturi au fost considerate adecvate. Însă după eliberarea lui Ilașcu, Curtea a constatat o relaxare a eforturilor: între 2001 și 2004, autoritățile de la Chișinău nu au mai întreprins acțiuni serioase pentru a obține eliberarea lui Leșco, Ivanțoc și Petrov-Popa sau pentru a le asigura drepturile în detenție. În consecință, hotărârea CtEDO a stabilit că Republica Moldova nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive față de cei trei reclamanți începând cu mai 2001. Astfel, pentru perioada de după mai 2001, Moldova a fost găsită copârâtă alături de Rusia pentru violarea, inter alia, a Articolului 3 din Convenție (tratament inuman și degradant) în privința celor trei reclamanți rămași în detenție. Până la acea dată, încălcările (inclusiv cele privind pe Ilie Ilașcu) au fost imputate exclusiv Rusiei, dat fiind că Moldova făcuse anterior tot ce putea fi rezonabil așteptat de la ea.

Cauza Catan și alții c. Moldova și Rusia (CtEDO [Marea Cameră][15], 19 octombrie 2012)

Situația de fapt – Reclamanții au fost 170 de copii și părinții acestora, membri ai comunității moldovenești din Transnistria, care s-au plâns de politicile educaționale lingvistice discriminatorii impuse de regimul separatist. Între 2002 și 2004, autoritățile transnistrene au interzis utilizarea alfabetului latin în școlile cu predare în limba română și au cerut ca toate școlile să se înregistreze sub jurisdicția de facto a Tiraspolului, folosind alfabetul chirilic și un curriculum aprobat de acesta. În aplicarea acestor măsuri, mai multe școli românești au fost evacuate forțat din clădirile lor, elevii și profesorii fiind nevoiți să își desfășoare activitatea în locații improvizate, la distanțe mari, cu dotări precare. În plus, reclamanții au fost ținta unei campanii de hărțuire și intimidare din partea reprezentanților regimului și a unor persoane particulare, incluzând vandalizarea școlilor, întreruperea utilităților și controale abuzive la așa-zisele frontiere interne.

Obligațiile pozitive ale Republicii Moldova – la capitolul măsuri generale, Curtea a reiterat constatările din cauza Ilașcu pentru perioada relevantă, apreciind că Republica Moldova a continuat să facă demersuri diplomatice și politice pentru soluționarea diferendului și nu a recunoscut în niciun fel legitimitatea regimului de la Tiraspol. Esențială în acest caz a fost însă analiza măsurilor particulare luate de Chișinău pentru a sprijini școlile și familiile afectate. CtEDO a reținut că, imediat după ce școlile au fost evacuate sau închise de separatiști, Guvernul Republicii Moldova a intervenit astfel: a identificat spații alternative pe malul drept al Nistrului (sau în zone ale malului stâng sub controlul Chișinăului) pentru relocarea școlilor; a suportat cheltuielile de chirie și renovare a noilor sedii, a furnizat echipament și materiale didactice; a plătit integral salariile personalului didactic și costurile de transport ale elevilor și profesorilor relocați. Datorită acestor măsuri, procesul educațional în limba română cu alfabet latin a putut continua, minimalizând prejudiciile suferite de reclamanți[16]. Curtea a concluzionat că Republica Moldova “și-a îndeplinit obligațiile pozitive față de reclamanți” în această cauză. În consecință, Moldova nu a fost găsită responsabilă pentru încălcarea dreptului la educație al copiilor, deoarece făcuse “eforturi considerabile” pentru a-i sprijini. Doar Federația Rusă a fost condamnată, Curtea reținând că sprijinul economic, politic și militar acordat de aceasta regimului transnistrean a permis încălcarea dreptului la educație al reclamanților (protejat de Art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție). Cazul Catan a devenit reper jurisprudențial, fiind ulterior urmat de hotărâri similare (de exemplu, cauzele Bobeico[17] ș.a. și Iovcev[18] ș.a. c. Moldova și Rusia) privind alte școli de limbă română din Transnistria[19].

Cauza Filin c. Moldova și Rusia[20] (CtEDO, 17 septembrie 2019)

Situația de fapt – pe 25 martie 2009, reclamantul Anatol Filin a fost răpit de la domiciliul său din Chișinău de către indivizi care s-au prezentat drept ofițeri ai poliției moldovene (Inspectoratul Ciocana), dar care nu au prezentat documente oficiale și, în realitate, erau agenți ai miliției transnistrene. La circa jumătate de oră după ridicarea sa, reclamantul și-a sunat soția, informând-o că se află în custodia miliției din Dubăsari (structură subordonată regimului de la Tiraspol). Ulterior, o instanță neconstituțională din Transnistria („judecătoria raionului Dubăsari”) l-a condamnat pe reclamant la 8 ani de închisoare, pentru un presupus jaf armat. Filin a fost încarcerat în penitenciarul nr. 1 Hlinaia, în condiții inumane și degradante, fiind eliberat abia în martie 2015. Între timp, soția reclamantului s-a adresat autorităților constituționale: Parchetul din Chișinău a deschis o anchetă penală pentru abuz de putere (2010), însă investigațiile au stagnat și nu au identificat vinovații; reclamantul a intentat și o acțiune civilă împotriva Ministerului Finanțelor al Republicii Moldova, solicitând despăgubiri pentru lipsirea ilegală de libertate, însă instanțele moldovene au respins pretențiile, motivând că statul nu răspunde pentru acte comise de autoritățile separatiste.

Obligațiile pozitive ale Republicii Moldova –  pentru măsurile generale, Curtea a făcut trimitere la constatări anterioare (cazul Mozer c. Moldova și Rusia, 2016[21]) privind eforturile depuse de Moldova până în 2010, menținând concluzia că statul și-a respectat obligațiile generale pe acel segment de timp. Analiza s-a concentrat însă pe măsurile individuale. CtEDO a subliniat un aspect grav: reclamantul a fost răpit de pe teritoriul controlat de autoritățile constituționale (malul drept), ceea ce implică o responsabilitate directă a acestora de a preveni un asemenea abuz. Curtea a reținut că autoritățile moldovene nu au oferit explicații clare cu privire la două elemente esențiale: (i) cum a fost posibil ca agenți ai regimului transnistrean să acționeze pe teritoriul Chișinăului (dacă a existat vreo complicitate sau neglijență din partea poliției moldovene); (ii) modul în care automobilul cu care reclamantul a fost transportat a trecut nestingherit de posturile de control de pe linia administrativă Nistru. Lipsa acestor explicații și a oricăror acțiuni prompte de împiedicare a transferului reclamantului în stânga Nistrului au dus la concluzia că statul nu a depus eforturi adecvate și suficiente pentru a preveni încălcările drepturilor sale. În consecință, Curtea a constatat violarea de către Republica Moldova a Articolului 3 (interzicerea torturii și tratamentelor inumane) și a Articolului 5 §1 (dreptul la libertate și siguranță) din Convenție, alături de Rusia, în privința reclamantului. De asemenea, a fost angajată răspunderea ambelor state pentru încălcarea Articolului 13 (dreptul la un recurs efectiv), dat fiind că reclamantul nu a beneficiat de o anchetă efectivă și de nicio compensare în sistemul național: procesul penal a fost ineficient, iar instanțele au refuzat acordarea oricărei reparații, negând practic existența unei violări imputabile autorităților constituționale. CtEDO a acordat reclamantului 20.000 EUR daune morale (8.000 plătibili de Republica Moldova și 12.000 de Rusia) și 2.000 EUR cheltuieli de judecată (800 de la Moldova, 1.200 de la Rusia)[22].

Cauza Negruță c. Moldova și Rusia[23] (CtEDO, 17 septembrie 2019)

Situația de fapt –  la 14 iunie 2011, reclamantul Valentin Negruță, ofițer de poliție în cadrul structurilor transnistrene, a fost arestat în orașul Rezina (malul drept) de către ofițeri ai Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (agenție moldovenească, azi CNA). Operațiunea a fost coordonată cu așa-zisa „miliție” transnistreană, reclamantul fiind predat imediat reprezentanților acesteia din urmă, într-un dosar penal pe care separatiștii îl aveau deschis pe numele său. Practic, autoritățile moldovene au asistat la reținerea unui cetățean pe teritoriul aflat sub jurisdicția lor, pentru a-l transfera apoi deliberate către organele neconstituționale de la Tiraspol. Reclamantul a fost ulterior judecat și condamnat de instanțele transnistrene la 4 ani și 6 luni închisoare pentru fapte de corupție, iar două automobile ale sale au fost confiscate de regimul secesionist. Negruță a fost deținut în închisoarea din Hlinaia, în condiții inumane, până la eliberarea sa la 8 iunie 2012. După eliberare, procurorii moldoveni au deschis un dosar penal privind participarea propriilor ofițeri la această operațiune, însă investigația nu a dus la nicio inculpare sau sancțiune[24].

Obligațiile pozitive ale Republicii Moldova – nici în acest caz Curtea nu a avut reproșuri noi privind acțiunile generale de soluționare a conflictului (menținând constatările anterioare). Problema centrală a fost, din nou, cooperarea nepermisă între autoritățile constituționale și cele nerecunoscute. CtEDO a reținut că, în mod evident, Moldova avea controlul situației în momentul arestării reclamantului pe teritoriul său legitim. Prin faptul că ofițerii statului au facilitat predarea reclamantului către forțele transnistrene și nu au împiedicat transferul acestuia într-o închisoare unde era previzibil că va fi supus la tratamente rele, Republica Moldova a eșuat să-și protejeze propriul cetățean. Curtea a considerat insuficiente eventualele justificări invocate (cum că reclamantul era căutat pentru infracțiuni – deoarece organele separatiste nu au competență legală, iar predarea unor persoane către acestea nu are temei juridic). Astfel, CtEDO a constatat violarea de către Republica Moldova a Articolului 3 (prin expunerea reclamantului la riscul de a fi deținut în condiții inumane), a Articolului 5 §1 (predarea sa a condus la detenție ilegală) și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 (privarea de proprietate prin confiscarea mașinilor). Și în acest caz răspunderea a fost una solidară – atât Moldova, cât și Rusia au fost găsite vinovate, cea din urmă datorită influenței sale decisive care menține regimul și permite existența propriilor structuri „juridice” paralele. Reclamantului i s-au acordat 15.000 EUR daune morale (5.600 achitați de Moldova și 9.400 de Rusia) și 1.900 EUR costuri de reprezentare (700 de la Moldova, 1.200 de la Rusia).

Notă: Atât cauzele Filin cât și Negruță – alături de altele similare – evidențiază o problemă de actualitate: colaborarea nelegitimă a unor membri ai forțelor de ordine moldovenești cu structurile de facto transnistrene. CtEDO a condamnat explicit această practică, care contravine obligațiilor pozitive ale statului de a-și proteja cetățenii de abuzuri. De altfel, un precedent similar fusese stabilit în cauza Braga c. Moldova și Rusia (2017)[25], unde un deținut aflat în custodia autorităților moldovene a fost predat înapoi separatiștilor după ce ajunsese pe malul drept. Promo-LEX a semnalat că și în anii recenți s-au înregistrat situații în care autoritățile constituționale au asistat la reținerea unor persoane de către așa-zisa miliție transnistreană, urmată de transferul acestora către regiunea secesionistă. Astfel de acțiuni subminează eforturile de apărare a drepturilor omului și contravin direct obligațiilor pozitive stabilite de CtEDO.

Concluzii

La peste 30 de ani de la conflictul armat, regiunea transnistreană rămâne în afara controlului autorităților legitime ale Republicii Moldova. Suveranitatea statului a fost și este subminată în stânga Nistrului de existența unei administrații paralele, susținută vădit de o putere străină (Federația Rusă). CtEDO recunoaște explicit această realitate, admițând că “în fața unui regim sprijinit militar, politic și economic de o putere precum Federația Rusă, Republica Moldova avea foarte puține posibilități reale de a reuși să-și restabilească autoritatea asupra teritoriului transnistrean”. Cu alte cuvinte, Curtea este conștientă de limitările obiective ale Chișinăului în a-și impune controlul efectiv asupra regiunii separatiste.

Totuși, această constatare nu exonerează autoritățile constituționale de responsabilitatea de a face tot ceea ce le stă în putință pentru a asigura respectarea drepturilor omului în interiorul frontierelor recunoscute ale țării. Dimpotrivă, tocmai din cauza situației dificile, se impune o vigilență și un efort suplimentar din partea Republicii Moldova pentru a proteja drepturile fundamentale ale cetățenilor săi din stânga Nistrului. Această exigență – formalizată prin conceptul obligațiilor pozitive – contribuie, pe termen lung, la menținerea statului de drept pe întreg teritoriul moldovean. Fără intervenția jurisprudențială a CtEDO, victimele din Transnistria nu ar avea practic niciun instrument juridic eficient de a trage la răspundere autoritățile (fie ele și necontrolate) pentru pasivitate sau complicitate. Prin stabilirea unor standarde clare de comportament pentru Chișinău, Curtea obligă statul să nu ignore soarta propriilor cetățeni din regiunea separatistă, chiar și în condiții politice nefavorabile.

Mai mult, jurisprudența CtEDO oferă și un remediu practic în contextul în care Federația Rusă a devenit un partener incapabil (sau neinteresat) să se conformeze obligațiilor ce îi revin. Rusia a refuzat sistematic să execute hotărârile Curții (încălcând Art. 46 §1 al Convenției) și, așa cum am menționat, are restanțe de miliarde de euro la plata despăgubirilor către victime. O bună parte din aceste restanțe provin chiar din cauze legate de Transnistria, unde, de exemplu, circa 2.000 de reclamanți moldoveni au obținut hotărâri favorabile împotriva Rusiei. Or, dacă aceste sume nu sunt plătite, victimele rămân fără satisfacție echitabilă. În schimb, atunci când și Republica Moldova este găsită responsabilă (măcar parțial) alături de Rusia, reclamanții pot obține efectiv o compensare, întrucât statul moldovean – ca membru rămas al Consiliului Europei – își execută hotărârile. Din acest motiv, în multe cazuri CtEDO a preferat să rețină un capăt de răspundere și în sarcina Moldovei (dacă a identificat vreo omisiune a obligațiilor pozitive), știind că astfel sporește șansele unei reparații reale pentru victime. Această logică a devenit și mai pronunțată după 16 septembrie 2022, când Rusia a încetat oficial să mai fie Parte la Convenție – ceea ce înseamnă că, pentru faptele ulterioare acestei date, Moldova rămâne singurul garant al aplicării CEDO pe teritoriul transnistrean. Până la o soluționare politică a conflictului înghețat, responsabilizarea Republicii Moldova, în limitele obligațiilor pozitive, pare a fi singura cale legală de a proteja drepturile omului în stânga Nistrului.

Recomandări practice și ghid pentru practicieni

Având în vedere analiza de mai sus, se impun anumite măsuri concrete atât la nivelul politicilor publice ale Republicii Moldova, cât și la nivelul practicii profesioniștilor din domeniul drepturilor omului, pentru a asigura aplicarea efectivă a obligațiilor pozitive și protejarea persoanelor din regiunea transnistreană. Iată câteva recomandări cheie:

Pentru autoritățile Republicii Moldova (politici publice)

  1. Îmbunătățirea cadrului legal și procedural intern – Adoptați proceduri clare care interzic orice predare a persoanelor către structurile de facto transnistrene. Situații precum cele din cauzele Braga, Negruță sau Filin, în care autorități moldovene au colaborat la arestarea sau transferul unor persoane către „miliția” transnistreană, trebuie prevenite și sancționate explicit. În acest scop, emiteți instrucțiuni oficiale către poliție, armată și alte instituții de forță, subliniind că se interzice cooperarea operativă cu organele separatiste care ar duce la încălcarea drepturilor omului.
  2. Responsabilizarea forțelor de ordine și sancționarea complicității – Asigurați investigarea promptă și imparțială a oricărui caz în care există indicii că funcționari moldoveni (polițiști, ofițeri de securitate etc.) au facilitat sau tolerat abuzuri ale regimului transnistrean. Acolo unde legea penală națională permite, trageți la răspundere persoanele vinovate de abuz de putere, complicitate la lipsirea de libertate, răpire sau alte infracțiuni relevante, pentru a transmite un mesaj clar că astfel de acțiuni nu sunt tolerate. De asemenea, luați măsuri disciplinare administrative în paralel (suspendare, destituire) până la soluționarea definitivă a cauzelor.
  3. Întărirea controlului la punctele de trecere interne – Amplificați monitorizarea și controlul la posturile de securitate de pe linia administrativă cu Transnistria (Zonele de Securitate), astfel încât să fie mai dificil pentru persoane neautorizate sau pentru vehicule ale miliției transnistrene să transporte ilegal cetățeni peste Nistru. Dotarea acestor puncte cu tehnologie de supraveghere și creșterea cooperării cu forțele de menținere a păcii (acolo unde este cazul) pot preveni incidente precum trecerea clandestină a răpitorilor în cazul Filin.
  4. Remedii efective și accesibile pentru victime – Stabiliți mecanisme prin care persoanele ale căror drepturi au fost încălcate în Transnistria să poată obține compensații pe plan național. De exemplu, creați un fond special de compensație sau o procedură accelerată în fața instanțelor naționale, care să permită acordarea de despăgubiri victimelor unor violări precum detenția ilegală, tortura sau confiscarea bunurilor de către regimul neconstituțional, fără a lega această compensare de recunoașterea regimului. Curtea a sancționat deja faptul că instanțele moldovene au refuzat despăgubiri în ideea că “statul nu poate fi responsabil pentru actele separatiștilor” – o abordare greșită, contrară obligațiilor pozitive. Prin urmare, legislația și practica judiciară trebuie ajustate pentru a oferi un recurs efectiv (Art. 13 CEDO) celor lezați.
  5. Continuarea demersurilor diplomatice și utilizarea forumurilor internaționale: Mențineți problema drepturilor omului din regiunea transnistreană pe agenda negocierilor oficiale (formatul 5+2 și altele) și în atenția organizațiilor internaționale (ONU, Consiliul Europei, OSCE etc.). Insistați nu doar asupra aspectelor politice, ci și asupra unor măsuri concrete umanitare, cum ar fi accesul neîngrădit al organizațiilor internaționale (ex: Comitetul Internațional al Crucii Roșii) la ”penitenciarele” și instituțiile psihiatrice din stânga Nistrului, schimbul de informații privind anchete penale, transferul de deținuți sau cooperarea în cazuri de urgență medicală. Orice progres parțial în aceste domenii poate reduce impactul negativ asupra populației și, totodată, poate demonstra Curții că statul face eforturi reale pe plan internațional.
  6. Sprijinirea comunităților și instituțiilor vulnerabile din regiune – Continuați și extindeți inițiativele de susținere financiară și logistică a instituțiilor de învățământ, a instituțiilor medicale sau sociale de pe teritoriul transnistrean care mențin legătura cu Chișinăul (ex. școlile cu predare în limba română, fermierii etc.). După modelul eforturilor recunoscute de CtEDO în cazul Catan, alocați resurse pentru a vă asigura că drepturi fundamentale precum educația, limba maternă, libertatea religioasă sau asistența medicală sunt exercitate efectiv de locuitorii din Transnistria, chiar dacă autoritățile de facto se opun. Aceste măsuri reduc suferința umană și, juridic vorbind, vă protejează de posibile reproșuri privind omisiunea unor acțiuni ce ar fi putut fi realizate fără a compromite poziția politică a statului.
  7. Formare și sensibilizare în rândul autorităților publice – Organizați sesiuni de instruire pentru judecători, procurori, polițiști și funcționari publici cu privire la jurisprudența CtEDO referitoare la Transnistria și obligațiile pozitive ale Republicii Moldova. Este important ca actorii statali interni să conștientizeze că inacțiunea sau pasivitatea lor poate angaja răspunderea statului la Strasbourg. O mai bună cunoaștere a standardelor impuse de Curte (de exemplu, obligația de a ancheta eficient cazurile de răpire sau de maltratare, chiar dacă autorii sunt necunoscuți din zona separatistă) va conduce la o mai mare diligență în practică și la evitarea unor condamnări viitoare.

Pentru practicienii în domeniul drepturilor omului (avocați, juriști, ONG-uri)

  1. Documentarea și epuizarea remediilor interne – În cazul în care reprezentați victime ale abuzurilor comise în Transnistria, asigurați-vă că documentați riguros faptele (inclusiv prin înscrisuri, mărturii, rapoarte medicale) și că epuizați remedii interne disponibile în dreapta Nistrului. Depuneți plângeri penale la procuratura moldovenească, sesizați poliția, solicitați instanțelor măsuri urgente (ex: ordonanțe președințiale pentru transfer medical al deținuților) și intentați acțiuni civile pentru despăgubiri, acolo unde e posibil. Chiar dacă șansele de succes intern sunt mici, aceste demersuri creează un traseu al eforturilor pe care statul trebuia să le facă – sau în care a dat greș – și vor fi esențiale în fața CtEDO pentru a demonstra neîndeplinirea obligațiilor pozitive (de exemplu, lipsa unei anchete efective sau refuzul compensării prejudiciului poate constitui temei pentru încălcarea Art. 13 CEDO).
  2. Angajarea dialogului cu autoritățile naționale – Folosiți jurisprudența CtEDO ca instrument de advocacy în raport cu autoritățile moldovene. De exemplu, în corespondența sau întâlnirile cu poliția și procurorii, subliniați că standardul impus de Curte cere investigarea din oficiu și cu seriozitate a oricărui caz de dispariție forțată, tortură sau detenție ilegală, indiferent că a avut loc în Transnistria. Informați autoritățile despre obligația lor de a colabora cu familiile victimelor și de a încerca toate căile posibile (inclusiv mediere prin forțe pacificatoare, implicarea misiunilor diplomatice, etc.) pentru a localiza și elibera persoanele sechestrate. Un dialog informat poate motiva instituțiile statului să ia măsuri suplimentare (spre exemplu, emiterea unor alerte naționale/internaționale privind persoanele răpite, cooperarea cu INTERPOL în cazurile transfrontaliere, etc.).
  3. Asistență juridică adaptată contextului regiunii transnistrene – În elaborarea strategiei juridice, țineți cont de specificul situației Transnistriei. De exemplu, dacă reprezentați un reclamant la CtEDO, argumentați explicit atât încălcarea dreptului material (ex: Articolul 3 – tortură, Articolul 5 – detenție arbitrară, ș.a.), cât și încălcarea Articolului 1 din Convenție de către Republica Moldova, evidențiind ce măsuri nu au fost luate de autorități și ar fi fost rezonabile. Faceți referire la precedente relevante (Ilașcu, Catan, Mozer, Sandu[26], Școlile Latine, Filin, Negruță etc.) și arătați analogiile cu speța clientului dvs. De asemenea, fiți pregătiți să combateți posibilele argumente ale Guvernului referitoare la lipsa de jurisdicție, invocând jurisprudența constantă a Curții care respinge astfel de argumente (de exemplu, argumentați că declarația din 1997 a Moldovei privind Transnistria nu are efect, conform Ilașcu).
  4. Cooperare cu organizații internaționale și mecanisme regionale – Dacă intervențiile locale nu dau rezultat, apelați și la mecanismele internaționale de protecție a drepturilor omului. Sesizați Raportorul Special al ONU pentru tortură sau persoane dispărute în mod involuntar, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului (după epuizarea căilor interne), sau informați Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei despre neexecutarea unor hotărâri anterioare legate de Transnistria. Expunerea situației la acest nivel poate crește presiunea asupra autorităților moldovene și (indirect) asupra celor de la Tiraspol. Totodată, țineți legătura cu organizațiile neguvernamentale internaționale (Amnesty International, Human Rights Watch ș.a.) pentru a mediatiza cazurile grave – atenția publică poate stimula reacții mai prompte din partea guvernului.
  5. Monitorizarea executării hotărârilor CtEDO – După obținerea unei decizii favorabile la Strasbourg, urmăriți îndeaproape punerea ei în executare. Insistați ca Guvernul Republicii Moldova să își îndeplinească obligațiile ce decurg din Articolul 46 al Convenției – nu doar plata despăgubirilor către client, ci și adoptarea eventualelor măsuri generale cerute (spre exemplu, dacă o hotărâre evidențiază o lacună procedurală sau o practică defectuoasă, solicitați autorităților să o corecteze pentru viitor). În caz de necesitate, adresați-vă Comitetului de Miniștri al CoE cu informații despre gradul de conformare al Moldovei și despre orice refuz al Rusiei de a coopera, pentru ca forul de supraveghere să poată lua măsuri (infringement procedure, declarații politice etc.).
  6. Sensibilizarea opiniei publice și a comunității locale din regiunea transnistreană – Nu în ultimul rând, comunicați cu comunitățile afectate din stânga Nistrului. Explicați-le cetățenilor de acolo care le sunt drepturile și ce pot face în cazul în care acestea sunt încălcate. De multe ori, locuitorii regiunii nu cunosc faptul că se pot adresa, fie și indirect, autorităților constituționale pentru ajutor (de exemplu, că pot depune plângeri la procuratura moldoveană sau sesiza Avocatul Poporului din Moldova). Distribuiți materiale informative, organizați sesiuni de consiliere juridică (inclusiv la punctele de trecere sau online) și colaborați cu activiști locali. O populație informată este mai pregătită să-și revendice drepturile și să facă uz de căile de atac disponibile, contribuind astfel la efectivitatea obligațiilor pozitive ale statului.

Note: (1) CtEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului; (2) CEDO – Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Roma, 1950); (3) RMN – „Republica Moldovenească Nistreană” (autoproclamată).

Note finale:

  1. Declarația teritorială formulată de Republica Moldova la ratificarea CEDO (1997) a fost considerată de CtEDO drept o rezervă de caracter general, deci nevalidă conform Art. 57 al Convenției. Curtea a reafirmat că un stat nu poate, printr-o simplă declarație unilaterală, să se absolve de obligațiile sale pe o parte a teritoriului, invocând lipsa controlului – trebuie totuși să depună diligențele rezonabile ce îi stau în putere.
  2. Transnistria nu este recunoscută ca stat de niciun membru ONU, fiind considerată parte integrantă a Republicii Moldova. Drept urmare, regimul de la Tiraspol nu are capacitate juridică internațională și nu poate fi ținut responsabil direct de Curtea de la Strasbourg. Orice încălcare comisă acolo este analizată prin prisma responsabilității Moldovei și/sau Rusiei, singurele state părți la Convenție cu jurisdicție implicată.
  3. CtEDO a stabilit că Federația Rusă exercită de facto controlul și o influență decisivă asupra Transnistriei, atrăgându-și astfel jurisdicția extrateritorială și responsabilitatea pentru actele comise de regimul separatist. Acest control efectiv a fost documentat încă din cauza Ilașcu (2004) și reconfirmat în cauze precum Catan (2012) și Mozer (2016), bazat pe prezența militară rusă (Armata a 14-a și succesoarele sale), sprijinul financiar și inserția politică.
  4. Republica Moldova, deși lipsită de control efectiv, are obligația pozitivă de a lua măsuri pentru a-și afirma suveranitatea și a proteja drepturile omului în Transnistria. CtEDO a explicat că aceste obligații sunt de mijloace, nu de rezultat, statele trebuind să acționeze conform capacităților lor și fără a li se impune o povară excesivă. Chișinăul trebuie să dovedească o atitudine proactivă și să manifeste voință prin acte concrete – altfel riscă să fie găsit el însuși în violare.
  5. În cauza Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia (2004), CtEDO a constatat că Moldova și-a îndeplinit în mare parte obligațiile pozitive generale (eforturi diplomatice, juridice și politice între 1991-2001), dar a omis să mai ia măsuri adecvate după 2001 pentru cei trei reclamanți rămași în detenție. Prin urmare, în acel caz Moldova a fost găsită responsabilă (alături de Rusia) pentru violarea drepturilor lor începând cu mai 2001, însă nu și pentru perioada anterioară, când depusese eforturi suficiente.
  6. În cauza Catan și alții c. Moldova și Rusia (2012), care privea dreptul la educație al elevilor din școlile românești din Transnistria, Republica Moldova a fost exonerată de răspundere. CtEDO a apreciat că statul a luat toate măsurile posibile pentru a sprijini școlile (relocare, finanțare, transport, dotare), îndeplinindu-și astfel pe deplin obligațiile pozitive față de reclamanți. Rusia a fost singura găsită vinovată de încălcare, dat fiind sprijinul său direct pentru politicile lingvistice discriminatorii ale regimului separatist
  7. În cauza Filin c. Moldova și Rusia (2019), CtEDO a condamnat Republica Moldova pentru că nu a împiedicat răpirea și transferul reclamantului de pe teritoriul său național în custodia autorităților transnistrene. Curtea a notat lipsa unei explicații a Guvernului privind modul în care agenții separatiști au putut acționa pe teritoriul Chișinăului și trece de punctele de control, concluzionând că autoritățile nu au depus eforturi suficiente pentru a preveni încălcarea Art. 3 și 5 din Convenție. De asemenea, ineficacitatea anchetei penale și refuzul instanțelor de a oferi un recurs au dus la constatarea violării Art. 13 de către Moldova.
  8. În cauza Negruță c. Moldova și Rusia (2019), situația a relevat o colaborare activă a poliției moldovene cu miliția transnistreană la arestarea reclamantului pe malul drept și predarea acestuia către structurile neconstituționale. CtEDO a calificat acest fapt drept o încălcare flagrantă a obligațiilor pozitive, întrucât statul a eșuat să-și protejeze cetățeanul aflat sub jurisdicția sa, expunându-l la detenție ilegală și rele tratamente (încălcări ale Art. 3, Art. 5 §1 și Art. 1 din Primul Protocol). Curtea a subliniat că autoritățile “trebuiau să dețină controlul situației” și să prevină un asemenea deznodământ.
  9. Curtea a remarcat în repetate rânduri că Moldova are posibilități limitate de a-și impune voința asupra Transnistriei, date fiind prezența militară rusă și susținerea logistică a regimului separatist. Totuși, această recunoaștere a constrângerilor nu scutește statul de a întreprinde acțiunile realizabile. CtEDO a avertizat că, atâta timp cât Chișinăul acționează în mod real și nu oferă sprijin entității nerecunoscute, el nu va fi făcut responsabil pentru abuzurile comise de aceea entitate. Practic, jurisprudența a creat un echilibru: statului i se cere să facă dovada bunei credințe și a efortului, nu să asigure neapărat succesul final.
  10. În contextul post-2022, când Federația Rusă nu mai participă la mecanismele Convenției, responsabilitatea Republicii Moldova capătă o importanță și mai mare. Pentru faptele comise în Transnistria după 16 septembrie 2022, numai Moldova mai poate fi chemată în fața CtEDO (Rusia nemaifiind parte). Asta înseamnă că orice pasivitate a autorităților moldovene va fi supusă direct controlului Curții. Dimpotrivă, orice efort onest de a proteja drepturile (chiar dacă nu are succesul scontat din cauza obstacolelor impuse de regim) va putea feri statul de o condamnare. Este, așadar, esențial ca autoritățile de la Chișinău să continue – ba chiar să intensifice – aplicarea recomandărilor de mai sus, astfel încât să-și onoreze obligațiile pozitive și să mențină vie speranța respectării drepturilor omului pentru toți cetățenii Republicii Moldova, indiferent unde se află pe teritoriul său recunoscut.

Articolul a fost elaborat de Asociația Promo-LEX cu suportul financiar oferit de National Endowment for Democracy, Fundația Soros Moldova și Uniunea Europeană. Opiniile exprimate în articol aparțin exclusiv autorilor și Asociației Promo-LEX; acestea nu pot fi interpretate sub nicio formă ca reflectând opinia și poziția National Endowment for Democracy, a Fundației Soros Moldova și a Uniunii Europene.

.[1] „Transnistria: Freedom in the World 2023”, Freedom House, accesat la 20 august 2025, https://freedomhouse.org/country/transnistria/freedom-world/2023.

[2] Council of Europe. Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (European Convention on Human Rights). Strasbourg: Council of Europe, PDF, s.a. Accesat 20 august 2025. https://www.echr.coe.int/documents/d/echr/convention_EN

[3] Elif Barlak, „The right to education in Transdniestria, seven years after Catan and Others v. Moldova and Russia: are we there yet?”, Strasbourg Observers (blog), 20 aprilie 2020, https://strasbourgobservers.com/2020/04/20/the-right-to-education-in-transdniestria-seven-years-after-catan-and-others-v-moldova-and-russia-are-we-there-yet/.

[4] Anton Moiseienko, „Russia Can Be Forced to Pay for Its Crimes — A Proposal”, Center for European Policy Analysis, 24 octombrie 2022, https://cepa.org/article/russia-can-be-forced-to-pay-for-its-crimes-a-proposal/.

[5] Council of Europe – Committee of Ministers. “Council of Europe leaders profoundly concerned about Russia’s non-execution of judgments of the European Court of Human Rights, including the non-payment of just satisfaction.” 8 iunie 2023. Accesat 20 august 2025. https://www.coe.int/en/web/portal/-/council-of-europe-leaders-profoundly-concerned-about-russia-s-non-execution-of-judgments-of-the-european-court-of-human-rights-including-the-non-payment-of-just-satisfactio

[6] European Court of Human Rights (ECHR). Guide on Article 1 of the Convention – Obligation to respect human rights. (actualizat 20 februarie 2024). Accesat 20 august 2025. https://ks.echr.coe.int/documents/d/echr-ks/guide-on-article-1-obligation-to-respect-human-rights

[7] Loizidou v. Turkey (Preliminary Objections). ECHR, 23 martie 1995. Accesat 20 august 2025. https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-57920

[8] Reuters. “OSCE head in Moldova to boost talks on settling separatist dispute.” 12 aprilie 2024. Accesat 20 august 2025. https://www.reuters.com/world/europe/osce-head-moldova-boost-talks-settling-separatist-dispute-2024-04-12/

[9] Ilașcu and Others v. Moldova and Russia (GC). ECHR, 8 iulie 2004, Appl. no. 48787/99. Accesat 20 august 2025. https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-61886

[10] Montevideo Convention on the Rights and Duties of States. Montevideo, 26 decembrie 1933. Accesat 20 august 2025. https://www.jus.uio.no/english/services/library/treaties/01/1-02/rights-duties-states.html

[11] OSCE Mission to Moldova. Memorandum on the Basis for Normalization of Relations between the Republic of Moldova and Transdniestria (Moscow Memorandum), 8 May 1997. Accesat 20 august 2025. https://www.osce.org/moldova/42309

[12] Al-Skeini and Others v. United Kingdom (GC). ECHR, 7 iulie 2011. Accesat 20 august 2025. https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-10560

[13] Banković and Others v. Belgium and Others (GC, decision on admissibility). ECHR, 12 decembrie 2001. Accesat 20 august 2025. https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-22099

[14] Council of Europe. “The Russian Federation is excluded from the Council of Europe.” 16 martie 2022. Accesat 20 august 2025. https://www.coe.int/en/web/portal/-/the-russian-federation-is-excluded-from-the-council-of-europe

[15] Catan and Others v. Moldova and Russia (GC). ECHR, 19 octombrie 2012, Appl. nos. 43370/04, 8252/05, 18454/06. Accesat 20 august 2025. https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-114082

[16] E.J.I.L.: Talk! “Grand Chamber judgment in Catan and Others.” 21 octombrie 2012. Accesat 20 august 2025. https://www.ejiltalk.org/grand-chamber-judgment-in-catan-and-others

[17] Bobeico and Others v. the Republic of Moldova and Russia. ECHR, 23 octombrie 2018. Accesat 20 august 2025. https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-187234

[18] Iovcev and Others v. the Republic of Moldova and Russia. ECHR, 17 septembrie 2019, Appl. no. 40942/14 (comitet). Comunicat oficial, 2019. Accesat 20 august 2025. https://hudoc.echr.coe.int/eng-press?i=003-6506071-8584794

[19] Strasbourg Observers. “Ilașcu: from contested precedent to well-established case-law.” 31 octombrie 2019. Accesat 20 august 2025. https://strasbourgobservers.com/2019/10/31/ilascu-from-contested-precedent-to-well-established-case-law/

[20] Filin v. the Republic of Moldova and Russia. ECHR, 17 septembrie 2019, Appl. no. 48841/11. Accesat 20 august 2025. https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-195848

[21] Mozer v. the Republic of Moldova and Russia (GC). ECHR, 23 februarie 2016, Appl. no. 11138/10. Accesat 20 august 2025. https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-161055

[22] CRJM – Legal Resources Centre from Moldova. Republic of Moldova at the European Court of Human Rights: Analytical Note (2019–2020). 31 ianuarie 2020. Accesat 20 august 2025. https://crjm.org/wp-content/uploads/2022/05/Nota-analitica-CEDO-2020-EN.pdf

[23] Negruță v. the Republic of Moldova and Russia. (Judgment 17 septembrie 2019, Appl. no. 3445/13). Descriere de execuție: HUDOC-EXEC. Accesat 20 august 2025. https://hudoc.exec.coe.int/eng?i=004-68568

[24] Promo-LEX. “Moldova and Russia condemned in two Transnistrian cases as a result of transfer to the so-called investigating bodies.” 18 septembrie 2019. Accesat 20 august 2025. https://old.promolex.md/15665-moldova-condamnata-de-rand-cu-rusia-in-doua-cauze-transnistrene-ca-urmare-a-transmiterii-persoanelor-catre-asa-numitele-organe-de-urmarire-penala-din-regiune/?lang=en

[25] Braga v. the Republic of Moldova and Russia. ECHR, 17 octombrie 2017, Appl. no. 76957/01. Accesat 20 august 2025. https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-177650

[26] Sandu and Others v. the Republic of Moldova and Russia. ECHR, 17 iulie 2018. (comunități agricole – acces la terenuri). Comunicat de presă și hotărâre. Accesat 20 august 2025. https://hudoc.echr.coe.int/eng-press?i=003-6147930-7951837

Sursă originală: https://promolex.md/analiza-articolul-1-cedo-si-obligatiile-pozitive-ale-moldovei-in-regiunea-transnistreana/

 

Exit mobile version