Mihai Triboi

Hotărârea CJUE din 7 noiembrie, 2019 în cauzele conexate C‑349/18-C‑351/18, Nationale Maatschappij der Belgische Spoorwegen (NMBS) împotriva Mbutuku Kanyeba (C‑349/18), Larissa Nijs (C‑350/18), Jean‑Louis Anita Dedroog (C‑351/18).

Litigiul principal:

Domnul Kanyeba a făcut obiectul a patru constatări din care a rezultat că acesta efectuase tot atâtea călătorii cu trenul fără a deține o legitimație de transport, cu încălcarea articolelor 156-160 din condițiile de transport ale SNCB aplicabile în acel moment. În cursul anilor 2013 și 2015, au fost întocmite cinci constatări similare împotriva doamnei Nijs. De asemenea, în cursul anilor 2014 și 2015, domnul Dedroog a făcut obiectul a unsprezece constatări similare.

În conformitate cu condițiile sale de transport, Societatea Națională a Căilor Ferate Belgiene (SNCB) amendează călătorii care efectuează o călătorie cu trenul fără a deține o legitimație de transport valabilă. La momentul faptelor în cauză, acestora li s-a oferit posibilitatea de a-și regulariza situația fie prin achitarea imediată a prețului călătoriei, majorat cu o suprataxă denumită „prețul de bord”, fie prin achitarea, în termen de 14 zile de la constatarea încălcării, a unei sume forfetare de 75 de euro. După scurgerea acestui termen de 14 zile, rămânea posibilitatea de a plăti o sumă forfetară de 225 de euro.

Întrucât niciunul dintre pârâții din litigiile principale nu a utilizat aceste posibilități, SNCB i‑a chemat în judecată în fața instanței de trimitere, și anume vredegerecht te Antwerpen (judecătorul de pace din Antwerpen, Belgia), pentru a‑i obliga să îi plătească sumele de 880,20 euro, de 1 103,90 euro și, respectiv, de 2 394 de euro, majorate, în fiecare caz, cu cheltuielile de judecată. În cadrul acestor cereri, SNCB susține că raporturile juridice dintre ea și fiecare dintre pârâții din litigiile principale nu sunt de natură contractuală, ci administrativă, întrucât aceștia nu au cumpărat o legitimație de transport.

Întrebări preliminare:

Având în vedere aceste considerații și motivele cererilor de decizie preliminară, trebuie să se înțeleagă că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 punctul 8 din Regulamentul nr. 1371/2007 trebuie interpretat în sensul că o situație în care un călător urcă la bordul unui tren în vederea efectuării unei călătorii fără să își fi procurat o legitimație de transport intră în sfera noțiunii de „contract de transport”, în sensul acestei dispoziții.

Instanța de trimitere mai solicită să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o instanță națională care constată caracterul abuziv al unei clauze penale prevăzute într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator să reducă cuantumul penalității puse de această clauză în sarcina consumatorului respectiv sau să înlocuiască clauza menționată cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. În acest context, instanța menționată ridică de asemenea problema dacă Directiva 93/13 trebuie să fie interpretată în sensul că se opune ca, în împrejurări precum cele în discuție în litigiile principale, instanța națională să aplice, pe de altă parte, dispozițiile dreptului său național referitoare la răspunderea extracontractuală.

Concluziile CJUE:

1. Potrivit articolului 3 punctul 8 din Regulamentul nr. 1371/2007, noțiunea de „contract de transport”, în sensul acestui regulament, vizează „un contract de transport, contra cost sau gratuit, între o întreprindere feroviară sau un vânzător de legitimații de transport și călător, în vederea prestării unuia sau mai multor servicii de transport”. termenul „contract”, în sensul său curent, desemnează un acord de voințe concordante destinat să producă efecte juridice. Pe de altă parte, în cadrul domeniului reglementat de acest regulament și având în vedere modul de redactare a dispoziției menționate, acest efect constă în principal în obligația întreprinderii feroviare de a furniza călătorului unul sau mai multe servicii de transport și în obligația călătorului de a face plata prețului, cu excepția cazului în care serviciul de transport este furnizat cu titlu gratuit. Astfel, din constatările de la punctul anterior rezultă că, pe de o parte, prin faptul că lasă un acces liber la trenul său și, pe de altă parte, prin faptul că urcă la bordul acestuia în vederea efectuării unei călătorii, atât întreprinderea feroviară, cât și călătorul își manifestă voințele concordante de a intra într‑un raport contractual, astfel încât condițiile necesare pentru a stabili existența unui contract de transport sunt, în principiu, îndeplinite. Biletul, desemnat prin termenii „legitimație de transport”, nu este decât instrumentul care materializează contractul de transport, în sensul Regulamentului nr. 1371/2007.

2. În ceea ce privește competența instanței naționale de a modera clauza penală care ar fi, eventual, abuzivă, Curtea constată că aceasta face parte din condițiile generale de transport ale SNCB, în privința cărora instanța națională precizează că sunt „considerate de aplicabilitate generală, dat fiind caracterul lor normativ”, și că fac obiectul unei „publicări într-un buletin oficial al statului”. Dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă în special acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Cu toate acestea, această excludere din domeniul de aplicare al directivei presupune, potrivit jurisprudenței Curții, îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, această dispoziție trebuie să fie obligatorie. Verificarea îndeplinirii acestor condiții este de competența instanței naționale. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite din perspectiva instanței naționale și dacă aceasta consideră că clauza penală intră în domeniul de aplicare al directivei, Curtea amintește că aceasta nu poate reduce cuantumul penalității considerate abuzive și nici nu poate să înlocuiască clauza menționată, în temeiul principiilor din dreptul național al contractelor, cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, ci trebuie în principiu să înlăture aplicarea acesteia, cu excepția cazului în care contractul în cauză nu poate continua să existe în cazul eliminării clauzei abuzive, iar anularea contractului în ansamblul său expune consumatorul unor consecințe deosebit de prejudiciabile.

Mihai Triboi