Sursă imagine: http://www.thehardtackle.com
S., V. și A. v. Danemarca [MC] – 35553/12, 36678/12 și 36711/12
Hotărârea din 22.10.2018 [MC]
Articolul 5. Articolul 5-1. Privarea de libertate. Articolul 5-1-c. Necesitatea rezonabilă de a împiedica comiterea unei infracțiuni
Detenția de aproximativ opt ore a unor suporteri de echipe de fotbal implicați într-o încăierare, în scopul prevenirii comiterii de violențe, fără ca aceștia să fie acuzați: nicio încălcare
În fapt – În 2009, reclamanții, trei cetățeni danezi, se aflau la Copenhaga pentru a participa la un meci de fotbal dintre Danemarca și Suedia. Poliția daneză anticipase posibilitatea unor încăierări între grupurile de huligani din ambele state. Al doilea și al treilea reclamant au fost arestați în legătură cu o încăierare în masă dintre suporterii danezi și cei suedezi. Ulterior, după ce a fost auzit instigând alte persoane să participe într-o încăierare, a fost reținut și primul reclamant, împreună cu un grup numeros de alți suporteri. Fiecare dintre cei trei reclamanți au fost deținuți pentru mai puțin de opt ore fără a fi acuzați de comiterea unei infracțiuni. Aceștia au solicitat în fața tribunalelor din Danemarca despăgubiri pentru detenția ilegală, însă fără succes.
În drept – Articolul 5 § 1
(a) Dacă detenția reclamanților a fost acoperită de articolul 5 § 1 litera (b) – Prezența considerabilă a poliției, fapt firesc pentru orice eveniment în masă, nu poate fi comparată cu măsurile speciale care au fost luate în cauza Ostendorf v. Germania pentru a se asigura că persoanele vizate au fost informate despre fapta specială de la a cărei comitere trebuiau să se abțină. O asemenea interpretare extensivă a articolului 5 § 1 lit. (b) poate genera consecințe incompatibile cu noțiunea de preeminență a dreptului, pe care se bazează întreaga Convenție. Prin urmare, în circumstanțele cauzei în discuție, detenția reclamanților nu a fost acoperită de articolul 5 § 1 lit. (b).
(b) Dacă articolul 5 § 1 lit. (c) este aplicabil în cazul arestului preventiv în afara procedurilor penale
(i) Măsura în care Curtea a examinat al doilea aspect al articolului 5 § 1 lit. (c) pentru a stabili un motiv distinct pentru privarea de libertate, separat de primul aspect – Articolul 5 § 1 lit. (c) permitea arestarea sau deținerea unei persoane în diferite circumstanțe, inclusiv în cazul celui de-al doilea aspect, atunci „când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune”. Atât formularea neechivocă a celui de-al doilea aspect, cât și lucrările pregătitoare au arătat în mod clar că trebuie să se facă referire la un motiv distinct de privare de libertate, separat în special de motivul prevăzut de primul aspect. În principiu, pentru a nu împiedica poliția să-și îndeplinească obligațiile de menținere a ordinii și de protecție a publicului, ar trebui ca acesteia să i se permită să dețină o persoană în baza articolului 5 § 1 lit. (c) în afara contextului procedurilor penale, cu condiția respectării principiului de bază al articolului 5, și anume a celui de protecție a persoanei de arbitrariu. Prin urmare, pentru a asigura o consecvență și o coerență mai mare în privința jurisprudenței sale, Curtea a reafirmat abordarea pe care a avut-o în cazul Lawless v. Irlanda (nr. 3), de care s-a distanțat ulterior, fără a o recunoaște atât de mult, în Ciulla v. Italia și în Ostendorf v. Germania.
(ii) Dacă exigența „scopului”, prevăzută la articolul 5 § 1 lit. (c) („în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente”) poate constitui un obstacol pentru detenția preventivă, în sensul celui de-al doilea aspect – Răspunsul la chestiunea respectării exigenței privind scopul ar trebui să depindă de o apreciere obiectivă a conduitei autorităților, în special de faptul dacă acestea l-au adus pe deținut de îndată în fața unui judecător pentru a fi examinată legalitatea detenției acestuia sau dacă acestea l-au eliberat înainte de termenul prevăzut, așa cum o cere articolul 5 § 3. Mai mult, în cazul eșecului respectării acestei ultime cerințe, persoana în discuție ar trebui să posede un drept de a-i fi acordate compensații în conformitate cu articolul 5 § 5.
Sub rezerva disponibilității, conform legislației naționale, a garanțiilor suplimentare prevăzute la articolul 5 paragrafele 3 și 5 (vezi punctul (iii) de mai jos), atunci când o persoană a fost eliberată din detenția preventivă după o perioadă scurtă de timp, fie pentru că riscul a trecut sau, de exemplu, pentru că termenul-limită de scurtă durată prevăzut a expirat, exigența scopului aducerii deținutului în fața autorității legale competente nu ar trebui să constituie, ca atare, un obstacol pentru detenția preventivă pe termen scurt, care cade sub incidența celui de-al doilea aspect al articolului 5 § 1 lit. (c).
Totuși, orice flexibilitate în acest domeniu era limitată prin garanții importante, cuprinse în articolul 5 § 1, în special prin exigențele potrivit cărora privarea de libertate trebuie să fie legală, în concordanță cu scopul protecției persoanei în fața arbitrariului, infracțiunea să fie concretă și specifică, în particular în privința locului și a timpului comiterii acesteia, precum și în privința victimelor acesteia, și autoritățile să fie în măsură să furnizeze date sau informații care ar convinge un observator obiectiv că ar fi existat probabilitatea ca persoana vizată să fi fost implicată în comiterea infracțiunii concrete și precise, dacă comiterea nu ar fi fost prevenită prin măsura detenției. O asemenea flexibilitate era delimitată ulterior de exigența potrivit căreia arestul și reținerea să fie „considerate necesare în mod rezonabil”. Pentru a stabili câmpul de aplicare al acestei exigențe, ar putea fi avut în vedere gradul în care măsurile în discuție au afectat interesele protejate prin alte drepturi garantate de Convenție.
iii. Garanțiile suplimentare în baza articolului 5 §§ 3 și 5 – Din formularea articolului 5 § 3 rezultă în mod direct faptul că dacă persoana nu mai este „arestată sau deținută”, ci este eliberată, atunci nu există vreo obligație de a o aduce de îndată înaintea unui judecător.
Atunci când o persoană este deținută în baza celui de-al doilea aspect al articolului 5 § 1 lit. (c) în lipsa unei anchete penale și a oricărei bănuieli de confirmare sau de infirmare, faptele care constituie riscul comiterii unei infracțiuni de către aceasta trebuie să fi fost deja stabilite în momentul în care persoana este reținută pentru a preveni comiterea infracțiunii. Prin urmare, reiese că perioada necesară dintre arestarea unei persoanei în scopuri preventive și aducerea promptă a persoanei în fața unui judecător sau a unui ofițer judiciar trebuia să fie mai scurtă decât în cazul detenției preventive în cadrul procedurilor penale. Având în vedere necesitatea de a evalua promptitudinea în funcție de particularitățile fiecărui caz, Curtea a constatat că, în general, în contextul detenției preventive, eliberarea „la un moment dat înainte de efectuarea controlului judiciar prompt” trebuie să fie mai curând o problemă de ore, decât de zile.
În privința dreptului de a fi „judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat în cursul procedurii”, în cazul în care nu a fost inițiată nicio procedură penală și nu a avut loc niciun proces de judecată, exigența celui de-al doilea aspect al articolului 5 § 3 nu se poate aplica în situația detenției preventive.
Totuși, detenția preventivă în baza celui de-al doilea aspect al articolului 5 § 1 lit. (c) era supusă garanției stabilite de articolul 5 § 5. Controlul judiciar al legalității detenției era inerent examinării de către instanțele naționale a unei cereri de acordare a compensațiilor.
(c) Aplicarea în prezenta cauză a principiilor în baza celui de-al doilea aspect al articolului 5 § 1 lit. (c)
(i) Dacă detenția preventivă a reclamanților a fost acoperită de al doilea aspect al articolului 5 § 1 lit. (c) – Având în vedere în special faptul că 138 persoane au fost arestate în ziua în discuție, reclamanții au fost eliberați la un moment dat înainte de a deveni necesară aducerea lor în fața unui judecător, în conformitate cu exigența promptitudinii prevăzută la articolul 5 § 3 din Convenție. În baza Legii privind administrarea justiției, aceștia au avut și au beneficiat de ocazia favorabilă de a aduce în discuție în fața tribunalelor aspectul privind legalitatea detenției lor. Mai mult, acestora le putea fi acordată o compensație, în cazul în care ea ar fi fost justificată din perspectiva articolului 5 § 5 din Convenție. Prin urmare, detenția reclamanților în conformitate cu secțiunea 5(3) din Legea daneză privind Poliția s-a încadrat în cel de-al doilea aspect al articolului 5 § 1 lit. (c) din Convenție.
(ii) Dacă detenția reclamanților a fost legală potrivit dreptului național – În măsura în care dreptul național prevedea că detenția preventivă nu trebuie să depășească șase ore, poliția a ținut cont în mod corespunzător de acest termen-limită în strategia sa. Polițiștii au încercat să evite recurgerea la reținere prea devreme în acea zi, pentru că orice persoană deținută astfel trebuia eliberată în timpul sau imediat după meci și ar fi existat riscul de reluare a încăierării. Mai mult, poliția a reevaluat în mod continuu situația, iar violența continuă a făcut necesară detenția reclamanților cu depășirea limitei de șase ore.
Tribunalele naționale au stabilit că detenția reclamanților în baza Legii privind Poliția a fost una legală și că depășirea termenului-limită, din perspectiva scopului arestului, a fost una justificată, împreună cu caracterul organizat, amploarea și durata tulburărilor, precum și cu perioada de timp moderată prin care au fost depășite termenele maxime în cazul fiecăruia dintre reclamanți. Pentru că nu a existat niciun indiciu conform căruia constatările tribunalelor naționale au fost arbitrare sau vădit nerezonabile, detenția reclamanților a fost una „legală” în sensul conformității cu normele substanțiale și procedurale ale dreptului intern.
(iii) Dacă detenția reclamanților nu a fost arbitrară – Constatările de fapt ale tribunalelor naționale în cazul în discuție au putut convinge un observator obiectiv despre faptul că, la data la care reclamanții erau deținuți, poliția a avut toate motivele să creadă că aceștia aveau de gând să organizeze o încăierare în centrul orașului Copenhaga cu câteva ore înainte, în timpul sau după meciul de fotbal, fapt care putea provoca un pericol considerabil pentru siguranța multor microbiști pașnici și a unor persoane terțe neimplicate, prezente acolo la momentul respectiv. Locul și timpul exacte, precum și victimele potențiale ale infracțiunilor puteau fi ușor identificate.
Dreptul național preciza faptele criminale de la a căror comitere reclamantul trebuia să se abțină. În plus, faptele stabilite de către tribunalele naționale au oferit un indiciu suficient în privința ideii potrivit căreia „infracțiunea” care trebuia prevenită putea fi considerată una „precisă și concretă”. Autoritățile au prezentat probe conform cărora exista probabilitatea ca reclamanții să fie implicați în comiterea acelei infracțiuni, dacă aceasta nu ar fi fost prevenită prin reținerea lor.
(iv) Dacă reținerea reclamanților a fost „necesară” – Curtea a considerat utilă elaborarea criteriului necesității în privința celui de-al doilea aspect al articolului 5 § 1 lit. (c). Trebuiau avute în vedere măsuri mai puțin severe care să fie apreciate ca fiind insuficiente pentru protecția intereselor individuale sau publice care reclamau reținerea. Detenția preventivă nu putea fi considerată necesară în mod rezonabil atât timp cât nu era asigurat un echilibru adecvat între importanța prevenirii unui risc iminent de comitere a unei infracțiuni și importanța dreptului la libertate, într-o societate democratică. Astfel, pentru a fi proporțională cu o măsură atât de gravă ca privarea de libertate, „infracțiunea” concretă și precisă prevăzută de al doilea aspect al articolului 5 § 1 lit. (c) trebuia să aibă un caracter grav, care să pună în pericol viața și să prezinte un risc sau pagube materiale semnificative. În plus, de aici reieșea că detenția ar fi trebuit să înceteze imediat ce riscul era depășit, fapt care reclama monitorizarea, un factor relevant reprezentându-l, de asemenea, și durata detenției.
În acest caz, infracțiunea pe care autoritățile au urmărit să o prevină era, în mod indubitabil, una gravă. Pentru a preveni confruntările huliganice, înainte ca prima încăierare să fi izbucnit, poliția a dat dovadă de o abordare foarte atentă, cu măsuri blânde, cum ar fi dialogul. De asemenea, polițiștii și-au parcat transversal mașinile cu personal echipat special pentru a împiedica confruntarea dintre grupul fanilor danezi și grupul suedez. Ulterior, aceștia au mutat grupul fanilor danezi pe o stradă laterală, pentru a-i înregistra și a-i percheziționa.
În acel moment de acțiune intensă, în imediata vecinătate a unei încăierări în plină desfășurare, au fost reținuți al doilea și al treilea reclamant, împreună cu alte patru persoane, în deplină conformitate cu strategia de reținere doar a instigatorilor încăierării. Prin urmare, pe strada laterală au fost eliberați aproximativ patruzeci și patru de persoane din grupul danez, inclusiv primul reclamant. Primul reclamant nu a fost reținut decât după ce s-a auzit cum incita alte persoane să participe la o încăierare. În consecință, poliția nu a recurs la rețineri excesive.
Prin urmare, Curtea nu a constatat existența niciunui motiv pentru a pune la îndoială concluzia tribunalului de primă instanță, conform căreia „măsurile mai puțin radicale nu puteau fi considerate suficiente pentru a se evita riscul unor tulburări suplimentare în acele circumstanțe”. Așadar, s-a stabilit că detenția reclamanților putea fi considerată „necesară” în mod rezonabil pentru prevenirea instigării sau a continuării instigării la acte de huliganism, în condițiile în care măsurile mai puțin stringente nu ar fi fost suficiente.
Cu privire la durata detenției, reclamanții au fost eliberați imediat ce riscul iminent a fost depășit; ei nu au fost deținuți mai mult decât a fost necesar, iar această evaluare a riscului a fost monitorizată suficient și în permanență. Prin urmare, tribunalele naționale au asigurat un echilibru corect între importanța dreptului la libertate și importanța prevenirii organizării și a participării reclamanților într-o încăierare de huligani.
Detenția preventivă a reclamanților a fost conformă cu articolul 5 § 1 lit. (c).
Concluzie: nicio încălcare (cincisprezece voturi la două).
(Vezi Ostendorf v. Germania, 15598/08, 7 martie 2013, Nota informativă 161; Lawless v. Irlanda (nr. 3), 332/57, 1 iulie 1961; și Ciulla v. Italia, 11152/84, 22 februarie 1989. Vezi și Brogan și alții v. Regatul Unit, 11209/84 et al., 29 noiembrie 1988; Fox, Campbell și Hartley v. Regatul Unit, 12244/86, 30 august 1990; Steel și alții v. Regatul Unit, 24838/94, 23 septembrie 1998; Jėčius v. Lituania, 34578/97, 31 iulie 2000; Nicol și Selvanayagam v. Regatul Unit (dec.), 32213/96, 11 ianuarie 2001; McBride v. Regatul Unit (dec.), 27786/95, 5 iulie 2001; Kandzhov v. Bulgaria, 68294/01, 6 noiembrie 2008, Nota informativă 113; Stanev v. Bulgaria[MC], 36760/06, 17 ianuarie 2012, Nota informativă 148; și Austin și alții v. Regatul Unit [MC], 39692/09 et al., 15 martie 2012, Nota informativă 150)
Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova.