Prin Hotărârea Republica Cehă/Parlamentul și Consiliul (C-482/17) pronunțată la 3 decembrie 2019, Curtea a respins acțiunea prin care se urmărea anularea totală sau în parte a Directivei 2017/8531 (denumită în continuare „directiva atacată”), prin care Parlamentul European și Consiliul au modificat Directiva 91/477/CEE a Consiliului privind controlul achiziționării și deținerii de arme (denumită în continuare „Directiva privind armele de foc”).

În fapt: În urma unor acte teroriste, Parlamentul European și Consiliul au adoptat în 2017 directiva atacată în scopul introducerii unor reguli mai stricte pentru armele de foc cele mai periculoase, neutralizate și semiautomate. În același timp, această directivă urmărește să faciliteze libera circulație a anumitor arme, stabilind în special norme privind marcarea. În ceea ce privește armele de foc automate transformate în arme de foc semiautomate, care sunt în principiu interzise, directiva atacată cuprinde o derogare ale cărei condiții nu sunt îndeplinite decât de Elveția, care face parte din spațiul Schengen și căreia i se aplică directiva privind armele de foc. Este vorba în special de condiția privind existența unui regim militar întemeiat pe stagiul militar general și care a prevăzut în ultimii 50 de ani, un sistem de transfer al armelor de foc militare către persoanele care își încheiau stagiul militar.

Republica Cehă a introdus o acțiune la Curtea de Justiție prin care se urmărea anularea în totalitate sau în parte a directivei atacate. În această procedură, Republica Cehă a fost susținută de Ungaria și de Polonia, iar Parlamentul European și Consiliul au fost susținute de Franța și de Comisia Europeană.

Curtea a stabilit: măsurile adoptate de Parlamentul European și de Consiliu în directiva atacată nu reprezintă încălcări ale principiilor atribuirii, proporționalității, securității juridice, protecției încrederii legitime și nediscriminării, invocate de Republica Cehă în susținerea acțiunii sale. În vederea eliminării controalelor la frontierele interne ale spațiului Schengen, Directiva privind armele de foc a instituit un cadru minim armonizat privind deținerea și achiziția de arme de foc, precum și privind transferul lor între statele membre. În acest scop, această directivă prevede dispoziții privind condițiile în care armele de foc de diferite categorii pot fi achiziționate și deținute, prevăzând în același timp, din imperative de securitate publică, că achiziționarea anumitor tipuri de arme de foc trebuie interzisă.

Curtea a constatat că cele două directive urmăresc să asigure apropierea dispozițiilor statelor membre în materie de liberă circulație a armelor de foc de uz civil, încadrând această libertate cu garanții de ordin securitar, adaptate la natura acestor mărfuri și că directiva atacată se limitează în această privință să ajusteze echilibrul stabilit prin Directiva 91/477 între aceste două obiective în scopul adaptării acesteia la evoluția circumstanțelor. Curtea a amintit că armonizarea aspectelor privind securitatea mărfurilor este unul dintre aspectele esențiale în scopul asigurării bunei funcționări a pieței interne, reglementările disparate în această materie fiind susceptibile să creeze obstacole în calea schimburilor comerciale. Or, particularitatea armelor de foc fiind pericolul pe care îl prezintă nu numai pentru utilizatori, ci și pentru marele public, Curtea a subliniat că sunt esențiale unele considerații de securitate publică, în cadrul unei reglementări privind achiziția și deținerea acestor mărfuri.

• În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului atribuirii: Curtea a amintit că, chiar și atunci când un act întemeiat pe articolul 114 TFUE, precum Directiva 91/477, a eliminat deja orice obstacol în calea schimburilor comerciale în domeniul pe care îl armonizează, legiuitorul Uniunii nu poate fi lipsit de posibilitatea de a adapta acest act, în temeiul acestei dispoziții, la orice modificare a împrejurărilor, având în vedere sarcina care îi revine de a asigura protecția intereselor generale recunoscute de tratate. Fac parte dintre aceste interese generale lupta împotriva terorismului internațional și a criminalității grave, precum și menținerea securității publice.
• În ceea ce privește o reglementare care modifică o reglementare existentă: Curtea a precizat că este important să se ia în considerare, în scopul identificării temeiului juridic al
  acesteia, reglementarea existentă pe care o modifică și, în special, obiectivul și conținutul acesteia. Astfel, o examinare izolată a actului de modificare ar risca să conducă la rezultatul paradoxal potrivit căruia acest act nu poate fi adoptat în temeiul articolului 114 TFUE, deși ar fi posibil ca legiuitorul Uniunii să ajungă la același rezultat normativ prin abrogarea actului inițial și prin reformarea integrală a acestuia în cadrul unui nou act, în temeiul aceleiași dispoziții. În consecință, Curtea a constatat că trebuie să se identifice temeiul juridic pe care directiva atacată trebuia adoptată, ținând seama atât de contextul constituit de Directiva 91/477, cât și de reglementareacare rezultă din modificările aduse acesteia prin directiva atacată.
• În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului proporționalității: Curtea a examinat dacă „Acordul interinstituțional privind o mai bună legiferare” impunea în mod formal Comisiei să stabilească o analiză de impact al măsurilor preconizate prin adoptarea directivei atacate, pentru a permite aprecierea proporționalității acestor măsuri. În această privință, Curtea a arătat că elaborarea analizelor de impact constituie o etapă a procesului legislativ care trebuie, în general, să intervină atunci când inițiativa legislativă poate avea incidență economică, de mediu sau socială importantă. Totuși, o obligație de a efectua o astfel de analiză în orice împrejurări nu rezultă din termenii acestui acord.
  Astfel, omisiunea unei analize de impact nu poate fi calificată drept încălcare a principiului proporționalității atunci când legiuitorul Uniunii se află într-o situație specială, care face necesară neefectuarea acestei analize, cu condiția totuși să aibă la dispoziție suficiente elemente care îi permit să aprecieze proporționalitatea măsurilor vizate.

Curtea a statuat: în speță, instituțiile Uniunii nu au depășit larga putere de apreciere care le revine atunci când trebuie să efectueze astfel de aprecieri și evaluări complexede natură politică, economică sau socială. Curtea a respins și argumentele Republicii Cehe îndreptate în special împotriva anumitor dispoziții din directiva atacată, pe care acest stat membru le considera contrare principiilor proporționalității, securității juridice și încrederii legitime a unor categorii de proprietari sau deținători de arme potențial supuși unui regim mai strict în aplicarea directivei atacate și, în cele din urmă, principiului nediscriminării.
Curtea arată în special că derogarea de care beneficiază Elveția ține seama, în același timp, de cultura și de tradițiile acestei țări, precum și de faptul că, date fiind aceste tradiții, aceasta beneficiază de o experiență și de o capacitate dovedită de a urmări și de a supraveghea persoanele și armele vizate, care permit să se presupună că obiectivele de securitate publică urmărite prin directiva atacată sunt îndeplinite, în pofida derogării menționate. Întrucât niciun stat membru al Uniunii Europene nu pare să se afle într-o situație comparabilă cu cea a Elveției, nu există discriminare.