Dr. Gheorghe Macovei

Introducere. O importanță deosebită în analiza problematicii prezentului demers științific o are determinarea locului procedurii declarării insolvabilității în cadrul dreptului procesual civil. În legătură cu aceasta urmează a fi soluționate o serie de chestiuni cu privire la: tipul procedurii definită sintagma „procedură de declarare a insolvabilităţii”, locul acesteia în cadrul procedurilor civile, coraportul acesteia cu alte instituţii ale ramurii dreptului procesual civil.

Legea insolvabilității în vigoare, spre deosebire de legea precedentă ne oferă o noţiune expresă a procedurii de insolvabilitate, utilizând în acest sens sintagma de „procedură de insolvabilitate”. În conformitate cu prevederile art. 2 al Legii insolvabilităţii[1], procedura de insolvabilitate reprezintă procedură prin care debitorul intră, după o perioadă de observație, în procedură de restructurare sau în procedură a falimentului. Fără a desfășura esența procedurii de insolvabilitate în întregime, legiuitorul s-a limitat la enumerarea tipurilor de proceduri de insolvabilitatea aplicabile debitorului insolvabil. Dar în ce măsură aceste soluții, adoptate de legiuitor ne permit  să stabilim locul procedurii de insolvabilitate și regulile comune procedurilor civile, aplicabile acesteia.

Materiale și metode aplicate. În vederea realizării studiului dat au fost utilizate publicațiile științifice din domeniul Dreptului Procesual Civil și a Insolvabilității, actele normative în vigoare și practica judiciară relevantă. În studiu au fost utilizate metoda comparativă de analiză, metoda logică prin aplicarea procedeelor de deducție și sinteză. Scopul prezentului demers științific este analiza locului procedurii de insolvabilitate în cadrul procesului civil și a regulilor comune procedurilor civile aplicabile acestuia.

Rezultate și discuții. Examinarea minuțioasă a legislației în vigoare și interpretarea sistemică a legii insolvabilității, având în vedere coroborarea art. 1 al Legii insolvabilității cu prevederile art. 2 al acesteia, ne permite să obținem o definiție mai desfășurată a ceea ce înseamnă procedura de insolvabilitate. Reieșind din conținutul legii, prin procedură de insolvabilitate vom înțelege acea procedură judiciară, colectivă îndreptată spre satisfacerea creanțelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea față de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului şi prin distribuirea produsului finit.

În raport cu Legea insolvabilității, în Codul de procedură civilă se utilizează sintagma „procedura de declarare a insolvabilităţii”, dar nu există nici o prevedere expresă ce ar defini noţiunea dată. Cu toate acestea putem concluziona că ambele acte normative se referă la aceeaşi procedură, în special datorită prevederilor art. 356 al Codului de procedură civilă care face referire la aplicarea prevederilor prevăzute de legislaţia insolvabilităţii pentru situațiile nereglementate de cod. Prin urmare procedura declarării insolvabilităţii prevăzută în capitolul  36, art. 355, 356 ale Codului de procedură civilă, este aceeași procedură judiciară, reglementată de Legea insolvabilității ce cuprinde totalitatea actelor juridice procesuale înfăptuite de instanţa de judecată şi participanții la proces în legătură cu pornirea și examinarea cauzelor de insolvabilitate.

În ceea ce ne privește, considerăm preferabilă utilizarea sintagmei procedură de insolvabilitate în raport cu ce de procedură de declarare a insolvabilității. Asemenea poziție rezultă din analiza scopului examinării cauzelor de insolvabilitate. Pornirea cauzei de insolvabilitate se datorează survenirii, deja, a incapacității de plată a debitorului, în așa fel încât la momentul examinării cauzei debitorul se află de facto în stare de insolvabilitate. Scopul inițial al instanței de judecată fiind confirmarea de jure a unei stări de facto. În condițiile utilizării sintagmei de procedură de declarare a insolvabilității se creează impresia survenirii stării de insolvabilitate pe parcursul procesului, ceea ce nu corespunde circumstanțelor de fapt. Pe de altă parte procedura de insolvabilitate nu se rezumă doar la declararea persoanei drept insolvabile, finalitatea procedurii fiind satisfacerea creanțelor creditorilor prin aplicarea procedurii de restructurare sau procedura de faliment.

Cu toate acestea rămâne deschisă întrebare: care este locul procedurii declarării insolvabilităţii în cadrul procedurilor civil? Răspunsul la această întrebare îl oferă parţial însuşi Codul de procedură civilă. Urmărind structura capitolelor Codului de procedură civilă observăm următorul șir de reglementări: procedura contencioasă (capitolele 12-21); procedura contenciosului administrativ (capitolul 22); procedura specială (capitolul 23-34); procedura în ordonanţă (capitolul 35); procedura de declarare a insolvabilităţii (capitolul 36). Astfel legiuitorul, prin structurarea capitolelor Codului de procedură civilă situează procedura de declararea a insolvabilităţii de rând cu celelalte patru feluri de proceduri, situându-le la același nivel. Însă rămâne deschisă întrebarea privind apartenența procedurii de declarare a insolvabilităţii,  în raport cu cele patru feluri de proceduri, la cele două mari categorii de proceduri, contencioase sau necontencioase.

În doctrina procesual-civilă, în categoria procedurilor contencioase, tradițional se include procedura în acțiuni civile (contencioasă generală) și procedura contenciosului administrativ (procedura în pricinile juridico-publice). Trăsăturile definitorii ale procedurilor contencioase reies din calitatea subiecţilor şi existenţa litigiului dat spre soluționare instanței de judecată. Procedurile contencioase presupun existenţa obligatorie a două părți, subiecți a unui raport material litigios, ce urmăresc interese contrare. Existența litigiului de drept constituie cea dea doua trăsătură definitorie a procedurilor contencioase, deoarece imposibilitatea exercitări firești a unui drept determină necesitatea aplicării mijloacelor de apărare a drepturilor şi intereselor persoanelor.

Deosebirea între cele două proceduri contencioase constă în calitatea subiecţilor şi originea litigiului. Procedura contenciosului administrativ apare doar în legătură cu contestarea unui act administrativ ce încalcă drepturile şi interesele persoanelor sau nesoluţionarea în termen a unei cereri, cel puțin o parte obligatoriu fiind o autoritate publică, pe când sub incidenţa procedurii în acţiuni civile cad toate celelalte litigii izvorâte din relaţii civile, familiale, comerciale, de muncă, etc.

Pe de altă parte procedurile necontencioase, tradițional includ procedura specială și procedura în ordonanță. Acestea reprezintă polul opus a procedurilor contencioase. În cadrul lor lipsesc părţile cu interese contrare și litigiul de drept, procedurile fiind îndreptate spre confirmarea pe cale judiciară a existenţei unui fapt juridic, a protecției unui interes legitim sau spre apărarea drepturilor şi intereselor creditorului în cazul existenţei unor probe scrise incontestabile în ce priveşte pretențiile sale.  Prin urmare nici în cazul procedurii speciale, nici în a celei în ordonanţă nu avem un litigiu de drept care trebuie analizat în fond prin administrarea de probe şi pronunţarea unei hotărâri ce ar soluţiona acest litigiu. Nu avem, în cadrul acestora și două părţi cu interese contrare, care s-ar confrunta în faţa instanţei de judecată în condiţii de egalitate şi contradictorialitate.

Reieșind din trăsăturile general acceptate a celor două categorii de proceduri, observăm că procedura de declarare a insolvabilității poartă trăsături comune atît procedurilor contencioase cît și celor necontencioase. La prima vedere, în cadrul procedurii de insolvabilitate sunt două părți cu interese contrare și anume debitorul insolvabil și creditorii, pe de altă parte procedura insolvabilității poate începe la cererea debitorului, care poate solicita de a fi declarat insolvabil. Într-o altă ipostază, creditorul ce depune cerere introductivă pentru declararea insolvabilității urmează să dețină o hotărîre judecătorească irevocabilă prin care s-a soluționat litigiul dintre acesta și debitor, pe de altă parte, orice litigiu legat de bunurile debitorului urmează să fie soluționat de instanța de insolvabilitate. Asemenea aspecte contradictorii și adesea confuze nu ne permit a califica cu ușurință natura procesuală a procedurii de insolvabilitate, drept una contencioasă (litigioasă) sau una necontencioasă (nelitigioasă). O asemenea calificare necesită o apreciere profundă a locului acesteia reieșind din scopul procedurii și mijloacele procesuale acordate justițiabililor la examinarea cauzelor de insolvabilitate.

Scopul procedurii de insolvabilitate este unul absolut diferit de cel al procedurilor contencioase și a celor necontencioase. În cadrul procedurii de insolvabilitate nu se urmărește nici apărarea dreptului subiectiv încălcat, similar procedurilor contencioase și nici constatarea faptelor cu valoare juridică, similar procedurii speciale. Reieșind din prevederile art. 1 al Legii insolvabilității scopul procedurii este satisfacerea creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea faţă de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului şi prin distribuirea produsului finit. Procedura de insolvabilitate depășește cadrul procedurilor orientate spre constatarea unor încălcări sau examinarea unor litigii, aceasta fiind orientată deja spre executarea creanțelor, ceea ce o aseamănă mai mult cu o procedură de executare silită.

Datorită multiplelor trăsături distincte ale procedurii de insolvabilitate în literatura juridică pînă în prezent nu există o poziție unică privind natura procesual-juridică a procedurii de insolvabilitate.

Literatura de specialitate a savanților ruși, de exemplu, este dominată de o polemica aprinsă privind natura procesual-juridică a procedurii de insolvabilitate. Marii teoreticieni ruși încă la sfârșitul sec. 19 recunoșteau că procedurile de insolvabilitate reprezintă o categorie specifică de cauze. Autorul rus Тур Н. indica asupra faptului că ”cauzele de insolvabilitate cad sub incidența cauzelor civile, dar cu toate acestea se deosebesc în așa măsură încât nu pot fi supuse în întregime regulilor stabilite de procedura civilă”[2]. Un alt autor rus, Нефедьев A., deși indica asupra trăsăturilor comune a procedurii de insolvabilitate și celorlalte proceduri civile, totuși considera procedura de insolvabilitate una deosebită, care urmărea anumite scopuri distincte specifice doar acestui fel de procedură.

Deși în doctrină este recunoscut faptul că procedura de insolvabilitate este una deosebită totuși pînă în prezent nu este determinată clar o poziție privind apartenența acesteia la o categorie de proceduri sau la alta. Cu toate acestea cei mai mulți autori recunosc că procedura de insolvabilitate nu poate fi atribuită procedurilor contencioase deoarece nu corespunde trăsăturilor procedurii în acțiuni civile. Tradițional pentru evidențierea procedurilor contencioase se indică următoarele semne: (1) existența pretenției material juridice; (2) existența litigiului de drept și (3) existența a două părți cu interese contrare. Reieșind din prevederile art. 9 al Legii insolvabilității a RM, procesul de insolvabilitate se intentează doar în temeiul unei cereri de intentare a procesului de insolvabilitate numită cerere introductivă. În același timp, conform prevederile art. 13 alin. (1) al Legii insolvabilității a RM, debitorul este în drept să depună cerere introductivă în situați în care există pericolul intrării lui incapacitate de plată cînd, în mod previzibil, nu își va putea executa la scadență obligațiile pecuniare. Totodată, art. 18 alin. (1) al Legii insolvabilității a RM, prevede că, creditorul poate depune cerere introductivă dacă are un interes legitim în intentarea procesului de insolvabilitate și își poate argumenta creanțele și temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate. Prin urmare, depunerea cererii introductive nu urmărește apărarea unui drept încălcat, cu atît mai mult, cererea introductivă nu reprezintă o pretenție material-juridică înaintată împotriva cuiva, ori neglijând logica respectivă vom putea spune că debitorul înaintează cerere de chemare în judecată contra sa, atunci cînd solicită declararea insolvabilității în conformitate cu art. 13 al Legii insolvabilității al RM, ceea ce este irațional. Mai mult decît atît, nu putem vorbi nici de interese contrare în cadrul procedurii de insolvabilitate, similar existenței intereselor contrare între reclamant și pîrît în procedura în acțiuni civile. În cazul înaintării cererii introductive de către creditor, existența intereselor contrare ale acestuia cu debitorul insolvabil, este puțin probabilă, ori în interesele debitorului este menținerea sa în calitate de entitate economică, scop pe care poate să-l urmărească și creditorii, deoarece în acest caz satisfacerea creanțelor are o pondere mai ridicată. O situație similară avem și în cazul înaintării cererii introductive de debitor, în acest caz el fiind în incapacitate de plată sau supraîndatorare va încerca la maxim să reducă numărul procedurilor de executare individuală prin intentarea unei proceduri de insolvabilitate, ceea ce este în interesul creditorilor care vor putea obține satisfacerea creanțelor sale, chiar și parțială, doar în cadrul procedurii de insolvabilitate. Desigur, în cadrul procedurii de insolvabilitate nu sunt excluse interese contrare, de exemplu, între creditori, care solicită aplicarea diferitor tipuri de proceduri de insolvabilitate, sau între debitori și creditori, în cazul în care, ultimii doresc lichidarea debitorului în cadrul procedurii de faliment, iar primul optează pentru procedura de restructurare, dar asemenea interese contrare sunt diferite de interesele contrare ce au loc în procedura contencioasă și nu putem să calificăm procedura de insolvabilitate drept una contencioasă.

Excluderea ideii atribuirii procedurii de insolvabilitate la categoria procedurilor contencioase, a dus la conturarea unei din primele poziții doctrină, în conformitate cu care, procedura de insolvabilitate era recunoscută drept o categorie a procedurilor de executare, similară procedurii de executare silită.[3] Într-adevăr anumite analogii pot fi găsite dintre procedura de declarare a insolvabilităţii şi procedura de executare silită a hotărârilor judecătoreşti, mai ales în contextul scopului urmărit de cea dintâi, și anume, distribuirea produsului masei debitoare către creditori. Aceasta ar duce la ideea identităţii procedurii de declarare a insolvabilităţii cu o procedură de executarea silită colectivă, aceasta fiind îndreptată spre satisfacerea creanțelor tuturor creditorilor existenți și nu doar a unui creditor care a  transmis spre executare documentul executoriu. O asemenea similitudine dintre cele două proceduri se datorează trăsăturilor așa numitei legislații ai insolvabilității ”pro-creditorială”. La etapa inițială a dezvoltării sale instituția insolvabilității era îndreptată spre satisfacerea maximală a creanțelor creditorilor, fără a lua în considerare posibilitatea menținerii debitorului insolvabil ca entitate economică. Întreaga procedură de insolvabilitate era axată pe vînzarea masei debitoare și satisfacerea creanțelor creditorilor, fapt care și crea analogia cu procedura de executare silită.

Odată cu apariția noilor tendințe în evoluția instituției insolvabilității și dezvoltarea așa numitor legislații ”pro-debitoriale”, ca de exemplu în Franța și SUA, poziția doctrinarilor față de natura procesual-juridică a procedurii de insolvabilitate s-a schimbat. Una din cele mai originale idei era susținută de profesorul Клейнман A.Ф., acesta considera însuși cauza de declarare a insolvabilității drept o cauză care se examinează după regulile procedurii în acțiuni civile, iar procedura propriu-zisă de lichidare a masei debitoare și repartizare a bunurilor către creditori, drept o procedură de  executare, caracteristică procedurilor de lichidare judiciară a companiilor.[4]

Opinia autorilor contemporani, cu privire la natura procedurii de insolvabilitate, de asemenea nu este una univocă. Cei mai mulți autori contemporani rămân pe poziția că procedura de insolvabilitate este un fel de procedură specială și se atribuie procedurilor necontencioase.[5] Argumentul de bază al acestora se fundamentează pe lipsa litigiului de drept la examinarea cauzelor de insolvabilitate, trăsătură specifică doar procedurilor necontencioase, în speță, procedurii speciale. În această ordine de idei ne permitem să nu fi de acord cu susținătorii ideii date, deoarece în argumentarea sa aceștia analizează doar parțial procedura de insolvabilitate fără a o vedea în toată complexitatea sa. Procedura de insolvabilitate nu are ca scop soluționarea de litigii de drept, faptul dat rezultă din prevederile legale (art. 1 și 3 al Legii insolvabilității), dar acest fapt nu exclude prezența și examinarea litigiilor de drept de către instanța de insolvabilitate, ceea ce schimbă radical poziția față de procedura insolvabilității privită în ansamblul său. În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) Legea insolvabilității instanţa de insolvabilitate dispune de competenţă exclusivă la judecarea, în cadrul procesului de insolvabilitate, a litigiilor ce ţin de masa debitoare. În acest sens, se consideră litigii cu privire la masa debitoare cererile adresate în instanța de judecată în temeiul art. 80 din lege privind nulitatea înregistrării unui gaj legal; cererile de separare a bunurilor din masa debitoare, depuse de alte persoane în temeiul art. 48 din Legea insolvabilității; cererile în temeiul art. 126 din Legea insolvabilității privind urmărirea silită prin poprire; cererile debitorului, creditorilor sau administratorului la vînzarea bunului grevat cu garanţie, (art. 131 alin. (6) din Legea insolvabilității), etc. De asemenea, instanța de insolvabilitate soluționează litigiile ce țin de anularea actelor juridice în temeiul art. 104, 105 din Legea insolvabilității și alte litigii ce pot apărea în cadrul desfășurării procedurii de insolvabilitate. Astfel, în cadrul procedurii de insolvabilitate nu doar că este posibil de a fi examinate anumite litigii de drept, mai mult decît atît anumite litigii sunt de competența exclusivă a instanței e insolvabilitate (de exemplu, cele apărute în legătură cu masa debitoare). Urmează să menționăm că legea insolvabilității indică expres în art. 5 alin. (2), că litigiile date în competența instanței de insolvabilitate se judecă de aceasta separat conform regulilor procedurii contencioase adică în condiții de contradictorialitate cu respectarea tuturor drepturilor și garanțiilor procesuale oferite participanților la proces.

Prin urmare în cadrul procedurii de insolvabilitate pe lângă procesul civil în care se examinează cauza de insolvabilitate pot apărea o multitudine de alte cauze civile ce urmează a fi examinate de instanța de insolvabilitate în legătură cu cauza de insolvabilitate. De fapt suntem în prezența unui proces în alt proces, sau unei multitudini de procese în cadrul altui proces, ceea ce ne permite să concluzionăm că lipsa sau prezența litigiilor de drept nu constituie o trăsătură definitorie a procedurii de insolvabilitate, iar aceasta nu poate fi atribuită procedurilor necontencioase în temeiul acestei trăsături.

În afară de aceasta nu poate fi acceptată nici poziția autorilor ce atribuie procedura de insolvabilitate la procedurile speciale necontencioasă bazând-se pe faptul că în cadrul acesteia are loc constatarea unei stări de fapt și anume starea de insolvabilitate. Unul dintre promotorii opiniei date este autoarea rusă Бакланова И., care în lucrarea sa ”Особое производство в арбитражном процессе” (se are în vedere procedura civilă pe cauzele comerciale) a atribuit procedura de insolvență la unul din felurile procedurii specială, motivînd prin faptul că în cadrul acesteia are loc apărarea interesului persoanei în stabilirea stării patrimoniului său (adică starea de insolvabilitate)[6]. Însă, autoarea neglijează acel fapt că procedura de insolvabilitate nu se limitează doar la stabilirea situației de insolvabil sau solvabil. În primul rând, stabilirea stării de insolvabilitate este doar un prim pas pe care îl parcurge debitorul în cadrul procedurii, soarta acestuia fiind decisă definitiv doar ulterior pe parcursul procedurii de restructurare sau procedurii de faliment. În al doilea rând, etapa inițială a procedurii de insolvabilitate nu se finalizează doar cu stabilirea faptului insolvabilității sau refuzul în declararea persoanei insolvabile. Reieșind din prevederile art. 30 alin. 4 al Legii insolvabilității, instanța de judecată după examinarea cererii introductive, în afară de intentarea procedurii de insolvabilitate poate dispune și intentarea procedurii falimentului simplificat sau intentarea procedurii accelerate de restructurare, iar în anumite cazuri în conformitate cu alin. (5) al aceluiași articol instanța poate dispune încetarea procesului în legătură cu încheierea unei tranzacții sau retragerea cererii introductive. Mai mult decît atît, încetarea procesului de insolvabilitate în legătură cu încheiere unei tranzacții sau retragerea cererii introductive nu exclude posibilitatea adresării repetate cu cerere introductivă, fapt, care se exclude în cazul procedurii speciale.

Imposibilitatea atribuirii procedurii de insolvabilitate la procedura specială poate fi argumentată și prin alți indici procesuali. Spre exemplu, apariția litigiului de drept în cauza de insolvabilitate nu constituie temei pentru scoaterea cererii de pe rol, acțiune care ar fi legală în condițiile existenței unei proceduri speciale. Scoaterea cererii de pe rol în asemenea cazuri, în primul rând, ar contraveni prevederilor art. 5 al Legii insolvabilității în conformitate cu care instanța de insolvabilitate are competență exclusivă la examinarea litigiilor cu privire la masa debitoare, iar în al doilea rând s-ar opune însuși esenței procedurii de insolvabilitate, reieșind din care, aceasta urmează la maxim să comaseze și să soluționeze toate chestiunile ce țin de debitorul insolvabil pe parcursul examinării cauzei de insolvabilitate.

Ca urmare a celor expuse mai sus considerăm că procedura de insolvabilitate nu poate fi atribuită procedurilor necontencioase, cu atît mai mult nu poate fi calificată drept o procedură specială.

În această ordine de idei, rămâne deschisă întrebarea, dacă procedura de insolvabilitate poate fi plasată de rând cu celelalte proceduri civile sau constituie totuși o procedură civilă distinctă. Încercând a clasifica procedura de insolvabilitate, Plenul Curții Supreme de Justiție al Republicii Moldova a ajuns la o concluzie neunivocă, declarând în p. 3 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 34 cu privire la aplicarea Legii insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice din 22.11.2004[7] că procedura de declararea a insolvabilităţii nu este una contencioasă, însă nu a menţionat la care categorie aparţine această, afirmând doar că este un „proces specific”, ceea ce generează mai multe întrebări decît răspunsuri.

În încercarea de a ajunge la o concluzie corectă mai mulți doctrinari au încercat de a alege anumite soluții de compromis. Autorul rus Ярков В. consideră că este dificil de a regăsi natura juridică a cauzelor de insolvabilitate în cadrul felurilor de proceduri civile tradiționale, aceasta fiind un fel de procedură de sine stătătoare care include în sine trăsăturile procedurii contencioase și a procedurii de executare silită. Procedura de insolvabilitate, în opinia autorului, din punct de vedere al consecutivității acțiunilor procesuale săvârșite este neomogenă și constă din două stadii: examinarea chestiunii privind insolvabilitatea debitorului și procedura de insolvabilitate propriu-zisă. În primul stadiu acționează în egală măsură principiile procedurii civile contencioase, debitorul având toate mijloacele tradiționale de a se apăra contra cererii introductive înaintate.[8]

În aceeași ordine de idei doctrinara Синякина A.[9] susține că procedura de declarare a insolvabilității nu poate fi atribuită nici unei categorii de procedură civilă, mai mult decît atît procedura de insolvabilitate nu urmează a fi privită ca o procedură unică sub aspectul naturii procesuale a actelor de procedură ce se realizează pe parcursul întregului proces. Autoarea susține că procedura de insolvabilitatea urmează a fi divizată în două proceduri diferite. Prima procedură cuprinde totalitatea acțiunilor ce au loc în legătură cu primirea cererii introductive și declararea debitorului insolvabili și în această parte procedura dată este una distinctă, independentă de toate celelalte feluri de proceduri civile. A doua procedură cuprinde toate acțiunile ce au loc după  declararea debitorului insolvabil și nu constituite o procedură distinctă ci face parte din procedurile de executare. Argumentul de bază adus de doctrinară este faptul că după declararea debitorului insolvabil încetează relațiile procesuale dintre instanța de judecată și participanți la proces. De fapt, concepția promovată de doctrinara Синякина A. este o formă modificată a concepției înaintate la începutul sec. XX de profesorul Клейнман A.Ф., menționată mai sus, în conformitate cu care procedura de insolvabilitate se separa în două proceduri distincte, atribuind însă partea ce ține de declararea persoanei insolvabile la procedurile contencioase, iar partea ce ține de desfășurarea procedurilor de insolvabilitate propriu-zise era calificată drept o procedură distinctă care făcea partea din așa numitele proceduri judiciare de lichidare.

Luând în considerație cele expuse mai sus, ne vom permite să nu fim de acord cu opiniile doctrinarilor respectivi. Procedura de insolvabilitate este o procedură mult mai complexă și neomogenă decît orice altă procedură civilă existentă. Varietatea scopurilor, sarcinilor, multitudinea soluțiilor cu care se poate finaliza procedura de insolvabilitate creează o diversificare maximă a participanților la proces și a relațiilor judiciare și extrajudiciare în care aceștia sunt implicați. Încercarea clasificării procedurii de insolvabilitate de rând cu alte proceduri înseamnă neglijarea complexității acesteia. În acest sens ne permitem să susținem concepția promovată de profesorul Фёдоров С.[10] care printre primii a susținut ideea unicității și independenței procedurii de insolvabilitate pe lângă alte proceduri civile. Conform doctrinarului rus încercările de a atribui procedura de insolvabilitate la una din categoriile de proceduri civile cunoscute sunt neîntemeiate, procedura de insolvabilitate reprezintă un fel de procedură distinctă care nu se include în nici o categorie existentă.

Susținerea opiniei doctrinarului rus se bazează pe mai multe argumente atît de ordin legal cât și doctrinar:

– în primul rând după cum s-a menționat anterior procedura de insolvabilitate nu corespunde pe deplin trăsăturilor procedurilor contencioase și necontencioase, și nu poate fi calificat drept un tip a acestora, cu atît mai mult să fie recunoscută drept procedura specială;

– în al doilea rând este eronat a încerca să divizăm procedura de insolvabilitate în proceduri distincte pornind de la momentul declarării persoanei insolvabile, ori declararea persoanei insolvabile nu este un scop în sine, ci doar un prim pas în parcurgerea întregii proceduri. Mai mult decît atît orice soluție dată de instanța de judecată după verificarea existenței temeiurilor de insolvabilitate nu constituie un punct final al procedurii, chiar și în cazul încetării procesului, acest fapt demonstrează că etapa verificării capacității de plată a persoanei nu poate fi privită ca un proces distinct și independent;

– în al treilea rând procedura de insolvabilitate desfășurată după declararea persoanei insolvabile nu se desfășoară întotdeauna ca o procedură de lichidare. Regula generală este aplicarea procedurii de restructurare, drept procedura alternativă lichidării persoanei ce are ca scop menținerea debitorului ca entitate economică. În afară de acesta procedura de insolvabilitate poate continua ca o procedura de faliment simplifica sau procedură accelerată de restructurare, etc. Prin urmare identificarea acțiunilor ce au loc după declararea persoanei insolvabile drept proceduri de lichidare este eronată, cel puțin din punct de vedere al reglementărilor legale în vigoare, în conformitate cu care, accentul în procedurile de insolvabilitate s-a deplasat esențial de pe procedurile clasice de faliment;

– în al patrulea rând procedura de declarare a insolvabilităţii este declararea de jure a insolvabilităţii de facto a unui subiect de drept, deci nu există o hotărâre judecătorească pe care s-ar baza judecătorul în pornirea procesului de insolvabilitate cum ar trebui să fie în cazul executării silite când se prezumă existenţa unei hotărâri judecătoreşti executorii, care nefiind executată benevol se execută în mod silit cu participarea autorităţilor de executare respective. Mai mult decît atît procedura de insolvabilitate presupune desfăşurarea unui proces ce are drept scop stabilirea circumstanţelor ce confirmă insolvabilitatea de facto şi de determinare şi validare a tuturor creanţelor existente, şi doar ulterior distribuirea produsului patrimoniului. Deci este o procedură mult mai complexă decît executarea silită, care este doar procedura de executare propriu-zisă a dispozitivului emis de judecător.

– în al cincilea rând nu putem fi de acord cu faptul că după declararea persoanei insolvabile încetează raporturile procesuale dintre instanța de judecată și participanții la proces, ori după adoptarea hotărîrii de declarare a persoanei insolvabile și intentarea a procedurii de insolvabilitate au loc o serie de acțiuni procesuale cu participarea obligatorie a instanței de judecată. Instanța de judecată spre deosebire de procedura de executare nu este doar un organ de control care se implică la cererea persoanei, dar în virtutea legii realizează și dirijează o serie de acțiuni procesuale, supraveghează activitatea participanților la proces și exercită controlul judecătoresc asupra actelor efectuate în cadrul procedurii. După cum am menționat anterior instanța de insolvabilitate, în conformitate cu art. 5 alin. (2) al Legii insolvabilității, dispune de competență exclusivă la judecarea litigiilor ce țin de masa debitoare, litigii care apar în mare parte după declararea persoanei insolvabile. De asemenea, în conformitate cu art. 5 alin. (3) al Legii insolvabilității, instanța de judecată ce examinează cauza de insolvabilitate examinează din oficiu toate circumstanțele relevante cauzei (existența raportului juridic, calitatea subiecților, neexecutarea obligațiilor, etc.), fapt care este exclus într-o procedură de executare silită. În aceeași ordine de idei instanța de judecată este unica competentă de a convoca și conduce prima adunare a creditorilor, numită ședința de validare (art. 55 alin. (8) Legea insolvabilității); tot instanța de judecată este unica împuternicită de a decide asupra validării creanțelor creditorilor înaintate, validarea creanței de instanța de judecată în acest sens are efectul unei hotărîri judecătorești definitive și irevocabile pentru toate creanțele validate (art. 143 alin. (7), (8) Legea insolvabilității); tot instanța de judecată este împuternicită conform legii de a decide asupra trecerii la procedura falimentului în cazul eșuării trecerii la procedura de restructurare (art. 115 alin. (1), lit. a), b), c), d) Legea insolvabilității) și astfel de exemple nu sunt singulare, întreaga procedură de insolvabilitate presupune implicarea activă a instanței de judecată, apariția și desfășurarea a unei serii de raporturi procesuale. Mai mult decît atît, faptul continuității raporturilor procesuale și existenței unei proceduri complexe se demonstrează și prin adoptarea la finalul procesului a hotărîrii de încetarea a procedurii de insolvabilitate (art. 135, art. 168, art. 175 alin. (1), art. 177, art. 178, art. 206, art. 224 Legea insolvabilității), act care și marchează încetarea raporturilor procesuale între instanța de judecată și participanții la proces.

Concluzie

Astfel conchidem că procedura de insolvabilitate este o procedură civilă distinctă, care nu poate fi atribuită la nici o categorie de proceduri civile recunoscută în doctrină și reprezintă a treia categorie de proceduri reieșind din doctrina autohtonă, după cum urmează:

1. Procedurile contencioase – procedura în acțiuni civile și procedura în pricinile juridico-publice;
2. Procedurile necontencioase – procedura specială și procedură în ordonanță;
3. Procedura de insolvabilitate.

*Acest articol a fost publicat în Jurnalul juridic național: Teorie și practică, nr. 3, 2015, pag. 22-28 – Categoria C.

Referințe bibliografice
[1] Legea insolvabilității. Nr. 149 din 29.06.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.09.2012, nr. 193-197/663.
[2] Тур Н. А. Пересмотр постановлений о несостоятельности. Санкт-Петербург, 1896, с. 70.
[3] Шершеневичь Г.Ф. Курс торгового права. Том IV. Торговый процесс. Конкурсный процесс. Москова. 1912. с. 168; Исаченко В.Л. Руское гражданское судопроизводтство. Том II. Судопроизводтсво конкурсное. Санкт Петербург, 1911, с. 430.
[4] Клейнман А.Ф. О несостоятельности лиц по советскому процессуальному праву. Иркутск, 1929, с. 8.
[5] Попондопуло В.Ф. Банкротсво. Правовое регулирование. Москва: Проспект, 2012, с. 109.
[6] Бакланова И.П. Особое производство в арбитражном процессе. Автореферат. Екатеринбург, 1999, с. 13.
[7] Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.11, pag.6
[8] Попондопуло В.Ф. Банкротство. Правовое регулирование. Москва: Проспект, 2012, с. 112.
[9] Синякина А.М. Процессуальные особенности рассмотрения арбитражным судом дел о несостоятельности (банкротстве). Диссертация кандидата юридических наук. Москва, 2004, с. 55.
[10] Фёдоров С.А. Некоторые особенности рассмотрения арбитражными судами дел о несостоятельности (банкротстве). Москва, 2001, с. 47.