Mari procese din istoria justiției. Partea II. Procesul inginerului Cristescu.

Nota Autorului: *Acest articol continuă seria „Mari procese din istoria justiției; ** Informația este preluată din  Iolanda Eminescu – Mari procese din istoria justiției, Ed. Științifică, București, 1970 și – „Mari procese, Drama de la Technica Minieră, Îndoită crimă de asasinat, săvârșită dar neisbutită. Ilustrații de A. Murnu”, (Director I.Gr. Periețeanu) Editura Societății Anonime „Curierul Judiciar”, București, 1923. *** Sursa imaginilor: Ilustrațiile lui A. Murnu din sursa indicată la **. În situațiile în care sunt utilizate alte surse ale imaginilor acest lucru este menționat.

________________________________________________________________________

O cât de sumară investigare a documentelor care oglindesc viaţa juridică din ţara noastră, după cel dintâi război mondial, îngăduie să se descopere puternicul simţ de dreptate al maselor, faptul că ele nu se lăsau înşelate de aparenţele pe care exponenţii clasei dominante, precum şi aparatul represiv se străduiau din răsputeri să le acrediteze ca realităţi. Nici dificultatea de a descoperi adevărul într-un păienjeniş de date şi fapte, nici strădania unor cercuri de a scoate în evidenţă laturile spectaculare şi pur personale ale unor cauze deduse în faţa justiţiei, n-a împiedicat opinia publică să descopere semnificaţiile adânci ale unor fenomene, racilele unei societăţi în care mirajul unor câştiguri facile provoacă convulsii puternice în rândul unor pături ale populaţiei şi dezlănţuie acţiuni necontrolate, cu urmări dintre cele mai grave. Procesul inginerului Gristescu este unul dintre evenimentele juridice a cărui evocare îngăduie să se evidenţieze tocmai aspectele mai sus amintite. Într-adevăr, este grăitor faptul că încă din clipa în care cotidianele vremii au adus la cunoştinţa publicului „senzaţionala” întâmplare, opinia publica s-a situat de partea acuzatului, socotindu-l ca una dintre victimele combinaţiilor urzite în lumea marelui capital. De altfel, aproape fără excepţie, nu se vorbea despre „crima” sau „tentativa de crimă” de la „Termica minieră”, ci de „drama” de la această societate.

În zilele de 3 la 28 februarie 1922, sala Curţii cu juraţi din Bucureşti devenise cu totul neîncăpătoare pentru mulţimea dornică să asiste. Se aflau aici şi oameni veniţi din toate oraşele unde locuise sau lucrase cândva acuzatul. Informaţiile şi depoziţiile erau atât de favorabile pentru cel judecat, încât, la pronunţarea verdictului de achitare, aplauzele entuziaste n-au mai contenit.

 

            Cine era acuzatul şi din ce cauză se afla în faţa juraţilor?

De profesiune inginer minier, Ioan Cristescu se angajează în anul 1910, imediat după terminarea studiilor, la C. F. R. unde, datorită meritelor sale deosebite, este numit, în relativ scurt timp, inspector general. După primul război mondial, deosebita competenţă profesională a inginerului Cristescu ajunge să fie pretutindeni recunoscută, astfel că numirea lui, ca profesor suplinitor la catedra de termodinamică a Şcolii politehnice din Timişoara, este considerată drept firească.

Pasiunea pentru ştiinţă, neprecupeţirea eforturilor pentru a da ţării cadre cât mai bine pregătite îl fac sa dobândească preţuirea tuturor colegilor. Cu prilejul procesului, aceştia nu vor ezita să semneze o mărturie colectivă din cuprinsul căreia rezultă că inginerul Cristescu, în calitate de profesor, nu numai că şi-a făcut cursurile care îi cădeau în sarcină, cu multă competenţă şi căldură, dar şi-a mai asumat şi un curs suplimentar, necesar şcolii, în mod gratuit şi benevol, pe care l-a făcut tot atât de îngrijit. În tot acest timp, inginerul Cristescu a căutat să strângă raporturile dintre profesor şi elevi, prin lucrări practice, excursii şi printr-un contact continuu, aproape zilnic, de care elevii au profitat necontenit.

Diferitele funcţii îndeplinite la C. F. R., precum şi calitatea de cadru didactic nu i-au răpit inginerului Cristescu dorinţa de a-şi valorifica cunoştinţele sale în domeniul mineritului. El se adresează în acest scop Ministerului Industriei şi Comerţului şi obţine o concesiune pentru exploatarea unei mine de cărbuni din Corcioveni. Neavând însă capitalul necesar pentru asigurarea exploatării, este nevoit să se asocieze cu alte trei persoane. Conducerea cu pricepere a minei şi, apoi, vânzarea unor acţiuni ale societăţii create în scopul acestei exploatări îi permit inginerului Cristescu să realizeze o sumă de aproximativ 300 000 de lei, pe care intenţionează s-o investească într-o mină de lignit, ce o descoperise în judeţul Argeş. Astfel, împreună cu N. Mihăiescu şi alţii, el pune bazele unei societăţi pe acţiuni, „Tehnica minieră”. S-a format un consiliu de administraţie având ca preşedinte pe prof. Emil Antonescu. Capitalul social era de două milioane de lei, aportul coproprietarilor minei din Argeş, printre care figura şi Cristescu, fiind evaluat la 500 000 de lei. în calitate de coproprietar al minei, Cristescu a primit acţiuni ale noii societăţi în valoare de 200 000 de lei şi a mai subscris alte acţiuni în valoare de 500 000 de lei. Administrator delegat al noii societăţi era N. Mihăiescu.

Societatea, astfel constituită, nu a dat rezultatele scontate şi foarte curând s-au ivit o serie întreaga de dificultăţi materiale, urmate de neînţelegeri între membrii consiliului de administraţie. N. Mihăiescu şi fratele acestuia, intrat şi el în administraţia societăţii, sunt reclamaţi parchetului pentru săvârşirea unor nereguli. Reclamaţiile sunt clasate, dar societatea se afla în pragul falimentului. O încercare de a o salva, prin cumpărarea unei mine de mare randament la Rovinari-Dolj de la C. Stamatiu, nu are alt rezultat decât apariţia unui nou creditor, în persoana lui Stamatiu. Era o situaţie gravă pentru o societate şi aşa asaltată de cererile de plată ale creditorilor anteriori.

În aceste împrejurări, la 14 septembrie 1922, se convoacă consiliul de administraţie al societăţii „Tehnica minieră”, cu scopul de a se discuta măsurile ce se impuneau a fi luate. La această şedinţă participă şi inginerul Ioan Cristescu, aflat în Bucureşti pentru a preda rectorului şcolii politehnice din Timişoara o lucrare ştiinţifică, în baza căreia urma să obţină definitivarea sa la catedra de termodinamică a acelei şcoli. Preşedintele consiliului de administraţie expune grava situaţie în care se găseşte societatea şi propune (după ce arată că, prin garanţia sa personală, a obţinut unele amânări de la principalii creditori) o serie de măsuri menite să îndrepte lucrurile: schimbarea consiliului de administraţie şi îndeplinirea formalităţilor necesare achiziţionării şi punerii în exploatare a minei Rovinari.

Inginerul Cristescu a cerut imediat cuvântul şi, într-o stare de agitaţie neobişnuită, a acuzat administraţia societăţii de activitate frauduloasă, arătând că aceasta a avut un efect dezastruos asupra lui, deoarece a dus la pierderea tuturor rezervelor sale băneşti, învestite în această societate. La încercarea preşedintelui de a-l întrerupe, pentru a se putea reveni la discutarea propunerilor făcute, ing. Cristescu îl acuză pe preşedinte că a îngăduit fraudele fraţilor Mihăiescu.

În faţa acestei aczuţii, Emil Antonescu ripostează violent, adresând lui Cristescu cuvintele „escroc şi canalie”. La auzul acestor cuvinte, inginerul Cristescu scoate din servietă un revolver şi trage asupra lui Emil Antonescu, care se prăbuşeşte. Cu revolverul în mâna, Cristescu se îndreaptă spre N. Mihăiescu, care fuge pe scară, urmat de Al. Georgescu, un alt membru al consiliului de administraţie. Ing. Cristescu îi urmăreşte şi trage, ţintindu-l pe Mihăiescu. Glontele îl loveşte însă pe Al. Georgescu. Cristescu continuă urmărirea lui N. Mihăiescu în stradă şi trage din nou, pe când acesta se afla în faţa magazinului de blănărie din apropiere. Mihăiescu cade, Cristescu mai trage un foc, apoi se reîntoarce la sediul societăţii, unde între timp sosiseră autorităţile. Transportate la spital, unde li s-au dat îngrijirile necesare, toate cele trei victime fiind rănite uşor, scapă cu viaţă.

La 21 decembrie 1922 se emite împotriva inginerului Cristescu o ordonanţă definitivă de punere sub urmărire pentru crima de asasinat săvârşită, dar neizbutită, împotriva lui Emil Antonescu, N. Mihăiescu şi Al. Georgescu, dispunându-se şi arestarea acuzatului. Prin acest act al organului de urmărire penală se reţin în sarcina ing. Cristescu o serie de împrejurări considerate de natură a demonstra intenţia sa premeditată de săvârşire a crimei. Faptul că ing. Cristescu s-a servit de o armă de foc, cu care a tras asupra victimelor, de la o distanţă foarte mică, în interiorul unei camere mici, repetarea actelor şi urmărirea victimelor, toate acestea sunt considerate o dovadă a voinţei sale criminale de a ucide. Împrejurarea că a adus cu el, la întrunirea unui consiliu de administraţie, o armă de foc, pe care a purtat-o în servieta cu acte spre a o avea la îndemână, a fost considerată ca o dovadă a premeditării.

Afirmaţia lui Cristescu că, ori de câte ori călătorea cu trenul, purta asupra sa revolverul este înlăturată de ordonanţa definitivă, pe motiv că nu este dovedită. Se mai arata că, admiţând chiar că în mod obişnuit Cristescu purta asupra sa o armă de foc, totuşi nu era firesc să se creadă că o purta în servieta cu acte, deoarece, de obicei, revolverul se poartă în buzunar.

O dovadă a premeditării o mai constituia pentru judecătorul de instrucţie şi faptul că, venind la şedinţa consiliului de administraţie, Cristescu era – potrivit declaraţiei martorilor – foarte agitat, că a intrat trântind uşa şi fără să dea bună ziua, „ceea ce însemnează că venea în acest loc cu un scop bine determinat şi reflectat mai dinainte şi acesta era hotărârea de a extermina pe cei pe care, în mod injust, îi credea vinovaţi de pagubele sale, căci numai astfel se poate explica preocuparea sa de a intra fără a da obişnuitul salut şi cu repeziciunea unui om furios”.

Nu considerăm util să insistăm asupra contradicţiilor din cuprinsul acestei argumentări, în cadrul căreia se evidenţiază mai întâi că nu a salutat şi apoi că salutul său a fost acela al unui om furios.

Cât priveşte mobilul crimei, acesta este răzbunarea „pe acei pe care îi credea că au fost cauza care l-a împiedicat să realizeze câştiguri mari prin formarea societăţii „Tehnica minieră”, societate pe care a înjghebat-o nu pentru a întreprinde o afacere de nădejde şi prosperitate, dar pentru a-şi procura ocazia unor beneficii grabnice, independent de urmările viitoare ale societăţii”    Ordonanţa reţine, de asemenea, în sarcina lui I. Cristescu faptul de a fi înfăţişat posibilităţile de exploatare a minei Argeş, într-un mod care nu corespundea realităţii, pentru a determina interesul în crearea societăţii „Tehnica minieră”, în acelaşi act al organului de urmărire se arată că învinuirea pe care acuzatul a adus-o lui N. Mihăiescu este neîntemeiată, atât pentru că reclamaţia împotriva acestuia (pentru pretinse nereguli în administraţia societăţii) a fost clasată, cât şi pentru că noua expertiză, ordonată de instrucţie, conchide că registrele societăţii au fost ţinute reglementar şi că emiterea unui număr de acţiuni mai mare decât cel prevăzut de actul constitutiv al societăţii a fost o eroare, iar nu o fraudă.

La 29 decembrie 1922, Camera de punere sub acuzare a Curţii de apel din Bucureşti reformează ordonanţa definitivă a judecătorului de instrucţie şi reţine în sarcina lui Cristescu numai acuzarea de crimă de asasinat săvârşită, dar neizbutită, împotriva lui E. Antonescu şi N. Mihăiescu, conisiderând că intenţia de omucidere sau rănire împotriva lui Al. Georgescu nu este dovedită.

Drept urmare, ing. Cristescu este trimis în judecata Curţii cu juraţi a judeţului Ilfov. Actul de acuzare al parchetului general al Curţii de apel din Bucureşti adaugă unele elemente grave în defavoarea acuzatului. Reţinând, ca şi ordonanţa definitivă, constatarea că „s-a văzut chiar de la începutul exploatării că mina de la Curtea de Argeş nu avea valoarea pe care a prezentat-o acuzatul, deoarece între straturile de lignit erau şi două straturi de humă, pentru selecţionarea cărora trebuiau cheltuieli deosebite”, actul de acuzare îi impută lui I. Cristescu faptul că, numit la început director al societăţii „Tehnica minieră”, în momentul în care constată situaţia grea în care se află societatea – în loc să depună eforturi pentru a o salva – îşi dă demisia din funcţia de director al societăţii.

Astfel fiind, ing. Cristescu nu avea dreptul să considere pe ceilalţi membri ai consiliului de administraţie drept singurii vinovaţi de situaţia creată. Dimpotrivă, o vină importantă îi revenea chiar lui. „Dar oricum, se arată în actul de acuzare, chiar dacă şi alţi membri din consiliul de administraţie ar fi avut partea lor de contribuţie la mersul rău al societăţii, aceasta nu-l putea îndreptăţi să se ducă la consiliu, pregătit cu un revolver încărcat, de care să facă uz, împins de un sentiment de răzbunare rău înţeles, în contra acelora pe care îi socotea el, în mod greşit, că sunt vinovaţi de dezastrul societăţii”.

Fiind arestat, ing. Cristescu întocmeşte un memoriu (pe care-l pune la dispoziţia apărătorilor săi pentru a construi apărarea) care se axează pe două idei principale: cea dintâi, că ing. Cristescu este o victimă a moravurilor reprobabile din lumea întreprinzătorilor acelor timpuri şi a mirajului pe care-l constituiau, pentru naivi, societăţile pe acţiuni şi cea de a doua, că, în dimineaţa zilei de 14 septembrie 1922, ing. Cristesou a fost stăpânit de o emoţie atât de puternică, îneât, practic, el se afla într-o stare de inconştienţă, de natură a înlătura orice răspundere în ce priveşte faptele pentru care este trimis în faţa curţii cu juraţi.

În memoriul său, ing. Cristescu invoca unele împrejurări în favoarea sa şi semnalează unele inexactităţi cuprinse în actul de acuzare. El precizează că, la data ţinerii consiliului de administraţie, nu se afla în Bucureşti pentru a participa la şedinţa acestui consiliu la care, de altfel, nici nu fusese convocat şi despre care aflase cu totul întâmplător – ci pentru a preda o lucrare ce trebuia să-i aducă definitivarea la catedra de termodinamică a Şcolii politehnice din Timişoara.

În dimineaţa în care s-a dus la societate, după unele discuţii prealabile avute cu avocatul Frunzescu (membru şi el al consiliului de administraţie al societăţii), cu care prilej examinaseră diferitele soluţii propuse, ing. Cristescu declară că s-a simţit brusc cuprins de slăbiciune. Ing. Cristescu relatează astfel starea sub imperiul căreia a acţionat în momentul în care a izbucnit conflictul: „Insulta a venit ca un trăsnet şi mi-am pierdut echilibrul. Am pierdut, desigur, mintea, fiindcă nu mă recunosc în toată acţiunea de care, totuşi, m-am făcut vinovat. Nu-mi explic nimic, fiindcă nu pot şi îmi e oroare de tot ce s-a întâmplat; înaintea ochilor vedeam, ca printr-o ceaţă deasă, un fel de fum albastru şi niciuna din reflecţiile – ce-mi vor fi trecut atunci prin minte nu mi le amintesc. Mă simt foarte nenorocit şi străin de mine, cel de atunci. Mi-a fost rău; nu rău fizic, ci moral, indefinisabil”.

În memoriul său, ing. Cristescu aduce, aşa cum am arătat, unele rectificări expunerii faptelor din actul de acuzare. Se arată astfel că mina de la Rovinari fusese cumpărată încă de la constituirea societăţii „Tehnica minieră”, proprietarul acestei mine fiind, de la început, acţionar şi membru al consiliului de administraţie. Se precizează apoi că ing. Cristescu a subscris şi vărsat aproape un sfert din tot capitalul social al societăţii „Tehnica minieră” şi, totodată, că în perioada în care acuzatul a condus exploatarea minei din Argeş, aceasta a fost în producţie, cu foarte mici cheltuieli de exploatare. Cât despre fraţii Mihăiescu, acuzatul semnalează antecedentele penale ale unuia dintre ei şi neregulile săvârşite de celălalt, în administrarea unei alte societăţi, pe care, de asemenea, a dus-o la faliment.

Acuzatul explica – în continuare – cum a început să lucreze, folosind mica sumă ce i-a rămas moştenire de la tatăl său – vorbeşte despre rezultatele frumoase pe care le-a obţinut prin muncă şi arată cum a investit toţi banii agonisiţi în „Tehnica minieră”, astfel îneât s-a văzut complet ruinat prin falimentul acestei societăţi. La acuzaţia ce i se aduce, că ar fi urmărit să se îmbogăţească uşor şi că în acest scop a părăsit serviciul de la C. F. R., apucându-se să exploateze mine, ing. Cristescu răspunde astfel:  „Aşadar, a trece de la viaţa de funcţionar la întreprinderi pare de la început curios; eu, inginer de mine, nu aş fi indicat să fac întreprinderi industriale, fără a trage ponosul că vreau să mă îmbogăţesc repede. Dar e acest fapt o notă rea? în sensul cum e redactat rechizitoriul, aşa pare, deşi în cadrul organizaţiei sociale burghezo-capitaliste e nota cea bună. În ce mă priveşte, condamn tendinţa adunării de capital, sunt împotriva formei actuale de civilizaţie burghezo-capitalistă şi consider ca ştiinţifică şi de înaltă concepţie umanitară, organizaţia care nu ar avea la bază capitalul. Dacă aş lucra pentru înfăptuirea acestei idei marxiste, aş fi, fără îndoială, supus la torturi ca toţi câţi au încercat, iar dacă adopt concepţia capitalistă, şi lucrez conform vieţii în care trăiesc, trebuie să sufăr procesul de intenţie precis, categoric: doresc să mă îmbogăţesc făcând întreprinderi”.

În apărarea lui I. Cristescu a luat cuvântul – în primul rând – domnişoara Margareta Paximade, tânără Ed.avocată, intrată în profesiune de numai trei ani.

„Desigur” – îşi începe ea, cu stăpânita emoţie, pledoaria – dacă m-aş gândi la slabele mele puteri faţă de marele interes pe care am să-l apăr astăzi, libertatea (ceea ce înseamnă viaţa) unui om de valoarea ing. Cristescu, nu m-aş putea ridica decât tremurând în faţa domniilor voastre. Dar nu, nu mă preocupă gândul că voi fi departe de înălţimea la care s-a ridicat oratoria domnului procuror general, căci voi şti în schimb să rămân mai aproape de adevăr. Ceea ce m-a adus aici, pe banca apărării, este siguranţa pe care o am că astăzi. În faţa dv., nu stă un vinovat pe care aveţi să-l pedepsiţi şi care, fiind o primejdie pentru societate, aveţi să-l înlăturaţi din mijlocul nostru, ci un om nenorocit, mai nenorocit decât vreunul dintre noi ar putea să-şi închipuie. Pe care aveţi să-l plângeţi, să-l iertaţi şi să-l redaţi societăţii, care reclamă încă de la el aportul său de muncă rodnică şi cinstită. Domnilor juraţi, domnul procuror general a pătruns cu cercetările sale în adâncul trecutului lui Cristescu şi a adus în faţa dv. întreg arborele acestei vieţi. Dar l-a pus sub o lumină falsă, l-a privit pieziş şi cu rea-voinţă. Să-mi îngăduiţi acum să reiau filmul acestei vieţi, cu un tablou mai îndepărtat încă şi să-l aduc dv. în lumina în care a fost trăit”.

După ce va evoca viaţa corectă şi de muncă intensă a acuzatului, Margareta Paximade va preciza semnificaţia acestei evocări, arătând: „Domnilor juraţi, atrag atenţia dv. că toată această răscolire a trecutului ing. Cristescu nu are altă valoare, pentru actul pe care azi aveţi să-l judecaţi, decât aceea a peisajului pe care se proiectează evenimentul din 14 septembrie. Şi dv. veţi avea să cercetaţi dacă acest eveniment se încadrează în mod natural peisajului, dacă se îmbină cu el, formând un singur tot, ori nu cumva este numai un gest răzleţ, venit ca dinafară vieţii lăuntrice a lui Cristescu, o nenorocire căzută asupra acestei vieţi, iar nu un act vinovat ieşit din această viaţă”.

Va urma analiza învinuirii ce se aduce ing. Cristescu prin actul de acuzare, în legătură cu dificultăţile în care se afla societatea „Tehnica minieră”.

„Domnilor juraţi, va continua avocata, se aduce o îndoită învinuire inginerului Cristescu de către domnul procuror general, aceea de a fi prezentat, cu rea-credinţă, ca o întreprindere rentabilă exploatarea minei de la Curtea de Argeş, deşi ştia bine că această mină nu are nici o valoare, astfel că domnia sa este principalul vinovat al falimentului de la „Tehnica minieră”…în al doilea rând, este răspunzător de reaua şi vinovata conducere a societăţii, deoarece a fost şi domnia sa un timp director al ei.

Ei bine, vom întreba faptele şi vom afla adevărul. Primei învinuiri îi răspundem mai întâi cu bunul-simţ. În societatea care se pretinde că a mers la faliment din pricina informaţiilor frauduloase date de acuzat, acesta avea investit tot avutul său, 400 000 de lei. Şi, afară de cazul când credeţi că Cristescu nu era sănătos la minte (şi în acest caz nu l-aţi putea face răspunzător), el trebuia să se gândească că mina societăţii însemnează şi mina lui, cel mai mare dintre acţionari. Dar acestei prime învinuiri îi opunem şi expertiza domnului ing. Lupaşcu, făcută cu prilejul obţinerii concesiunii de exploatare… În ceea ce priveşte cea de a doua învinuire, iată ce am răspunde domnului procuror general. În scurtul timp cât Cristescu a fost director, conducerea societăţii a fost bună şi rodnică, cu toată continua ciocnire pe care o avea cu aptitudinile necinstite ale administratorului delegat N. Mihăescu”.

Respingând învinuirile actului de acuzare, Margareta Paximade îi aduce însă aceluia pe care-l apăra o altă învinuire, aceea de a nu fi înţeles că în societatea de atunci existau două categorii de oameni: unii care munceau şi alţii care se îmbogăţeau şi că „el, ing. Cristescu, făcea parte din «rasa celor muncitori», cărora nu le era «hărăzită bogăţia». Aceasta este, în realitate, singura greşeală pe care o ispăşeşte, spune apărătoarea.

Dezastrul bănesc, care îl reprezenta pentru ing. Cristescu prăbuşirea societăţii „Tehnica minieră”, a survenit într-un moment în care acesta, obosit de munca istovitoare depusă în cursul anului şcolar, îşi consacrase vacanţa nu odihnei, ci elaborării unei lucrări de o deosebită importanţă ştiinţifică. Acest efort prelungit ii zdruncinase nervii. În această stare – subliniază apărarea – el s-a dus, în ziua de 14 septembrie 1922, la sediul consiliului de administraţie al societăţii care îl ruinase. Prezenţa revolverului în servietă nu poate fi atribuită premeditării.

 „Domnul procuror vă arăta prezenţa acestei arme – spune avocata Margareta Paximade – ca pe o dovadă irefutabilă a premeditării. Domnia sa nu poate să nu recunoască că, din toată instrucţia făcută, reiese că acuzatul purta totdeauna armă asupra lui, dar spune că prezenţa revolverului în servietă arată că a vrut să-l aibă la îndemână pentru executarea planului de asasinat. Or, mi-aş îngădui să pun următoarea întrebare domnului procuror: dacă domnia sa crede că revolverul e mai la îndemână în servietă decât în buzunar (ceea ce însă nu e părerea mea), nu găseşte domnia sa că cel mai natural lucru din lume e ca, atunci când pleci la drum şi primejdia se prezintă numai ca o vagă eventualitate, fără să poţi prevedea momentul în care ai fi nevoit să uzezi de revolver, să porţi arma cât mai la îndemână, pentru ca neprevăzutul să nu te surprindă?”

Şi iată cum înfăţişează apărătoarea, în pledoaria sa, momentul tragic în care E. Antonescu va pronunţa cuvântul „canalie”, iar ing. Cristescu va scoate revolverul şi va trage, moment care nu poate aparţine vieţii lui Cristescu: „Cuvântul «canalie», pornit de la un om în care avea încredere şi pe care îl stima, a căzut ca un trăsnet asupra acuzatului, ai cărui nervi, v-am spus, erau zdruncinaţi. Judecata s-a întunecat, voinţa l-a părăsit şi, maşinal, a scos revolverul din servietă şi a tras. În timp ce domnul E. Antonescu cădea jos, într-un lac de sânge, apare în faţa acuzatului N. Mihăiescu. Atunci acesta, exasperat (mai mult) de detunătura armei, vede în faţa ochilor lui înnebuniţi întreaga sa nenorocire, care-l atrage ca o prăpastie. Se repede, cu revolverul întins, după el, îl fugăreşte pe scări, îl urmăreşte în stradă şi intră după el în magazinul lui Pinchas, unde îşi căuta adăpost. Descarcă doua focuri asupra lui. Apoi nervii se destind şi Cristescu, cu braţele largi deschise, strigă: «omorâţi-mă!»

Domnilor juraţi, vă rog să prindeţi dintr-o singură privire întreaga viaţă a acestui om, aşa cum ea răsare luminos de curată din toată instrucţia făcută în faţa dv, veţi vedea că va fi imposibil să legaţi de ea actul nesăbuit din 14 septembrie”.

Această ultimă idee este reluată şi dezvoltată de alt apărător al acuzatului, avocatul Iordache Chihaia, care va pune problema dacă, cu privire la faptele supuse judecăţii juraţilor, acuzatul are sau nu vreo răspundere penală: „Convingerea noastră nestrămutată – va spune I. Chihaia –  este că inginerul Cristescu nu are absolut nici o vină. Că fapta, deşi comisă, totuşi nu-i revine de loc sub raportul responsabilităţii, deoarece în acel moment se găsea într-o completă uitare de sine.  Din ordonanţa definitivă reiese un prim capăt de acuzare, şi anume că în această afacere inginerul Cristescu a lucrat cu premeditare; cu alte cuvinte, gândul de a omorî îl avea mai dinainte hotărât, aştepta numai momentul să-l transforme în fapt. Noi susţinem că acest gând de a omorî nu l-a avut nici înainte, nici în momentul comiterii faptului şi, dacă îmi veţi permite să fac o analiză a faptelor, am această credinţă că nimeni nu va mai rămâne în această idee, nici chiar domnul procuror general”.

Pentru a demonstra acest lucru, avocatul analizează faptele în trei momente succesive: anterior, concomitent şi posterior crimei, pentru a conchide că nimic nu îndreptăţeşte acuzaţia de premeditare. Ing. Cristescu nu poate fi socotit răspunzător, arată avocatul, pentru o faptă unică în viaţa lui, săvârşită într-un moment de rătăcire, de pierdere a raţiunii, într-un moment în care şi-a pierdut cumpătul, în care nu şi-a mai controlat faptele, căci legea declară nevinovat pe cel care săvârşeşte o faptă penală în asemenea condiţii.

În şedinţa din 28 februarie 1923, Pompiliu Ioaniţescu (din partea apărării) va înfăţişa pe inginerul Cristescu, drept victimă a unui fenomen economic de după război: proliferarea societăţilor pe acţiuni. Pledoaria sa constituie un aspru rechizitor al moravurilor vremii.

„Acest proces – va spune el – a adus în discuţie o adevărată maladie apărută după război şi contra căreia trebuie să se ia măsuri, pentru ca ţara să nu fie dusă la o catastrofă economică şi financiară. Contra ei trebuie să se întrebuinţeze viguros dezinfecţia, trebuie aplicată o profilaxie cu totul serioasă. În fiecare zi se creează numeroase societăţi anonime – pentru diferite scopuri şi întreprinderi – care fac apel la public, spre a-i da subscripţii şi capitaluri. De regulă, în fața publicului nu apare acela care va profita şi va întrebuinţa mai mult pentru el societatea şi fondurile ei. Acela se ţine în umbră, aşa e sistemul; aşa profită şi îşi execută toate scopurile lui rentabile, îmbogăţitoare pentru dânsul. În faţa publicului este pus un consiliu de administraţie, compus în majoritate, dacă nu chiar în unanimitate, din oameni politici, iar ca preşedinte se pune un om politic cu o suprafaţă mare, de regulă, care să facă parte din partidul de la putere. După ce se adună capitalul de la publicul subscriitor, care îşi dă societăţii, plin de speranţe, economiile lui, rozătorul societăţii se pune pe lucru şi roade, şi se îngraşă, şi se îmbogăţeşte, iar societatea tânjeşte şi este atât de anemiată încât chiar moare, ajungându-se în nenumărate cazuri ca acţionarii să-şi piardă întregul capital depus. Am văzut oameni care şi-au încredinţat economiile lor unor societăţi al căror sediu nu-l mai găsesc şi-1 caută mereu zadarnic.

Asemenea boală este primejdioasă şi pentru particulari, dar mai cu seamă pentru ţară. Contra ei trebuie să se ia măsuri serioase. La noi societăţile anonime nu pot rămâne fără un control serios. Morala publică cere imperativ măsuri, spre a nu se mai înfăptui asemenea vaste escrocherii! Printre alte manifestări de asemenea natură se numără şi societatea «Tehnica minieră», care a fost înfiinţată cu oameni cinstiţi, dar care pe urmă a ajuns pe mâna unor rozătoare nesăţioase, ca fraţii Mihăiescu care, la adăpostul unor oameni cinstiţi, s-au îngrijit numai de ei, s-au îmbogăţit, iar societatea a ajuns la dezastru, acţionarii pierzându-şi capitalul acolo depus”.

Acest rechizitoriu va fi continuat într-o altă pledoarie a apărării, pledoaria lui Grigore Trancu-Iaşi: „Toţi cunosc brigandajul care se comite sub paravanul fundării societăţilor pe acţiuni. Nu e nimic mai neruşinat şi mai criminal. E unul dintre simptomele cele mai triste ale demoralizării publice.

Ceea ce erau odată, în timpurile cele mai îndepărtate ale evului mediu, marile companii de aventurieri şi briganzi, care jefuiau negustorii şi prădau satele, astăzi sunt societăţile pe acţiuni. Nu toate – fără îndoială – dar multe dintre ele, cu mai multă siguranţă, cu mai multă impunitate, cu mai mult răgaz şi mai mult folos pentru fundatorii şi directorii lor. E o metodică organizată de jaf. Statul lasă ca pretinşii financiari, cu ajutorul unei prese venale, să fure în mod îndrăzneţ, la lumina zilei, economiile publice; nu face nici o sforţare pentru a opri spoliaţiunile al căror martor este. Statul, care pedepseşte în mod sever pe escrocul de rând şi pe tâlharul vulgar, respectă, onorează, încarcă cu decoraţii şi cordoane pe marii hoţi ai publicului. Corupţia societăţilor anonime este astăzi cauza principală, aproape singura, a bogăţiilor enorme. Dreptul n-a reuşit să pună în frâu pe administratorii societăţilor anonime. Obligaţia ca direcţia să dea socoteală adunărilor generale n-a împiedicat nici o fraudă, nici o minciună. Ar trebui alte mijloace” .

În pledoaria sa, din şedinţa din 28 februarie 1922, avocatul Radu Rosetti, cel care a fost numit „un trubadur al Palatului de justiţie”, va urmări să-i convingă pe juraţi ca faptele lui Cristescu n-au fost săvârşite cu voinţă şi deci juraţii, cărora legea nu le cere să se pronunţe decât în temeiul intimei lor convingeri, nu ar putea pronunţa, pe o asemenea bază, decât un verdict care să ducă la achitarea acuzatului.

„E târziu, onorata Curte şi domnilor juraţi – îşi va începe Radu Rosetti pledoaria – sunteţi obosiţi şi mai am şi situaţia ingrată de a pleda după atâţia distinşi colegi, care au epuizat materia, spunând tot ce era de spus în drama al cărei deznodământ fatal aveţi să-l judecaţi. Nu vreau să mai prelungesc nici chinul acestui om care, oricum va ieşi de aici, pentru restul vieţii va fi tot un nenorocit. Voi fi scurt dar, şi dacă mai pledez, n-o fac ca să vă conving – fiindcă sunt sigur că hotărârea dv. în minutul acesta e deja luată, ci dintr-un scrupul de conştiinţă, ca să nu-mi reproşez că nu mi-am făcut datoria. Cine ştie? Poate a mai rămas dubiu asupra vinovăţiei lui în sufletul unuia numai dintre dv., şi pe acest unu vreau să-l conving, fiindcă avem ambiţia ca inginerul Cristescu să fie achitat în unanimitate.

 Din fericire, nu aveţi de luptat cu unul din acele cazuri grele, când crima s-a comis, dar acuzatul nu mărturiseşte şi dovezile sunt slabe. Nu. Aici criminalul mărturiseşte, victime au fost şi singura întrebare care trebuie să v-o puneţi este dacă făptuitorul trebuie pedepsit sau iertat”.

„Întrebarea care vi se va pune – a spus în continuare Radu Rosetti – va fi dacă inginerul Cristescu a săvârşit fapta cu voinţă. Prin urmare, nu că n-a săvârşit fapta, veţi conchide dv. când veţi răspunde nu, ci că în momentul acela i-a lipsit voinţa, că a avut un moment de rătăcire, când, oricare în locul lui, pus în acele împrejurări, ar fi făcut la fel”.

Şi pentru a demonstra şi mai convingător iresponsabilitatea acuzatului în momentul săvârşirii faptei ce i se impută, avocatul aduce în faţa instanţei o probă nouă: boala gravă de care suferea inginerul Cristescu şi pentru al cărei tratament i se făcuse, în ziua de 13 septembrie (aşa cum o dovedeşte certificatul medical depus), o injecţie ce i-a provocat o febră de aproape 40°C şi care explică starea sa din ziua următoare. Cu ajutorul afirmaţiilor categorice din tratatele medicale, înfăţişate în instanţa, apărătorul demonstrează că asemenea reacţii, care pot merge până la delir, erau frecvente în cazurile de tratament cu produsul respectiv putând surveni a doua şi chiar a treia zi după injecţie.

 

Radu Rosetti încheie astfel:, „Nu domnilor juraţi, a fost un ceas rău, cum îi zice aşa de sugestiv poporul, un moment de inconştienţă de pe urma căruia s-a petrecut actul nesocotit care, din fericire, nu mai are urmări şi care, pentru motivele invocate, trebuie iertat. De aceea, fără peroraţia de rigoare, fac un ultim apel la conştiinţa dv. pentru ca, rămânând credincioşi jurământului făcut, să judecaţi fără ură şi fără părtinire, să aduceţi un verdict de achitare”

Această nouă orientare a apărării a determinat o replică din partea procurorului general G. Ionescu. Acesta a susţinut că, oricât de seducătoare ar fi în aparenţă teoria iresponstabilităţii, nu i se poate aplica acuzatului, fiind contrazisă atât de depoziţiile martorilor, ce l-au prezentat pe acuzat ca un om liniştit, care n-a dat niciodată nici un semn de nebunie, cât şi de cererea însăşi a apărării, care a pretins ca inginerul Cristescu, un profesor de valoare, să fie redat, prin achitare, catedrei sale.

„Sunt obligat aici, a spus reprezentantul parchetului general, la o consideraţiune care priveşte această chestiune sub un alt aspect. Cred că vi s-ar putea cere achitarea pentru un motiv sau altul, cred că pentru orice motiv l-aţi avea în vedere, domniile voastre sunteţi suverani să primiţi apelul pe care vi-l face apărarea, dar un lucru nu se poate susţine: că o dată achitat acuzatul, verdictul dv. l-ar indica să-şi reia locul din învăţământul superior, de unde fapta sa criminală l-a exclus pentru totdeauna. Oricare ar putea să fie imoralitatea vremii de azi, oricât de redusă ar fi opinia domnilor apărători despre simţul de demnitate al societăţii noastre, nu merită această societate suprema ofensă ce i se face, atunci când se crede că ea ar putea să tolereze ca pe o catedră a învăţământului superior să stea un om pe care mila juraţilor îl va fi scos din fundul puşcăriei”.

El va încheia, amintind juraţilor că verdictul lor „poate să înarmeze braţul altor criminali” sau să constituie „un avertisment serios, să oprească gestul altor mâini criminale”. Astfel, el le va spune: „Nu uitaţi că achitările scandaloase, pronunţate de unele curţi cu juraţi, au fost motivul care a înarmat braţul criminal al altor ucigaşi. Puteţi să aduceţi hotărârii dv. toate mitigaţiunile pe care legea vi le pune la dispoziţie, dar nu refuzaţi verdictul afirmativ pe care am onoarea să vi-l cer. Vă cer acest verdict, pentru că el singur poate să fie pentru societate ua act de reparaţiune, pentru odioasa manifestare criminală a acuzatului, o justă înfierare, iar pentru acuzat… ei bine, domnilor, pentru acest om, o expiaţiune meritată… Ei bine da, sunteţi liberi ca, trecând peste realitatea zdrobitoare a faptelor, călcând în picioare conştiinţa de dreptate a unei lumi întregi, sunteţi liberi – spre deosebire de judecătorii magistraţi, care au îndatorirea de a-şi motiva deciziile – să răspundeţi oricum la întrebările care vă aşteaptă. Puteţi – în asemenea condiţiuni – să încercaţi «a reda societăţii» pe făptaşul întreitului asasinat, care, de altfel, s-a eliminat din această societate singur, şi iremediabil.

Dar, domnilor juraţi, dacă, înlăturând hotărârea de dreptate şi de reparaţie pe care v-am cerut-o, veţi socoti că puteţi obliga societatea să reprimească nepedepsit pe acest om în sânul ei, dacă apărarea vă va fi convins că puteţi lua, în mâinile dv. de oameni oneşti, mâna pe care v-o întinde acuzatul, pătată de sânge, aveţi în acest caz o îndatorire, aveţi îndatorirea de a merge până la ultimele consecinţe ale gestului dv… şi atunci nu v-ar mai rămâne de făcut, ieşind din pretoriul acestui tribunal, decât să aruncaţi în noroi legea care pedepseşte pe asasini”.

În ultimul cuvânt al apărării se va răspunde astfel acestui avertisment: „înainte de a termina, mă gândesc că domnul procuror spunea că statuia justiţiei se va îndolia când Cristescu va fi achitat. Această justiţie, desigur, reprezentată printr-o femeie cu ochii legaţi, ţinând în mână o cumpănă cu două talere, pe care încape foarte puţin din patimile şi suferinţele omeneşti. Dar, îmi aduc aminte de o emblemă despre care ne vorbea odată Matei Cantacuzino. Un tablou dintr-un muzeu din Roma reprezentând o femeie care, cu mâinile ei, cuprindea pământul întreg. Credeţi poate că sub acest tablou s-a scris caritatea, filantropia sau aşa ceva? Nicidecum. Sub acest tablou era scris: «justiţia». Justiţia care cuprinde umanitatea întreagă, cu toate lacrimile, cu toate jertfele, cu toate durerile, şi cu toate necazurile ei. Justiţia aceasta, în cazul achitării lui Cristescu, va fi în veşmânt de sărbătoare, căci înseamnă că este adânc înţelegătoare a sufletului omenesc şi a complexului de împrejurări în care el se zbate…

Sentinţa dv. nu va spune că omorul este permis, dar va atrage atenţia tuturor că jaful în averea publica nu este îngăduit. Sentinţa dv. nu va însemna că fiecare trebuie să-şi facă singur dreptate, dar va însemna că atunci când eşti chemat să administrezi banul strâns cu atâta greutate, trebuie să ai mai multă băgare de seamă, mai mult spirit de prevedere, căci numai aceasta ne poate duce la o viaţă socială mai serioasă…”.

A urmat apoi sentinţa de achitare, despre care am arătat, la început, că a fost primită cu o deosebită satisfacţie de întreaga opinie publică.