Partidele politice – instituții esențiale ale ordinii constituționale

A. Geneza și legitimitatea partidelor politice și cristalizarea rolului lor și viața constituțională

Democrația, formă de guvernământ istoricește își are originile în Grecia Antică. Conceptual se afirma că „Atunci când, în republică poporul deține puterea suverană, avem de-a face cu o democrație” [12, p.17].

Abia odată cu „formarea instituțiilor reprezentative și expansiunea sufragiului universal, au dus la apariția și dezvoltarea partidelor politice” [7, p.169].

Societății umane, care tinde spre perfecțiune, este de natură să impună cel puțin două tendințe de dezvoltare fapt ce servește „ca punct de plecare pentru gruparea reprezentanților acestor curente, pentru organizarea lor, ceea ce, la urma urmelor, constituie elementul primordial pentru formarea unui partid” [18, p.332; 9, p.223].

Deci, tendința societății spre perfecțiune, spre dezvoltarea social-economică impune constituirea partidelor politice pentru punerea în aplicare a acestor tendințe obiective.

Cristalizarea partidelor politice în calitatea de subiecte de drept constituțional trebuie privită „în strânsă corelație cu apariția și dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentanță în viața publică” [13, p.223].

În acest context, argumentăm cele afirmate, apelăm la practica a trei state: Anglia, Statele Unite ale Americii și Franța.

Astfel, În Anglia s-au identificat de la început două partide: „Tory” și „Whigi” [2, p.23].

„Tory” reprezentau și reprezintă tendința de conservare, de tradiție, iar „Whigi” – ideea de progres, de renovare [18, p.337].

Respectiv, din însăși dezvoltarea vieții naționale au trebuit să se formeze două curente puternice, iar mecanismul de luptă e tocmai sistemul parlamentar [18, p.338].

Experiența Statelor Unite ale Americii se bazează tot pe două curente: a) patrioții sau federaliștii, al emancipării față de metropolă; b) loialiștii – fideli față de monarhul britanic.

În Congresul American s-au impus două personalități marcante: Alexandru Hamilton și Thomas Jefferson.

În fruntea curentului federalist s-a plasat Thomas Jefferson. Ulterior partidul s-a constituit în Partidul Republican.

Pe când Alexandru Hamilton a constituit Partidul Democrat.

Aceste două partide antrenate în exercitarea suveranității naționale prin reprezentare s-au născut în interiorul puterii executive pe când în Anglia ele s-au născut în interiorul Parlamentului [11, p.130].

Partidele politice în Franța au luat naștere tot în Parlament „pentru exercitarea puterii politice” [6, p.236]. Iar guvernele au constituit interesul de grup evaluat până la partid și „elaborarea unei doctrine pentru a promova scopurile politice la nivel național și local” [1, p.36].

Partidele moderne s-au născut în partidele cu apariția sistemelor electorale și dezvoltarea parlamentelor moderne, de fapt, au rezultat dinăuntrul acestora, ca fracțiuni sau aripi [10, p.326].

Așadar, constituirea și funcționarea partidelor politice derivă din natura exercitării suveranității naționale prin reprezentare în interesul suveranului, adică al poporului.

B. Scopul partidelor politice în procesul exercitării suveranității naționale prin reprezentare.

Preliminarii. Partidele politice în calitatea lor de elemente ale sistemului politic fac obiectul de studiu atât al politologiei, cât și cel al dreptului constituțional ca știință. Respectiv, în cadrul acestui paragraf vom expune opiniile politologilor, precum și ale constituționaliștilor grație laturilor diferite ale scopurilor partidelor politice. Ne vom opri însă doar la sfera comună, sfera care completează aspectul politologic și ale dreptului constituțional.

Astfel, în știința politică întâlnim următoarele abordări privind scopul partidelor politice.

Într-o opinie scopul fundamental al partidelor politice este „… ocuparea funcțiilor guvernamentale ca reprezentanții săi oficiali” [3, p.134-1342].

Într-o concepție mai desfășurată partidele politice urmăresc ca scop să „… cucerească și să exercite puterea, … cu respectarea principiilor suveranității naționale și ale democrației” [17, p.353].

La timpul său Dumitru Guști menționa că partidele politice urmăresc ca scop de „a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social” [8, p.4].

Sub un alt unghi partidele politice au ca scop „apărarea și promovarea intereselor comune uneia sau unor categorii sociale de cetățeni, cu mijloacele autorității publice statale” [4, p.12].

Din această succintă expunere, identificăm că scopul partidelor politice, în fond se rezumă la exercitarea puterii prin reprezentare în numele și pentru popor.

Indubitabil, partidele, prin prisma dreptului constituțional, sunt instituții politice și subiect de drept ceea ce implică determinarea scopului lor.

Doctrina constituțională franceză susține că scopul partidelor este „… de a face să prindă forme o concepție despre om și societate și de a lupta pentru a cuceri puterea prin atragerea electorilor” [14, p.130].

Doctrina constituțională națională este preocupată de a determina cu claritate scopul partidelor politice în procesul exercitării suveranității naționale prin reprezentare.

Astfel, într-o concepție partidele politice „contribuie la exprimarea sufragiului, propunând programe și prezentând candidații la alegeri” … având ca finalitate „cucerire și exercitarea puterii” [13, p.25].

Sub alt aspect, într-o formulă concisă partidele politice au ca scop „… cucerirea și influențarea puterii” [2, p.24].

Se conturează cu certitudine că doctrina dreptului constituțional având ca obiect domeniul relațiilor sociale ce se nasc în procesul complex de instaurare, menținere și exercitare a puterii de stat, partidele politice, prin scopurile determinate se încadrează în acest proces.

Deci, partidele reprezintă instituții politice, subiecte distincte de drept constituțional care au ca scop determinatoriu exercitarea, în baza mandatului delegat exercitarea atributelor suveranității naționale prin reprezentare.

Așadar, suveranul deleagă exercițiul dreptului său natural și legal de exercitare a suveranității naționale în interesul național și nici într-un caz în scopul și interesele partidelor, membrii cărora au acces la instituțiile guvernamentale.

În caz contrar, partidul politic se „confruntă cu ideea de clică, de gașcă, de asociație de exploatare a avantajelor puterii. Și, atunci, guvernul de partid se zugrăvește în culori foarte negre, ca neglijând toate interesele superioare ale națiunii și sacrificându-le intereselor personale ale unei mâini de oameni, care se înjghebează într-o asociație de exploatare a avantajelor puterii” [18, p.331].

C. Spiritul suveranității naționale implică competența profesională

Problema care se pune pentru exercitarea autentică a suveranității naționale prin reprezentare este calitatea persoanelor cărora le va fi delegat acest drept. Vom menționa, că chiar dacă în antichitate nu se aplica principiul suveranității naționale. Cu toate acestea în democrațiile antice se practica scrutinul, adică dreptul de a alege și dreptul de a fi ales.

În aceste circumstanțe, așa cum „… cei mai mulți cetățeni, capabili să aleagă, nu îndeplinesc condițiile pentru a fi aleși, poporul este admirabil atunci când trebuie să-și aleagă pe cei cărora le încredințează” o parte din autoritatea sa [12, p.18]. Iar reforma constituțională a lui Solon la Atena a avut ca obiect nu „pentru a stabili cine trebuie să aleagă, ci pe cei care puteau fi aleși”  [12, p.19].

Respectiv, problema care se punea consta nu numai a identifica „pe cei care puteau fi aleși”, dar și cine trebuia să-i identifice și să-i promoveze? Pe această cale au fost constituite „fracțiunile” care în fond reprezentau un grup de oameni care se asociau pentru susținerea persoanelor care „doreau să accede la puterea de stat” [15, p.74].

Așadar, exercitarea puterii suverane a poporului prin încredințarea a unei părți din autoritatea sa unor reprezentanți identificați prin alegeri a constituit germenele partidelor politice. Însă această inițiativă s-a „stins” în procesul istoric al societății umane.

Aceasta deoarece, membrii partidelor politice, desemnați de către alegători în calitate de membri ai reprezentanței naționale nu exercită un drept propriu în numele lor și pentru ei, ci exercită un drept străin, al națiunii, în numele ei și pentru ea. Totodată, pornind de la sfera și domeniile, prerogativele suveranității naționale: legislativă și executivă, în mod deosebit, impune celor mandatați să întrunească calități indispensabile, în complexitatea lor.

Practica dintotdeauna ne demonstrează că fiecare funcționar public, deputat, senator, șef de stat, membru al Guvernului trebuie să întrunească calități etico-morale, responsabilitate concomitent cu cele practice: corectitudine, profesionalism, studii, cunoașterea lucrului încredințat și a răspunderii funcționale.

Exercitarea suveranității naționale prin reprezentare implică o foarte temeinică examinare a măsurilor propuse și, în mod obligatoriu, a consecințelor aplicării lor. Or această activitate este de puterea doar a persoanelor care întrunesc calitățile identificate.

Rezultă deci, cu certitudine că partidele politice au obligația constituțională care derivă din spiritul suveranității naționale de a promova în calitate de membru de partid și, implicit, la funcțiile elective și cele guvernamentale doar persoane competente. Încă Socrate menționa că la guvernare sunt de preferat „… cei care cunosc existența fiecărui lucru, și care, de altfel, nu le sunt mai prejos nici în ce privește experiența și nici un vreun alt fel de merit” și totodată „sinceritatea și o dispoziție naturală de a nu admite cu ușurință minciuna, dar a o urî și a iubi adevărul” [16, p.182-183].

În același timp calitățile necesare pentru a guverna bine sunt „experiența, înțelepciunea și rațiunea” [16, p.291].

CONCLUZII GENERALE

Statul de drept și democratic în esența sa are la bază principiul fundamental de organizare și funcționare, și anume: suveranitatea națională. Este unanim recunoscut că „proprietarul” suveranității naționale este Poporul și numai el o exercită direct și prin organele sale reprezentative.

Problema care se pune este de a determina ce instituție politică este îndreptățită să participe în mod legal la identificarea și participarea la procesul electoral de a obține mandatul reprezentativ. Practica constituțională a confirmat că aceste instituții sunt partidele privite ca instituții politice constituite în scopul de a accede, prin membrii săi, la exercitarea suveranității naționale prin reprezentare.

Astfel, partidele sunt instituții politice, subiecte distincte de drept constituțional care derivă din imperativul exercitării suveranității naționale prin reprezentare, fapt din care rezultă, următoarele concluzii:

1. Mediul ambiant al partidelor politice ca subiecte de drept constituțional este sistemul politic al statului. Documentul de activitate al partidelor politice se manifestă într-o dublă ipostază, pe de o parte, în calitate statutară de instituție politică, iar, pe de altă parte de promotor cl cadrelor în organele elective cu statut juridic clar determinat și separat de cel de partid.
2. Selectarea și promovarea candidaților în organele elective reprezentative ale puterii de stat, corespunzător prerogativelor, atributelor suveranității naționale.
3. Odată dobândite mandatele în organele reprezentative ale puterii de stat mandatarii, în mod obligatoriu, vor exercita voința poporului în numele și pentru interesele lui. Astfel, are loc „ruptura” funcțională dintre reglementările statutare de partid și ale Suveranității Naționale.
4. Complexitatea și importanța atributelor suveranității naționale pentru suveran și societate exercitarea lor impune partidelor politice de a identifica și selecta în organele reprezentative candidații care să întrunească calități, în complexitatea lor și anume: corectitudine, profesionalism, studii corespunzătoare, practică de viață, precum și moralitate și responsabilitate.

În aceste circumstanțe se profilează următoarea propunere, de ordin constituțional, cu titlu de definiție: Partidele sunt instituții politice, subiecte distincte de drept constituțional antrenate, pe de o parte, în procesul de instaurare a puterii de stat – procesul electoral, iar, pe de altă parte, odată mandatate, dobândesc o nouă calitate, cea ce exercitare a puterii de stat prin reprezentare cu un statut constituțional strict determinat.

BIBLIOGRAFIE:

1. ARSENI A. Drept constituțional și instituții politice. Ed. a 4-a, reconceptualizată. Vol.2. Chișinău USM CEP, p.36. ISBN 978-9975-149-39-6.
2. CÂRNAȚ T. Drept constituțional și instituții politice. Chișinău: S.n., Tipogr. „Print-Caro”, 2020, p.23. ISBN 978-9975-56-712-1.
3. CHARLOT Jean. Les Parties Politiques. The American Political Science Review (Dec.1972). Vol.66, No4, p.134-1342.
4. CIOABĂ A. Democrația reprezentativă. Concept juridic. Societate și cultură, nr.3, 1992.
5. DRĂGANU T. Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar. Vol.1. București: Lumina Tipo SRL, 2000.
6. ENCIU Nicolae. Politologie. Curs universitar. Chișinău: Civitas, 2005.
7. FISICHELLA Domenico. Știința politică. Probleme, concepte, teorii. Chișinău: Editura „Tipografia Centrală”, 2000.
8. GUȘTI D. Partidul politic în doctrinele politice. Institutul Social Român, Cultura Națională. București, 1922.
9. IANCU Gh. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina LEX, 2005.
10. IONESCU C. Tratat de drept constituțional. București: ALL BECK, 2003, p.326. ISBN 973-655-271-3.
11. MIHUȚ Liliana. Elementele științei politice. Incursiune în studiul conceptelor. București: Editura enciclopedică, 1995.
12. Despre spiritul legilor. Editura: ANTET.ro, 2012. ISBN 978-973-636-447-1.
13. MURARU I., TĂNĂSESCU E.-S. Drept constituțional și instituții politice. Vol.2. Ediția a 16-a. București: CH BECK, 2023-2024, p.21. ISBN 978-606-18-1377-3.
14. PACTET P. Institution politiqué. Droit constitutionnel. Paris: Masson, 1992.
15. PÂRȚAC Gr., STAN V. Politologie. Chișinău: CEP, 2013.
16. Republica. București: Editura Antet, 2012, p.182-183. ISBN 978-973-636-439-6.
17. Sociologie politique. Paris: Éditions Montchrestien, 1971.
18. STERE C. Curs de drept constituțional. Chișinău: Cartier juridic (Tipografia „Bons Offices”), 2016, p.331. ISBN 978-9975-79-951-3.