Vladimir Palamarciuc, avocat
Reforma Codului Civil, în vigoare din 1 martie 2019, introduce conceptul de conținut digital și bun digital prin articolul 301/1 din Legea de modernizare a Codului Civil. [1] Observăm că articolul 285 Cod civil nu este supus la careva modificări și, tradițional, conceptul de bun rămâne să cuprindă lucrurile și drepturile patrimoniale. Așadar, un bun întotdeauna are context patrimonial, fie materializat prin lucru sau sub forma unui drept real sau de creanță. Acest context trezește interes față de calificarea juridică a bunului digital în raport cu noțiunea clasică a bunului și impactul juridic pe care noua instituție a bunului digital îl poate avea la exercitarea drepturilor civile.
Prin avansarea tehnologiilor informaționale putem observa că interferența lumii digitale aduce incertitudine față de calificările juridice clasice, care, de regulă, sunt concepute prin prisma obiectelor reale. Spre exemplu, un exponent contemporan al acestei dileme reprezintă calificarea juridică a cripto-valutelor, [2] care poate prelua diferite opțiuni și calificări în dependență de principiul de la care pornește și cadrul juridic național. Ele trezesc incertitudine și cu privire la calificarea și evidența contabilă atât la nivel național cât și cel internațional. [3]
Dar întorcându-ne spre novația din Codul Civil ne punem întrebarea dacă introducerea conceptului de bun digital ar putea fi considerată o extindere a conținutului existent a conceptului de bun sau este doar o regulă specială în raport cu reglementarea generală, ori apare o instituție nouă care împrumută termenul „bun” și îl atașează întro manieră inovativă conținuturilor digitale. Tentăm să oferim unele răspunsuri în comentariile de mai jos.
Conform textului noului articol 301/1 condițiile de existență a unui bun digital sunt următoarele:
(i) existența unui conținut digital sau a unui cont la o poştă electronică, la o reţea sau alt cont online;
(ii) persoana are dreptul la acel conținut digital sau la poşta electronică, la reţeaua sau alt cont online.
Dacă să facem o comparație între conceptul de bun din articolele 285 Cod Civil și articolul 301/1 Legea de modernizare a Codului Civil putem observa o simulație asimetrică prin faptul că în forma sa clasică bunul cuprinde în mod alternativ lucrurile și drepturile patrimoniale, iar conceptul de bun digital presupune existența atât a conținutului digital cât și a dreptului asupra acelui conținut. Deci, însăși conținutul digital nu reprezintă un bun. Noua prevedere nu specifică nici ce fel de drept urmează să aibă persoana asupra conținutului digital. În ipoteza în care dreptul asupra conținutului digital este un drept nepatrimonial, spre exemplu dreptul de acces la informația personală sau un drept de autor, s-ar justifica oare utilizarea termenului de „bun” întro astfel de situație ? Or, în ipoteza în care ar exista un drept patrimonial, spre exemplu dreptul la oferirea unui serviciu de păstrare a conținutului digital, însăși existența acelui drept ar presupune un drept de creanță și care s-ar integra în ambianța conceptului clasic al bunului.
Aparent scopul noii reglementări a fost legat de conținutul următorului articol 301/2 Legea de modernizare, inspirat eminamente din practica americană a regulilor model din Actul Uniform de Acces la Bunuri Digitale Revizuit (RUFADA) [4]. Cu toate aceste, scopul reglementărilor din RUFADAA este relativ îngust, destinat regimului de acces a terțelor persoane la obiectele digitale în situații când persoanele fizice (nu și juridice) își pierd capacitatea sau decedează, astfel regulile fiind mai puțin creatoare de norme privind bunurile în dreptul civil.
Așadar, din observația mea, conținutul articolului 301/1 din Legea de modernizare creează un concept și abordare nouă față de noțiunea de bun. Prevederea nu pornește de la vreo clasificare a bunurilor, după cum putem vedea în celelalte articole privind bunurile, ci vine cu o abordare „neconcurențială” și tranșantă a bunului digital. Pe de altă parte, este stabilit că dacă un conţinut digital este livrat pe un suport material, cum sînt CD-urile sau DVD-urile, lui i se aplică dispoziţiile privind bunurile corporale. Conceptul de bun corporal pare să fie atât de clar de la sine, că legiuitorul nu a mai inclus o clasificare a bunurilor în corporale și incorporale, ci o utilizează în calitate de un dat în determinarea altor instituții juridice. O putem extrage doar din conținutul articolului 285 (2) Cod Civil că un bun corporal ar fi cel care este susceptibil aproprierii individuale (de fapt este vorba despre un „lucru”). Prin urmare, cel incorporal ar fi obiectul care nu este susceptibil aceleiași apropieri. Reflectând asupra acestei clasificări, putem ajunge la concluzia că bunul digital s-ar califica mai curând în calitate de specie a bunurilor incorporale. În acest sens, probabil, ar fi mai corect pentru legiuitor să instituie o clasificare expresă în bunuri corporale și incorporale, iar conținuturile digitale să fie atașate celor incorporale. În acest context, însăși existența conținutului digital ar putea fi suficientă pentru a-l califica în calitate de bun incorporal, fără a fi necesar condiționarea calificării acestuia în raport cu un anumit drept al persoanei față de acel conținut. Or, existența unui drept al persoanei față de un conținut digital, ar presupune determinarea regimului juridic al acelui drept și existența independentă a acestuia. Ca opțiune, poate ar fi mai potrivit de calificat conținutul digital în calitate de bun în dependență dacă acesta reprezintă sau nu o valoare patrimonială ori de dezvoltat cadrul existent care să specifice regimul bunului digital în dependență dacă are sau nu valoare patrimonială. Or, însăși regulile RUFADAA explică că bunul digital poate avea valoare economică sau sentimentală.
La prima vedere, reflecția de mai sus ar putea oferi conotație mult prea teoretică. Dar așa funcționează dreptul – în primul rând trebuie să clarificăm conceptele. Totodată, reflecția demonstrează că instituțiile juridice civile clasice și creația legiuitorului necesită adaptare prudentă la evoluția tehnologiilor informaționale și inserția acestora în texte juridice, în special datorită faptului că în perspectiva relațiilor patrimoniale dreptul civil continental este creat în lumina obiectelor materiale. În ce măsură obiectele digitale trebuie să fie incluse în clasificarea bunurilor, probabil, va rămâne o dilemă juridică și în continuare. Poate este cazul de regândit (fundamental) unele criterii de clasificare a bunurilor în dreptul civil, dar preocuparea mea la moment asupra tezei de doctor nu îmi permite să dedic mai mult timp acestui subiect (poate în cadrul vreunei dezbateri profesionale sau cu altă ocazie).
Iată am ajuns și la impactul mai practic al noii reglementări !
De notat că nota informativă la proiectul Legii de modernizare nu oferă vreo explicație cu privire la contextul de introducere a prevederii privind bunul digital. În pofida dezbaterilor de mai sus, dat fiind existența textului legal, acesta urmează să fie aplicat în practică, nu doar în contextul transplantului din RUFADAA în art. 301/2 din Legea de modernizare. În această perspectivă, cu titlu de abordare mai pragmatică încerc să anticipez câteva aspecte ce ar putea apărea în practica juridică (nu fără dileme de interpretare desigur). Iată câteva din ele:
– Regimul juridic cu privire la bun (în sensul clasic) ar putea fi aplicabil bunului digital (combinat cu o confuzie de calificare sau nu). Cu titlu de exemplu, pot fi concepute situații de cesionare a bunului digital, aplicarea mijloacelor de apărare a posesiei sau apărare a proprietății asupra bunului digital (poate sună impropriu, dar întro ipoteză, textul actual al legii ar permite argumentarea și unui astfel de scenariu) etc.
– Fenomenul cripto-valutelor (dar nu numai) s-ar putea integra în conceptul de bun digital, astfel ar putea dispărea mai multe divergențe și discuții cu privire la calificarea juridică a cripto-valutelor. În context, Moldova ar putea deveni, probabil, una din cele mai prietenoase jurisdicții care să ofere calificare juridică acestor bunuri-criptate.
Finalizez aici și Vă invit să discutăm și să adresați orice comentarii și/sau întrebări în legătură cu această tematică inovativă în legislația Republicii Moldova.
Vladimir Palamarciuc,
avocat
Email: palamarciuc.vladimir@gmail.com ; vladimir.palamarciuc@turcanlaw.md
Referințe:
[1] Legea de modernizare a Codului Civil și modificarea unor acte legislative nr. 133 din 15.11.2018
[2] Cu titlu de exemplu privind unele abordări de calificare a cripto-valutei în dreptul privat german a se vedea E-Commerce Rechtshandbuch, herausgegeben von Prof. Dr. Peter Bräutigam, Dr. Daniel Rücker, LL.M., CH Beck 2017, p. 974-980.
[3] A se vedea pct. 62 din Raportul pe Crypto-Assets (Cripto-Bunuri) emis la 9 ianuarie 2019 de Autoritatea Bancară Europeană https://eba.europa.eu/documents/10180/2545547/EBA+Report+on+crypto+assets.pdf
[4] Fiduciary Access to Digital Assets Act, Revised https://my.uniformlaws.org/committees/community-home/librarydocuments?communitykey=f7237fc4-74c2-4728-81c6-b39a91ecdf22&tab=librarydocuments