Articole

Tensiunile articolului 85 din Constituția Republicii Moldova
20.11.2019 | Vasile Oprea

Societatea din Republica Moldova, care nu a cunoscut până în prezent crize politice și constituționale de proporții, a parcurs una de curând. Tensiunile pe care le discut aici au avut loc în luna iunie a anului curent și au avut la bază eșecul formarii coaliției parlamentare și a învestirii Guvernului în termenul de trei luni stabilit de articolul 85 din Constituție, de către deputații aleși în Parlamentul de legislatura a X-a. Cred că puțini sunt cei care nu au cunoștință despre decizia Curții Constituționale de interpretare a articolului 85 din Constituție din data de 7 iunie a.c. și despre hotărârile sale din 8 și 9 iunie a.c. Totuși, cu riscul de a repeta lucruri care sunt deja cunoscute, consider că sunt necesare câteva precizări. Problema analizată de Curtea Constituțională în decizia sa din 7 iunie 2019[1] a vizat momentul în care se consideră depășit termenul de trei luni fixat la articolul 85 („Dizolvarea Parlamentului”) din Constituție. Curtea a analizat acest aspect și a precizat că termenul de trei luni reprezintă un termen-limită de dizolvare a Parlamentului, care intervine, inter alia, în cazul imposibilității formării Guvernului. Curtea a menționat că termenul de trei luni se calculează prin raportare la termenul de 90 de zile calendaristice.

Soluția Curții Constituționale și întreaga ei motivare au făcut obiectul dezbaterilor în mediile de specialitate. Cele mai intense discuții au vizat însă concluzia Curții Constituționale referitoare la corectitudinea raportării termenului de trei luni la cel de 90 de zile. În marea lor majoritate, opiniile din mediile de specialitate invocau textul articolului 85 din Constituție, evidențiind faptul că acesta nu raportează termenul de trei luni la cel de 90 de zile calendaristice[2]. Argumentul era simplu: „trei luni nu echivalează cu 90 de zile”. Deși valoarea de adevăr a acestui raționament nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce textul articolului 85 din Constituție nu conține o astfel de raportare, consider, totuși, că acest raționament prezintă o eroare. Sunt de părere că problema interpretării Constituției, care a suscitat cele mai aprinse discuții și care a condus la o critică agresivă a soluției Curții Constituționale, nu se rezolvă pe baza regulilor de interpretare și de aplicare a legii infraconstituționale, reguli aplicate de către tribunale, ci pe baza unui set specific de reguli. În caz contrar, oricine ar poseda cunoștințe de limbă română și ar putea, eventual, să le aplice, în sensul înțelegerii sensului textului articolului 85 din Constituție, ar trebui considerat specialist în dreptul constituțional. O asemenea concluzie este, în mod evident, una greșită. Mai mult, acest exemplu demonstrează că, în mare parte, discuțiile savante din mediile de specialitate au fost afectate de o eroare, una fundamentală, o eroare care împiedică pătrunderea problemei.

Așadar, în acest articol, îmi propun să discut eroarea comisă în dezbaterile provocate de interpretarea articolului 85 din Constituție. Opinia pe care o împărtășesc este că adevărata problema nu vizează raportarea termenului de trei luni la cel de 90 de zile calendaristice, în textul articolului 85 din Constituție, ci aflarea răspunsurilor la următoarele întrebări: „Care este importanța Constituției ca act normativ fundamental?” și „Care sunt regulile pe baza cărora se interpretează și se aplică Constituția de unicul ei interpret autentic, Curtea Constituțională?”. Acestea sunt întrebările pentru care voi încerca să găsim un răspuns.

Înainte de a trece însă la problemă, trebuie să confirm dacă Curtea Constituțională posedă, într-adevăr, competența interpretării Constituției. Cu siguranță că răspunsul la această întrebare trebuie căutat în textul Constituției. Articolul 135 din Constituție spune suficient de clar că autoritatea care interpretează Constituția este Curtea Constituțională. Întrebarea care decurge de aici este: Ce presupune competența interpretării Constituției? La o primă vedere, nu ar fi o întrebare la care s-ar putea afla răspunsul uitându-ne într-un dicționar, la cuvântul „interpretare”. Pentru a explica problema definirii noțiunii de interpretare a Constituției voi utiliza o analogie pe care o consider, din mai multe puncte de vedere, potrivită. În articolul său „What is Democracy?[3]”, în care explică conceptul de democrație, Ronald Dworkin menționează că nu se poate răspunde la întrebarea din titlu în modul în care o fac unii filosofi care încearcă să explice un concept prin descoperirea unor reguli ascunse pe care le urmează oamenii atunci când aplică acest concept. „Din Beijing până în Caracas, din Minneapolis până la Moscova”, spune Dworkin, „oamenii își numesc forma de guvernare democrație, în ciuda marilor diferențe”. Profesorul Dworkin explică dezacordul existent cu privire la această valoare politică prin teoria conceptelor interpretative, care presupune existența unui dezacord cu privire la anumite valori politice. În pofida acestui dezacord, valorile sunt acceptate și aplicate în viața de zi cu zi. (Din acest registru de concepte fac parte inclusiv libertatea, drepturile omului, egalitatea ș.a.). Așadar, concluzia care trebuie trasă este că sloganurile familiare, pentru unii, în care intervine interpretarea Constituției reprezintă nonsensuri dacă sunt acceptate literal. În ciuda acestui fapt, în literatura de specialitate există un acord cu privire la o serie de reguli de interpretare și de aplicare a actelor institutive, indiferent dacă sunt tratate de bază ale unor organizații internaționale, constituții sau statute ale organizațiilor de drept privat. Aceste reguli vor fi explicate în cele ce urmează.

Aplicarea unei Constituții presupune să știi regulile care guvernează procesul interpretării ei. Care sunt aceste reguli și cum sunt ele descoperite? Textul Constituției, ca și alte texte normative, poate avea mai multe sensuri. Care este sensul corect? Textele normative, inclusiv cele constituționale, pot fi aplicate cu diferite grade de abstracție și de generalitate. Care este gradul corect? Aceste întrebări pretind un răspuns exact, pentru că în funcție de răspunsul oferit, putem trage concluziile referitoare la procesul de interpretare și la regulile ce îl guvernează.

În articolul său intitulat „Hermeneutics and Constitutional Interpretation[4]”, profesorul Aharon Barak sugerează ideea că rezultatul interpretării nu trebuie să fie contrar sensului literal al textului interpretat. Sensul literal, sau mai degrabă zona de sensuri literale, trasează granița dintre interpretarea unui text existent și crearea unui text nou. De ce contează acest lucru atât de mult? În articolul său „Political Judges and the Rule of Law[5]”, Ronald Dworkin sugerează un eventual răspuns la această întrebare. Autorul menționează că orice comunitate politică este mai bună, sau cel puțin este considerată egalitaristă, dacă tribunalele sale acționează în conformitate cu propriile reguli, publicate în avans. Așadar, conformitatea garantează atingerea idealului societății democratice și corecte. Orice guvern care acționează contrar propriilor sale reguli deseori, sau cel puțin în domeniile importante pentru realizarea drepturilor omului, indiferent de cât de înțelepte sau de juste sunt instituțiile sale, eșuează în atingerea idealului societății corecte. Totuși, conformitatea nu este suficientă pentru realizarea idealului justiției. O conformitate absolută conduce la injustiție atunci când regulile sunt inechitabile. Se impune o mică precizare. În literatura juridică anglo-saxonă a existat, cel puțin până nu demult, o dezbatere referitoare la esența preeminenței dreptului. Dezbaterea viza conținutul preeminenței dreptului sau, mai bine zis, ceea ce impune și ceea ce nu impune acest principiu. Opiniile analizau dacă, în anumite privințe sau în anumite grade, o tiranie care legiferează în mod transparent și care își pune în aplicare legile în mod fidel este mai bună decât una care eșuează în respectarea acestor exigențe[6]. Controversa privea un ideal al preeminenței dreptului, și anume avertizarea corectă în legătură cu ingerințele guvernamentale, adică claritatea și caracterul public al legii, pentru a putea fi respectată, și existența unor instituții ca tribunalele independente cu proceduri bine puse la punct, pentru a se putea verifica dacă această verificare a fost ignorată, de fapt. Pe scurt acestea sunt virtuțile statului de drept. Dar statul de drept este aspirațional și, prin urmare, este o chestiune de grad[7]. Statul de drept impune să li se recunoască, atunci când este în joc demnitatea umană, o anumită discreție tribunalelor în interpretarea și aplicarea legilor.

Așadar, interpretarea Constituției impune luarea în considerare a sensului literal al textului interpretat. Respectarea acestei reguli garantează, așa cum am menționat mai sus, respectarea principiului statului de drept, sub aspectul avertizării corecte. Totuși, de vreme ce interpretarea implică realizarea unei alegeri între diferitele sensuri literale ale unui text, apare întrebarea referitoare la corectitudinea efectuării acestei alegeri. Există o alegere corectă și una greșită? Profesorul Aharon Barak, spre exemplu, este de părere că nu există o interpretare corectă, tot așa cum nu există un sens literal corect. Există doar o interpretare conformă scopului legii. Fiecare lege are un scop, zice profesorul Barak. Scopurile sunt, între altele, etice, sociale, economice, iar legile, ca instrumente sociale, urmăresc să le realizeze. Pe plan constituțional, acest fapt presupune că scopurile unei Constituții trebuie avute în vedere, în toate cazurile, în procesul interpretării și al aplicării ei. Alcătuind un set de principii de drept, Constituția își propune să stabilească liniile directoare și nu oferă, ca atare, detalii și instrucțiuni. Acest fapt explică caracterul vag al Constituției. În materie constituțională este utilizată interpretarea teleologică, adică interpretarea care are în vedere obiectul și scopul Constituției. Specialiștii dreptului o consideră metoda caracteristică pentru interpretarea actelor institutive, indiferent dacă sunt tratate de bază ale unor organizații internaționale, constituții sau statute ale organizațiilor de drept privat[8]. Un exemplu al aplicabilității generale a metodei interpretării teleologice este articolul 31 („Regula generală de interpretare”) din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, care stabilește că un tratat trebuie interpretat, inter alia, în lumina obiectului și scopului său. În baza acestei dispoziții, metoda interpretării teleologice și-a găsit aplicabilitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Importanța metodei teleologice este că îi oferă interpretului legii instrumentarul necesar pentru aplicarea legii în sensul avut în vedere de legislator, pentru rezolvarea problemelor prezente. De ce acest lucru este important și de ce trebuie să se asigure aplicare legii în acord cu scopurile Constituției, avându-se în vedere realitatea prezentă? Voi reveni la această întrebare puțin mai jos, după ce voi elucida regula marjei de discreție a interpretului legii.

Metoda teleologică de interpretare susține că interpretului legii trebuie să i se recunoască o marjă de discreție în interpretarea legii, în cazul nostru – judecătorului constituțional. Marja de discreție îi oferă interpretului puterea de a alege între diferitele sensuri posibile ale textului interpretat. Această regulă, deși acceptată ca atare în mediile de specialitate ale democrațiilor occidentale, este contestată și de multe ori greșit înțeleasă de specialiștii dreptului din Republica Moldova. Este cazul unor profesori de drept care, în toiul tensiunilor pe care le discut, s-au lansat în teorii privind sensul autentic al articolului 85 din Constituție.

Invocând contradicția existentă între interpretarea Curții Constituționale și textul explicit al normei articolului 85 din Constituție, profesorii au pus la îndoială caracterul judicios al soluției Curții. Ei au atacat soluția Curții invocând lipsa în textul articolului 85 din Constituție a textului 90 de zile. În opinia domniilor lor, acest fapt este o probă suficientă pentru invalidarea soluției Curții Constituționale. Profesorii de drept sunt din câte se pare, cel puțin la o primă vedere, adepți ai curentului pozitivist de interpretare și aplicare a legilor. Acest curent de gândire juridică afirmă că judecătorul trebuie să respecte întocmai textul legii și că acestuia nu îi este îngăduită nicio deviere de la dispozițiile sale. Acest curent de gândire, exprimat elegant de către Montesquieu, care i-a catalogat pe judecători drept niște automate juridice, afirmă că judecătorii nu sunt altceva decât gura care rostește cuvintele legii, niște ființe neînsuflețite care nu-i pot modera nici forța, nici severitatea[9]. Pentru pozitiviști, ceea ce este dreptul într-o anumită problemă constituie doar un fapt istoric sau social. Dreptul este ceea ce au declarat legile sau hotărârile anterioare. Astfel, ipotetic vorbind, dacă legile sau hotărârile anterioare nu dictează o soluție într-un caz nou, atunci nu există deloc drept cu privire la acea problemă[10]. Acest mod de interpretare a legii a fost însă repudiat de către specialiștii dreptului ce au urmat după Montesquieu[11]. Așadar, având în vedere în special această ultimă precizare, cu greu îmi imaginez că profesorii de drept au în vedere anume această opinie atunci când au afirmat că Curtea Constituțională este lipsită de competența interpretării textelor constituționale de o manieră care ar veni în contradicție cu sensul lor explicit. Jurisprudența anterioară a Curții Constituționale combate în mod evident o asemenea opinie[12].

Astfel, dacă nu s-a urmărit acest punct de vedere, ce anume s-a urmărit atunci când s-a afirmat că Curtea Constituțională nu poate devia de la textul Constituției? Un posibil răspuns ar fi că interpretarea și aplicarea Constituției se realizează în baza silogismului juridic. Pot să accept această opinie dacă, într-adevăr, s-a avut în vedere acest fapt. Totuși, și acest punct de vedere nu este în măsură să justifice opinia domniilor lor. De vreme ce silogismul presupune aplicarea deducției pentru identificarea sensului legii, ea este mai degrabă aplicată de către judecătorii din tribunalele de drept comun care, spre deosebire de judecătorul constituțional, nu are de soluționat cazuri care implică coliziunea între mai multe drepturi fundamentale sau între aceste și principii de rang constituțional. În plus, judecătorii din tribunale au la îndemâna un întreg arsenal de legi și de coduri care oferă instrucțiuni de aplicare corectă a legii. Prin urmare, acest tip de raționament, deși util în anumite cazuri, nu îi este de prea mare ajutor judecătorului constituțional, al cărui unic instrument este Constituția care, așa cum am menționat mai sus, se caracterizează prin generalitate și ambiguitate. Prin urmare, regula marjei de discreție a interpretului legii nu poate fi anulată, ci trebuie acceptată ca fiind parte integrantă a procesului de interpretare. Ceea ce face diferența însă între un exercițiu corect și incorect al marjei de discreție este forța argumentelor care sunt utilizate pentru a justifica o soluție sau alta.

Așadar, tensiunea dintre cele două abordări, și anume, interpretarea teleologică și interpretarea pozitivistă, reflectă, în termeni filosofici, familiarul conflict dintre atingerea rezultatului corect într-un caz particular și salvarea ideii că legea este clară, certă și coerentă. Totuși, poate exista o tensiune între decizia echitabilă dintr-un caz particular și respectarea fidelă a textului Constituției? Specialiștii dreptului au oferit deja un răspuns la aceasta întrebare. Un exemplu în acest sens este și jurisprudența anterioară a Curții Constituționale. În acest sens, voi alege, la întâmplare, un caz din jurisprudența Curții[13] unde soluția acesteia a presupus aplicarea metodei interpretării teleologice a textului constituțional interpretat. Este cazul Hotărârii Curții Constituționale nr. 2 din 9 februarie 2016. În acest caz, Curtea Constituțională a fost chemată să ofere răspuns la o serie de întrebări care vizau condițiile de exercițiu ale excepției de neconstituționalitate. Articolul 135 lit. g) din Constituție, care reglementează excepția de neconstituționalitate, stabilește că Curtea Constituțională rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie. Așa cum rezultă din textul articolului menționat, Curții Supreme de Justiție îi revine competența sesizării Curții Constituționale. Acesta pare a fi sensul articolului 135 lit. g) din Constituție, cel puțin sensul care rezultă în mod evident din textul acestui articol constituțional, în cazul în care el ar avea un sens. Totuși, în hotărârea sa, Curtea Constituțională a stabilit că competența sesizării cu o excepție de neconstituționalitate o are nu doar Curtea Supremă de Justiție, ci și curțile de apel și instanțele de judecată. Mai mult, Curtea Constituțională a stabilit că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul Curții Supreme de Justiție, curților de apel și judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza, cărora le revine sarcina verificarea întrunirii condițiilor de admisibilitate a unei excepții de neconstituționalitate, condiții stabilite în dispozitivul hotărârii sale. În analiza sa, Curtea Constituțională a ținut cont de monopolul controlului de constituționalitate al legilor, de existența unui consens european în materie de sesizare directă a Curților Constituționale de către tribunale cu excepții de neconstituționalitate și de imperativul garantării respectării drepturilor și a libertăților constituționale. Aceste motive au justificat interpretarea articolului 135 lit. g) din Constituție, în acord cu realitate prezentă. În această hotărâre, Curtea a dat efect util drepturilor și libertăților garantate constituțional, în dauna interpretării textuale a Constituției.

Având în vedere în special acest caz, precum și cazurile la care am făcut trimitere mai sus, îmi pun retoric întrebarea: De ce, totuși, decizia Curții Constituționale din 7 iunie 2019 nu poate fi justificată și ea în baza argumentelor discutate aici? Nu pot să-i  găsesc acestei întrebări un răspuns negativ. Faptul că textele Constituției sunt vagi, iar competența interpretării lor îi revine Curții Constituționale nu face decât să confirme concluzia că unica autoritate competentă să ofere răspunsuri cu privire la sensul autentic al textelor constituționale este Curtea Constituțională. Din acest motiv, chiar și carențele pe care decizia Curții Constituționale din 7 iunie 2019 le are, carențe evidențiate și discutate pe larg inclusiv de către domnii profesorii de drept, nu pot să conducă la ideea lipsei de autoritate a Curții Constituționale de a oferi interpretări. Aceste carențe deși slăbesc forța soluției deciziei Curții Constituțională din 7 iunie 2019 nu sunt în măsură să fundamenteze învinuirile și nici rechizitoriul ce i s-au adus, în special cu privire la fapta de uzurparea de putere sau la fapta de adoptare de acte ultra vires. Faptul de a nu le discuta aici nu reprezintă o încercare de a le trece cu vederea, ci doar scoaterea în evidență a unei erori pe care o consider a fi mult mai gravă.

Așadar, ceea ce am urmărit în prezentul articol a fost de a demonstra că invocarea unui text din Constituție nu reprezintă, în toate cazurile, o dovadă a validității unei interpretări corecte a textului unui articol constituțional. Interpretarea Constituției necesită luarea în considerare a scopurilor și a valorilor a căror protecție ea este chemată să le garanteze. Aceste elemente explică diferențele existente între interpretarea unei act legislativ și interpretarea unei Constituții. Un alt scop al prezentului articol a fost evidențierea calității joase ale criticilor motivărilor Curții Constituționale. Deși criticile publice la adresa judecătorilor constituționali și a hotărârilor lor sunt o consecință inevitabilă a justiției deschise și constituie un ingredient esențial pentru o societate deschisă, felul în care s-a realizat aceasta dovedește confuzia ce există în societate și în mediile de specialitate cu privire la noțiunea de interpretare a Constituției. În final voi încheia cu un citat ce-i aparține lui Alexander Hamilton, părinte fondator al Constituției Statelor Unite. În Federalistul nr. 78, acesta a menționat că judiciarul este cea mai slabă putere în stat, pentru că nu posedă nici sabia și nici finanțele, ci doar puterea deciziei[14].

Vasile Oprea, audient al Institutului Național de Justiție, candidat la funcția de judecător


[1] http://constcourt.md/ccdocview.php?tip=decizii&docid=663&l=ro
[2] A se vedea, în acest sens, Declarația Platformei Naționale a Forumului Societății Civile din Parteneriatul Estic privind situația din Republica Moldova semnată la Chișinău, pe 9 iunie 2019. Punctele de vedere din declarație, inclusiv din perspectiva corectitudinii raportării termenului de trei luni la cel de 90 de zile, au fost acceptate și de unii profesori de drept, printre care se regăsesc Octavian Cazac, Vladislav Gribincea, Nicolae Eșanu ș.a.
[3] Ronald Dworkin, What is Democracy, în G.A. Tóth (ed.), Constitution for a Disunited Nation, On Hungary`s 2011 Fundamental Law, Central University Press, Budapest/New York, 2012, p. 25-34. Traducerea în limba română a articolului poate fi găsită în Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 2, 2016, p. 101-107.
[4] Aharon Barack, Hermeneutics and Constitutional Interpretation, Cardozo Law Review, Vol. 14, 1993, p. 767-774.
[5] Ronald Dworkin, Political Judges and the Rule of Law, Proceedings of the British Academy, Volume 64, 1980, p. 259-287.
[6] Aceste controverse au fost sintetizate de către Ronald Dworkin în articolul, The Rule of Law as a practical concept, citit la conferința organizată la Lancaster House, Londra, Regatul Unit, pe 2 martie 2012, de către Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția).
[7] Ibidem
[8] Valentin Constantin, Criza articolelor 85 și 103 din Constituție, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 4, 2009, p. 3-11.
[9] Montesquieu, Espirit del Lois, LIV, XI, cap. VI
[10] Ronald Dworkin în articolul, The Rule of Law as a Practical Concept, citit la conferința organizată la Lancaster House, Londra, Regatul Unit, pe 2 martie 2012, de către Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția).
[11] A se vedea, în acest sens, dezbaterea dintre H.L.A. HART și Lon. L. FULLER cu privire la problemă separației dintre Drept și Morală, și anume, H.L.A. Hart, Positivism and the Separation of Law and Morals, Harvard Law Review, Vol. 71, Nr. 4, Feb., 1958, pp. 593-629 și Lon L. FULLER, Positivism and Fidelity to Law: A Reply to Professor Hart, Harvard Law Review, Vol. 71, Nr. 4, Feb., 1958, pp. 630-672.
[12] A se vedea, în acest sens, Hotărârile Curții Constituționale nr. 14 din 2 mai 2017 („neutralitatea permanentă”); nr. 7 din 4 martie 2016 („constituționalitatea amendamentelor la Constituție”); nr. 2 din 9 februarie 2016 („excepția de neconstituționalitate”); nr. 6 din 14 februarie 2014 („controlul a priori al legilor”); nr. 36 din 5 decembrie 2013 („blocul de constituționalitate”) ș.a
[13] A se vedea, în acest sens, punctul 12 supra
[14] Alexander Hamilton, The Federalist Papers, No. 78


Aflaţi mai mult despre , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.