Gheorghe Reniță

Extinderea paradigmei „axate pe profit” în  dreptul penal a impus revizuirea mai multor interpretări tradiţionale.  Întrucât scopul principal este acela de a îi lipsi pe făptuitori de bunurile obţinute în mod ilicit, multe state au adoptat tehnici legislative menite să permită demonstrarea provenienţei ilicite a bunurilor şi, în consecinţă, confiscarea acestora.

Cele mai multe tehnici modifică într-o oarecare măsură fie principiile tradiţionale referitoare la sarcina probei în materie penală prin înlocuirea sintagmei  „mai presus de orice îndoială rezonabilă” cu „cântărirea probabilităţilor”, fie inversează sarcina probei în ceea ce priveşte dovedirea provenienţei ilicite a bunurilor obţinute prin săvârşirea unei infracţiuni, aceasta revenind inculpatului [5]. Infra, ne propunem să ţărmuim problematica inversării sarcini probei privind provinienţa ilicită a proprietăţii pentru persoanele publice.

Ab initio, considerăm că acumularea de către persoanele publice a unei proprietăţi fabuloase „peste noapte”, implică o repudiere din partea societăţii şi creează impresia că provin din acte de corupere. Pe această linie de gândire, puctăm că eliminarea flagelului atroce – corupţia, constitue o direcţie prioritară a statului nostru. S-a difuzat teza că, corupţia constituie un atac pe „inima statului” [4]. Astfel, este imperios „curăţirea” sitemului public de persoanele corupte, care înveninează relaţiile sociale şi sădesc neîncredere în instituţile publice. Însă, jurisprudenţa în materie relevă dificultăţi de probare a infracţiunilor de corupţie, dificultăţi explicabile prin natura infracţiunilor, având în vedere că acestea implică de regulă doi autori distincţi a două infracţiuni diferite – corupere activă şi corupere pasivă – persoane, care, în esenţă nu au interesul să divulge fapta, când folosul este transmis pentru o activitate ilegală, aducând un prejudiciu intereselor societăţii.

Faptele sunt desfăşurare în unele cazuri în timp îndelungat, trebuie reconstituite, intervenind şi problematica valorii probatorii a declaraţiilor martorilor, care în această materie sunt de regulă probe indirecte, iar împrejurările dovedite cu aceste depoziţii sunt fapte probatorii, şi nu fapte principale.

Din această optică şi întru asigurarea climatului „zero toleranţă” faţă de corupţie, Parlamentul Republicii Moldova la 23.12.2013, a adoptat Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative [2]. Ca rezultat al adoptării legii în cauză, inter alia, Codul penal a fost completat cu două articole noi: art.106¹ intitulat „Confiscarea extinsă” şi art.330² al cărei denumire este „Îmbogăţirea ilicită”. Expressis verbis, art.330² CP RM are următorul conţinut: „Deţinerea de către o persoană cu funcţie de răspundere sau de către o persoană publică, personal sau prin intermediul unor terţi, a bunurilor în cazul în care valoarea acestora depăşeşte substanţial mijloacele dobândite şi s-a constatat, în baza probelor (sublinierea ne aparţine – n.a.), că acestea nu aveau cum să fie obţinute licit, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 6000 la 8000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 10 la 15 ani (alin.(1)); Aceleaşi acţiuni săvârşite de o persoană cu funcţie de demnitate publică, se pedepsesc cu amendă în mărime de la 8000 la 10000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 7 la 15 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 10 la 15 ani (alin.(2))”.

Este lesne de observat că, această incriminare nu răstoarnă sarcina probei (onus probandi) privind provenienţa ilicită a proprietăţii. În mod diametral opus, proiectul iniţial era cimentat pe o altă axă concepţională. In concreto, lipsea sintagma „în baza probelor”. Această poziţie cameleonică se datorează respectării prezumţiei nevinovăţiei, aidoma unei artere care trebuie să planeze asupra fiecărei faze a procesului penal. Însă, în actuala conjunctură, legiuitorul a strecurat anumite incongruenţe legislative, care „încătuşează” aplicarea art.330² CP RM, în special, cele ce ţin de ne bis in idem şi lex certa.

În majoritatea statelor (circa 40), unde este incriminată imbogăţirea ilicită, este inversată sarcina probei. Acuzarea se limitează la prezentarea declaraţiei cu privire la venituri, confruntând-o cu salariul persoanei publice. În ipoteza în care se atestă o acumulare de avere în mâinile peroanelor publice, care nu pot explica în mod rezonabil sau justifica fondul sau originea acestor fonduri, se dispune condamnarea acestora şi confiscarea proprietăţii. Aceste soluţii sunt criticate în doctrina juridică [6], pentru faptul că deplasează sarcina probei pe seama inculpatului.

Per a contrario, s-a susținut că tragerea la răspundere şi responsabilizarea persoanelor care ocupă funcţii publice pentru acţiunile acestora este o problemă complexă care poate fi abordată prin intermediul unor strategii diverse. Instrumentele legale pentru abordarea „îmbogăţirii ilicite” ar putea avea un impact politic important asupra consolidării democraţiei, înţeleasă ca un sistem de autoguvernare colectivă, exercitată de poporul suveran prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi şi al altor persoane care ocupă funcţii publice [5].

Scheletul legislativ pe care s-a construit art.330² CP RM derivă din Convenţia ONU împotriva corupţiei [7]. În acord cu art.20 al Convenţiei în cauză: „Sub rezerva Constituţiei sale şi a principiilor fundamentale ale sistemului său juridic (sublinierea ne aparţine – n.a.), fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, îmbogăţirii ilicite, adică o mărire substanţială a patrimoniului unui agent public pe care acesta n-o poate justifica rezonabil în raport cu veniturile sale legitime”.

Sintetic spus, suntem în prezenţa unei obligaţii intermediare, care este subordonată compatibilităţii acesteia cu Constituţia şi cu principiile fundamentale ale sistemului juridic naţional. Anume din acest considerent, multe state sunt încă reticente să incrimineze fapta de îmbogăţire ilicită. Or, în perimetrul european, infracţiunea de îmbogăţire ilicită este ancorată doar în Codul penal al Lituaniei şi al Ucrainei, la care a subscris recent şi legea penală a ţării noastre.

Astfel, trebuie de ilustrat că, prevederea de la alin.(3) art.46 din Constituţia Republicii Moldova [1], institue garanţia: „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă”.  Fiind sesizată de Ministrul Justiţei privind interpretarea alin.(3) art.46 din Constituţie, Curtea Constituţională [3] a statuat că, „demersul autorului sesizării urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii în cazul funcţionarilor publici şi al altor persoane salarizate de la bugetul de stat, preconizându-se ca averea acestora, a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită, să fie confiscată. Pe cale de consecinţă, ar rezulta că averea unui funcţionar public sau a altei persoane salarizate de la bugetul de stat ar fi prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, scutind astfel statul, în persoana procurorului, de obligaţia de a proba ilegalitatea veniturilor obţinute”.

Prin urmare, se degajă concluzia că, inversarea sarcinii probei privind provenienţa ilicită a proprietăţii este incompatibilă cu prevederile Constituţiei. De aceea, o astfel de măsură nu poate fi ţintuită pe scena juridică.

Administrarea echitabilă a probelor, ca parte a dreptului la un proces echitabil ocupă un loc preeminent într-o societate democratică şi nu poate fi „sacrificată” în favoarea eficienţei luptei împotriva corupţiei. Considerăm că adoptarea măsurilor de combatere a corupţiei trebuie realizată cu respectarea Constituţiei care, cu siguranţă, nu ocroteşte fapte ilicite, ci consacră garanţiile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv dreptul tuturor la respectarea bunurilor lor licit dobândite.

În definitivă, efectuând o radiografiere a celor consemnate supra, reliefăm concluzia: inversarea sarcinii probei privind provinienţa ilicită al proprietăţii pentru persoanele publice poate servi ca un „glonţ magic”, de care ar face uz procurorii în mod excesiv, pentru şicanarea acestora. Ar mai servi în caliatate de „călău juridic” pentru ostracizarea persoanelor incomode (în special, a oponenţilor politici).

*Acest articol a fost publicat în Materialele conferinței științifico-practice internaționale „Contribuția tinerilor cercetători la dezvoltarea administrației publice”, 27 februarie 2015. Chișinău: Garamont-Studio, 2015, pp. 255-260.

Bibliografie:

[1] Constituţia Republicii Moldova, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr.1.
[2] Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 23.12.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 25.02.2014, nr.47-48.
[3] Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova privind interpretarea articolului 46 alin.(3) din Constituţie, nr.21 din 20.10.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 04.11.2011, nr.187-191.
[4] Hans-Joerg Albrecht. Corruption and Corruption Control: An Introduction. În: Freedom from Fear, 2009, no.4, p.2-3.
[5]  Jorge Guilermo. The Romanian Legal Framework On Illicit Enrichment. http://apps.americanbar.org/rol/publications/romanian_illegal_enrichment_framework-2007-eng.pdf (accesat 01.01.2015).
[6]  Laurynas Pakštaitis. Illicit Enrichment as a Crime According to the Criminal Law of Lithuania: Origins, Problems of Criminalization, Implementation and Perspectives. În: Jurisprudence, 2013, vol.20, no.1, p.319-341.
[7] The United Nations Convention against Corruption. http: //www.unodc.org/documents/treaties/UNCAC/Publications/Convention/08500E.pdf (accesat 01.01.2015).