Procedură civilă
 

Actele de procedură ale instanței de judecată dispuse în cadrul procedurii de faliment în legătură cu valorificarea masei debitoare
21.01.2020 | Gheorghe Macovei

Gheorghe Macovei

Dr. Gheorghe Macovei

Introducere. Trecerea procesului de insolvabilitate în procedura de faliment produce efecte majore pentru întreaga procedură și în special pentru debitorul insolvabil. În primul rând, odată cu pornirea procedurii de faliment, se dispune dizolvarea întreprinderii debitoare. Astfel întreaga procedură este îndreptată spre lichidarea masei debitoare și în rezultat spre radierea debitorului din registrele publice. În al doilea rând, pornirea procedurii de faliment, marchează schimbarea administratorului insolvabilității cu lichidatorul, care va îndeplini în continuare toate atribuțiile administratorului insolvabilității, iar în special se va ocupa de valorificarea masei debitoare și executarea creanțelor. Și în al treilea rând, pornirea procedurii de faliment, dă startul procedurilor propriu-zise de valorificare a masei debitoare și distribuire a produsului acesteia între creditori.

Întreaga procedură ce urmează după trecerea la procedura de faliment, convențional poate fi divizată în două mari etape. Prima etapă ce urmează imediat intrării în vigoare a încheierii de trecere la procedura de restructurare este etapa evaluării și valorificării  masei debitoare, pentru care sunt specifice, respectiv acțiunile de evaluare și vânzare a masei debitoare în conformitate cu modalitățile permise de lege. Odată cu finalizarea etapei de evaluare și valorificare, procedura de faliment intră în ce dea doua etapă, care este și etapa finală a întregii proceduri, cea de distribuire a produsului masei debitoare, adică executarea propriu-zisă a creanțelor debitorului.

Deși majoritatea acțiunilor ce au loc în cadrul procedurii de faliment poartă un caracter extrajudiciar, totuși instanța de judecată își păstrează o serie de competențe, în special reieșind din sarcinile sale de supraveghere și control.

Materiale și metode aplicate. În vederea realizării studiului dat au fost utilizate publicațiile științifice din domeniul Dreptului Procesual Civil și a Insolvabilității, actele normative în vigoare și practica judiciară relevantă. În studiu au fost utilizate metoda comparativă de analiză, metoda logică prin aplicarea procedeelor de deducție și sinteză. Scopul prezentului demers științific este analiza competențelor ce le obține instanța de judecată în cadrul procedurii de faliment și a realizării acestora din punct de vedere al procedurii civile.

Rezultate și discuții. Primele competențe în cadrul procedurii de faliment, instanța de judecată le obține odată cu finalizarea evaluării și demararea procedurilor de valorificare a masei debitoare. Astfel reieșind din art. 117 alin. (3) al Legii insolvabilității, în cazul în care lichidatorul, ca urmare a eșuării vânzării la licitație, va purcede la vînzarea prin metoda negocierilor directe, prețul de vînzare negociat urmează a fi confirmat de instanța de judecată. Deși legea nu specifică actul prin care instanța de insolvabilitate urmează a se expune în privința confirmării prețului, considerăm că în acest caz urmează a fi adoptată o încheiere judecătorească. Tot în privința prețului de vînzare, dar deja a tuturor bunurilor masei debitoare, instanța de judecată urmează a se expune în cazul prevăzut de art. 117 alin. (9) al Legii insolvabilității. Așadar, ca urmare a evaluării bunurilor din masa debitoare, lichidatorul urmează să întocmească și să prezinte spre aprobare un raport în care să fie indicat prețul bunului și modalitatea corespunzătoare de valorificare. Menționăm că lichidatorul nu are dreptul să valorifice bunurile masei debitoare, decît după aprobarea raportului de către adunarea creditorilor sau comitetul creditorilor, care și decid asupra prețului final și modului de valorificare a masei debitoare. Astfel legiuitorul, pentru a nu tergiversa desfășurarea procedurii de faliment, a instituit dreptul instanței de judecată de a confirma raportul administratorului, pronunțându-se inclusiv asupra prețului bunurilor și modului de vânzare a acestora. Menționăm că instanța de judecată este în drept să se pronunțe asupra raportului lichidatorului doar în cazul în care, comitetul creditorilor sau adunarea creditorilor omite de a face acest lucru în termen de 15 zile de la prezentarea raportului. În acest caz instanța de judecată urmează a adopta o încheiere judecătorească susceptibilă de recurs.

O situație destul de interesantă în ce privește competența instanței de judecată este reglementată de prevederile art. 117 alin (17) al Legii insolvabilității. Reieșind din norma nominalizată, dacă în masa debitoare există un bun neînscris în registrul public acesta poate fi vândut după ce administratorul insolvabilităţii/lichidatorul îl înscrie, în registrul public respectiv. În acest sens legea prevede o procedură distinctă în conformitate cu care instanța ce examinează cauza de insolvabilitate urmează să se pronunțe asupra constatării unui fapt cu valoare juridică, acțiuni specifice pentru procedura specială reglementată de Codul de procedură civilă. Așadar în vederea înregistrării bunului, administratorului insolvabilităţii/lichidatorului urmează să depună cerere privind constatarea faptului cu valoarea juridică, și anume, privind înregistrarea bunului ce aparține de facto debitorului. Înregistrarea ulterioară a bunului se va face în temeiul unei încheieri, susceptibile de recurs, emise în termen de 15 zile lucrătoare de la data depunerii cererii de constatare a faptului cu valoare juridică. Deși este clară rațiunea introducerii unei asemenea reglementări de către legiuitor, totuși, forma în care acestea au fost expuse creează o serie de confuzii. Suntem de acord cu faptul că în privința chestiunilor nominalizate judecătorul se va pronunța într-o formă caracteristică pentru procedurile necontencioase, deoarece în acest caz este evidentă lipsa litigiului de drept sau a unor interese contrare. În același timp nu este clară utilizarea drept act prin care judecătorul se pronunță asupra înregistrării bunului a unei încheieri judecătorești. Pornind de la regulile procedurii speciale soluția finală ce urmează a fi dată de instanța de judecată este dispusă în toate cazurile într-o hotărâre judecătorească, deoarece în pofida caracterului necontencios a procedurii speciale, soluția finală a instanței presupune apariția, modificarea sau stingerea de drepturi, ceea ce înseamnă o examinare în fond, care nu poate fi făcută decât prin hotărârea judecătorească. În aceiași ordine de idei examinarea de către instanța de insolvabilitate a cererii administratorului cu referire la bunul neînregistrat presupune constatarea a o serie de circumstanțe de fapt ce țin de bun și apartenența de facto a acestuia, cât și administrarea de probe în vederea confirmării circumstanțelor de fapt invocate, soluția finală fiind de fapt recunoașterea dreptului asupra bunului în lipsa unui litigiu, ceea ce va constitui temei pentru înregistrarea publică a bunului. Astfel considerăm că instanța de judecată urmează a adopta nu o încheiere, ci o hotărâre judecătorească pe marginea chestiunii reglementate de art.117 alin. (17) al Legii insolvabilității, fapt care va fi în corespundere cu normele generale a Codului de procedură civilă și va constitui o garanție mai mare pentru drepturile patrimoniale ale debitorului. În vederea racordării prevederilor Legii insolvabilității cu prevederile generale ale Codului de procedură civilă propunem introducerea următorului amendament în Legea insolvabilității:

– Se modifică aliniatul (17) al articolului 117 conform următorului conținut: ”(17) Bunul din masa debitoare neînscris în registrul public se vinde numai după ce administratorul insolvabilităţii/lichidatorul îl înscrie, conform procedurii stabilite, în registrul public respectiv. Înregistrarea bunului se face în temeiul unei hotărâri a instanţei de insolvabilitate, emisă în termen de 15 zile lucrătoare de la data depunerii cererii administratorului insolvabilităţii/lichidatorului de constatare a faptului cu valoare juridică. Hotărârea poate fi contestată de orice persoană interesată. În cazul în care bunul a fost vândut înainte sau fără a fi înscris în registrul public, obligaţia înregistrării şi cheltuielile aferente, precum şi riscul de constatare a lacunelor la precizarea datelor din registrul public trec în sarcina lichidatorului.”

De asemenea, instanța de judecată are mai multe sarcini în legătură cu valorificarea bunurilor grevate. În primul rând, reieșind din prevederile art. 130 alin. (5) al Legii insolvabilității instanța de judecată este în drept să aleagă modul de vânzare a bunului grevat reieșind din interese creditorului și necesitatea obținerii celui mai bun preț. Implicarea instanței de judecată în vânzarea bunurilor grevate are loc în cazul examinării așa numitei „opozițiiˮ. Opoziția este expresia dezacordului exprimat de participanții la proces în legătură cu vânzarea bunului grevat. În cazul în care debitorul, creditorii sau administratorul se opun vânzării unui bun grevat cu garanție, aceștia urmează să depună opoziție în fața instanței de insolvabilitate. Conform prevederilor art. 131 alin. (6) al Legii insolvabilității instanța de judecată urmează să judece opoziția în ședință publică cu citarea persoanelor interesate în cel mult 2 săptămâni de la data primirii opoziției. Soluționarea opoziției este făcută prin adoptarea unei încheieri pasibile de recurs. Anume în cazul în care instanța de judecată va admite opoziția aceasta este în drept să se implice în procedura de vânzare a bunului grevat. În așa mod instanța de judecată poate modifica metoda, condițiile, sarcinile, prețul, locul sau data vânzării bunurilor grevate cu garanții, modificări în conformitate cu care lichidatorul urmează să valorifice în continuare bunul grevat.

O novație a Legii insolvabilității în vigoare constituie introducerea instituției popririi. Însuși cuvântul ”poprire” este un termen rar utilizat în spațiul național, în deosebi în ceea ce privește legislația națională și practica judiciară curentă. Odată adoptarea, iar în special după intrarea în vigoare a Legii insolvabilității din 2012, termenul de poprire a revenit în uzul practicienilor, mai ales în rândurile administratorilor insolvabilității și judecătorilor din cadrul curților de apel. Acesta fapt se datorează introducerii în cadrul noii legi a insolvabilității a unei modalități noi prin care administratorul insolvabilității poate urmări bunurile debitorului, în speță aflate la terți. Introducerea popririi se datorează îndeplinirii unuia din obiectivele de bază a promotorilor noii legi și anume acel de reglementare minuțioasă a modalităților de valorificare a masei debitoare. Dacă Legea insolvabilității din 2001 reglementa modalitățile de valorificare în limitele articolelor 124 și 126 a acesteia, atunci noua legea cuprinde un spectru mult mai larg de reglementări, începând cu art. 117 și terminând cu art. 129 al legii insolvabilității în vigoare. Spre regret, ceva nou nu întotdeauna înseamnă ceva mai bun, în special ne referim la instituția popririi, pe care legiuitorul moldav a hibridizat-o în așa măsură încât aplicarea acesteia trezește mai multe confuzii decât soluții eficiente. În acest sens apar mai multe întrebări privind aplicarea practică a acesteia: este oare poprirea în procedura de insolvabilitate o modalitate de executare silită sau nu? Trebuie să fie bazată poprirea pe un document executoriu sau nu? Ce procedură urmează a fi aplicată la examinarea validării popririi? Este oare hotărârea de validare a proprii o soluție pe marginea unui litigiu de drept sau nu? Și în sfârșit Ce efecte are desființarea popririi asupra drepturilor debitorului și terțului poprit? Vom încerca în continuare prin prisma esenței instituției popririi și interpretării reglementărilor în vigoare să răspundem la întrebările ridicate mai sus.

Dificultate, greutate, impas, impediment, inconvenient, neajuns, nevoie, obstacol, etc.toate acestea sunt sinonimele cuvântului poprire, oferite de dicționarul de sinonime. Cu părere de rău nici etimologia nici semnificațiile termenului de poprire nu ne permite să înțelegem pe deplin esența instituției date juridice. Având în vederea lipsa unei definiții legale pentru poprire urmează să apelăm la definițiile doctrinare. O analiză minuțioasă a instituției popririi o găsim la autorii români T. Pop, V. Negru, D. Radu, I. Leș, V. M. Ciobanu, etc., în special în lucrările dedicate procedurilor de executare. Analiza doctrinei în domeniu, ne permite să afirmăm că poprirea este fără dubii o instituție ce ține de procedurile de executare silită. Profesorul Ioan Leș definește poprirea drept acea formă a executării silite indirecte prin care se valorifică sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului urmărit de către o terță persoană. [1] În principiu definiția doctrinară a rezultat din prevederile legale existente în România. Reieșind din prevederile art. 452, 453 al Codului de Procedură civilă al României anterior, iar la moment 780, 781 al Codului de procedură civilă în vigoare [2], prin intermediul popririi la cererea creditorului executorul judecătoresc urmărește silit sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporabile datorate debitorului ori deținute în numele său de o a treia persoană. Astfel poprirea în forma sa clasică implică participarea a 3 subiecți distincți. În primul rând acesta este creditorul popritor, acesta este cel ce în baza raportului de creanță principal solicită de la debitor executarea creanței sale în cadrul procedurii de executare silită. Al doilea subiect este debitorul poprit, adică cel ce în baza raportului de creanță principal urmează a executa cerințele conform documentului executoriu. Al treilea subiect este terțul poprit, adică persoana terță raportului de creanță principal, dar care are calitatea de debitor față de debitorul poprit.

Urmează să menționăm că, desfășurarea popririi clasice poate fi convențional divizată în două etape mari. Prima etapă constă în înaintarea cererii de înființare a popririi către executorul judecătoresc și somarea de către acesta a terțului la plata datoriei cu acordarea termenului pentru îndeplinirea cerinței. A două etapă este realizată în cazul în care terțul poprit refuză îndeplinirea cerințelor, sau contestă existența raportului obligațional, caz în care executorul judecătoresc urmează a se adresa cu o cerere de validare a popririi în instanța de judecată, care va decide după caz validarea popririi sau desființare acesteia. În caz de validare a popririi document executoriu devine hotărârea de validare a popririi.

Reieșind din structura procedurii de poprire considerăm necesar de a menționa încă un subiect al popririi și anume executorul judecătoresc, care îndeplinește acțiunile de înființare a popririi, solicită validarea popririi, primește plata în baza acesteia.

Urmărind componența subiectivă a popririi, apare întrebarea logică: care este diferența între poprire și acțiunea obligă? Diferența rezidă în faza procesului la care sunt realizate ambele. Dacă prin acțiunea oblică creditorul urmărește o creanță a debitorului său în locul acestuia, fapt care presupune acționarea în instanța de judecată cu o acțiune civilă contra terțului debitor, atunci poprirea este un mijloc procesual ce se aplică la deja la faza executării silite, destinat urmării nemijlocite a bunurilor aflate la terți fără a fi necesar soluționarea unui litigiu. Concluzia respectivă rezultă din prevederile legale existențe în România, în conformitate cu art. 782 al Codului de procedură civilă al României în vigoare, anterior art. 454, poprirea se înființează fără somație, în baza încheierii de încuviințare a executării, prin adresă în care se va preciza și titlul executoriu în temeiul căruia s-a înființa poprirea. Prin urmare o cerere de înființare a popririi nu se poate înainta, iar o poprire nu se poate înființa decât în cazul existenței unui document executoriu neexecutat. În concluzie, în varianta s-a clasică procedura popririi exclude existența unui litigiu de drept, iar realizarea acesteia poate fi bazată doar pe un document executorii.

Deși în legislația națională nu este utilizat termenul de poprire, aproximativ aceeași construcție juridică se regăsește și în unele acte normative naționale. Drept exemplu elocvent în acest sens, sunt prevederile art. 99 al Codului de executare [3], în conformitate cu care, în caz de urmărire silită a debitorului, executorul poate urmări și creanțele debitorului. În acest sens pentru urmărirea creanțelor pecuniare, executorul judecătoresc remite persoanei care este obligată să plătească debitorului creanța o somație despre obligația de a nu plăti debitorului urmăritor suma, care în termen de 15 zile urmează a fi transmisă executorului judecătoresc. Prevederi similare le găsim în art. 205 al Codului fiscal [4], în conformitate cu care organul fiscal poate urmări creanțele contribuabilului față de terți. În caz de confirmare a datoriei organul fiscal are dreptul de purcede la măsurile de executare silită aplicabile pentru obligațiile fiscale. Respectiv, deși nu avem o procedură judiciară distinctă a popririi, putem afirma că construcția juridică a acesteia se regăsește și în legislația națională. O afirmație veridică mai ales în lumina reglementărilor Legii insolvabilității în vigoare.

Instituția popririi în cadrul procedurii de insolvabilitate este instituită și reglementată de prevederile art. 126 al Legii insolvabilității. În conformitate cu prevederile legale prin poprire sunt urmărite silit mijloacele bănești, titlurile de valoare, bunurile mobile care sunt datorate debitorului insolvabil ori deținute în numele lui de către un terț. Observăm că în ceea ce privește obiectele ce pot fi urmărite prin poprire, conform legii insolvabilității, sunt similare cu obiectele urmăribilele prin poprire în forma s-a clasică.

Primele deosebiri esențiale privind desfășurarea popririi în cadrul procedurii de insolvabilitate le observăm deja la etapa inițială atunci când încercăm să stabilim subiecții implicați în procedura respectivă. În cazul popriri reglementate de legea insolvabilității, de asemenea avem trei actori principali, dar calitatea acestora diferă de la formula clasică. În prim plan apare, nu creditorul popritor, dar administratorul insolvabilității, el fiind acel care înființează poprirea prin somarea adresată terțului prin care îl obligă la plata datorată. Al doilea subiect este, nemijlocit debitorul insolvabil, adică cel care este îndreptățit de a cere executarea obligației terțului, în baza unui raport material-juridic existent între acesta și terț. Și în sfârșit ultimul subiect obligatoriu este terțul poprit, ca fiind titularul obligației ce urmează să o îndeplinească față de debitorul insolvabil. Observăm că administratorul insolvabilității, de fapt, întrunește și calitatea de creditori popritor și calitatea de executor judecătoresc, care urmează să înființeze poprirea. Ipostaza sa de creditor popritor administratorul insolvabilității o obține datorită statului său juridic avut în cadrul procedurii de insolvabilitate, în care acesta urmează a acționa în interese creditorilor în vederea păstrării și valorificării masei debitoare, drept rezultat aici fiind incluse și împuternicirile ce țin de administrarea creanțelor debitorului față de terți. Pe de altă parte mai puțin obișnuită este ipostaza administratorului de executor judecătoresc. Dacă în cazul popririi în sensul tradițional al acesteia, înființarea acesteia și îndeplinirea tuturor acțiunilor ce țin de realizarea ei se îndeplinesc de executorul judecătoresc, atunci în forma reglementată de legea insolvabilității în vigoare, administratorul insolvabilității urmează să îndeplinească toate funcțiile respective. Reieșind din scopul procedurii de insolvabilitate, devine clară logica legiuitorului în ceea ce privește excluderea executorului judecătoresc din procedura de poprire, ori participarea acestuia este exclusă în ceea ce privește întreaga procedură de insolvabilitate, acțiunile necesare fiind îndeplinite de administratorul insolvabilității. În același timp comasarea în persoană administratorului a statului de creditor popritor și executor judecătoresc, trezește o serie de întrebări privind natura juridică procedurii de poprire reglementată de legea insolvabilității. Dacă în forma sa tradițională poprirea nu este altceva decât o metodă de urmărire silită realizată de executorul judecătoresc, atunci care este natura juridică a proprii pornite de administratorul insolvabilității. În aceeași ordine de idei, menționăm că spre deosebire poprirea tradițională administratorul insolvabilității nu se subrogă în drepturile debitorului în momentul în care cere executarea obligației de la terț, acesta acționează în interesele atât a creditorilor cât și a debitorului, obținând prin poprire majorarea masei debitoare.

Prin urmare o primă concluzie privind poprirea în cadrul procedurii insolvabilității este faptul că aceasta urmează doar parțial structura tradițională a acesteia și pornind de la mecanismul urmării indirecte a bunurilor datorate de terți debitorului, oferă administratorului insolvabilității un mijloc indirect de majorare a masei debitoare. [5]

Analiza de mai departe a construcției juridice a popririi reglementate de legea insolvabilității ne permite să afirmăm că aceasta nu este un mijloc indirect de urmărire silită specific pentru procedurile de executare, afirmația respectivă rezultând din temeiul înființării popririi. Reieșind, de exemplu, din prevederile art. 782 al Codului de procedură civilă al României în vigoare, observăm că înființarea popririi se întemeiază pe un titlu executoriu despre existența căruia trebui să fie anunțat terțul poprit la momentul înființării. Ceea ce înseamnă că aplicarea popririi nu poate fi făcută până la momentul soluționării definitive a litigiului, ori nu poate fi urmărită silit o obligație existența căreia nu este confirmată printr-un act jurisdicțional ce a obținut puterea lucrului judecat. În opoziție cu prevederile legale aplicate în statul vecin, pentru înființarea popririi în procedura de insolvabilitate nu este necesar să existe un titlu executoriu sau un alt document executoriu analogic. În conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) al Legii insolvabilității, poprirea se înființează prin somație a administratorului insolvabilități, care se comunică terțului poprit împreună cu o copie certificată de pe hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Așadar, temeiul stabilit de lege, pentru înființarea popririi în procedura de insolvabilitatea este hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Reieșind din interpretarea art. 34 al Legii insolvabilității prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate, instanța de judecată se pronunță asupra existenței sau lipsei temeiului de insolvabilitate, circumstanțe care întemeiază intentarea sau refuzul în intentarea procedurii de insolvabilitate. Ceea ce înseamnă că prin hotărârea de intentarea a procedurii de insolvabilitate nu se soluționează careva litigii, mai mult decât atât nu se confirmă, cu putere de lucru judecat, creanțele creditorilor. Prin urmare nu putem identifica hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate cu un document executoriu pe care poate fi întemeiată urmărirea silită prin poprire.

Reieșind din afirmațiile de mai sus, concluzionăm că poprirea în cadrul procedurii de insolvabilitate nu doar are o structură distinctă de forma tradițională a popririi, dar și înființarea acesteia are loc în lipsa unui document executoriu corespunzător.

Deosebirea respectivă, aparent minoră, de fapt, creează cele mai mari controverse privind aplicarea propriu-zisă a popririi, problematica respectivă rezultând din următoarele circumstanțe. În cazul în care poprirea este bazată pe un document executoriu, acest fapt exclude contestațiile ce pot fi înaintate în legătură cu temeinicia raportului obligațional principal, adică cel apărut între creditorul popritor și debitorul poprit. În acest caz orice dezacord cu acțiunile de poprire poate fi bazat doar pe excepțiile ce le poate ridica terți în legătură cu raportul obligațional secundar, adică cel apărut între debitorul poprit și terțul poprit. Iar în condițiile în care terțul poprit totuși contestă poprirea, acest fapt nu poate afecta incontestabilitatea raportului obligațional principal. Datorită acestei structuri tradiționale, toate chestiunile ce pot apărea în legătură cu aplicarea popririi, sunt de fapt circumstanțe care nu se referă la soluționarea unui litigiu, fiind supuse controlului judecătoresc doar sub aspect legalității acestora din punct de vedere al procedurii de executare silită.

Forma pe care o obține poprirea în cazul procedurii de insolvabilitate, presupune o altă evoluție a lucrurilor. Poprirea în cadrul insolvabilității, nefiind bazată pe un document executoriu, și nefiind exercitată de un creditor ce se subrogă în drepturi, constituie de fapt, o înaintare a unei pretenții material-juridice din partea administratorului către un pretins debitor al debitorului insolvabil. În acest caz lipsa unui act jurisdicțional ce are puterea lucrului judecat cât și a raportului obligațional principal, determină necesitatea asigurării unei apărări efective din partea terțului poprit.

În ceea ce ne privește considerăm că, sub așa numita poprire, reglementată de legea insolvabilității, se are în vedere de fapt înaintarea de către administratorul insolvabilității, a unei pretenții material-juridice față de o persoană, pretenție care nu este bazată pe un document executoriu, pretenție care rezultă dintr-un raport material existent între debitorul insolvabil persoana respectivă , și în sfârșit pretenție care urmează a fi supusă unei examinări judiciare în cazul în care terța persoană își manifestă dezacordul cu aceasta.

Ținem să menționăm că introducerea reglementărilor respective în noua legea a insolvabilității nu constituie o deficiență în sine. Reglementarea oricăror mijloace procesuale ce ar eficientiza valorificarea masei debitoare este benefică pentru întreaga procedură, dar încercarea legiuitorului de a transforma o examinarea unui litigiu de drept într-o procedură de executare silită va crea în acest caz mai multe neclarități decât beneficii.

O primă neclaritate privind poprirea reglementată de legea insolvabilității este procedura de validare a popririi. În conformitate cu art. 126 alin. (9) al Legii insolvabilității, dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, administratorul insolvabilității/lichidatorul, în cel mult o lună de la data la care terțul poprit trebuia să consemneze ori să plătească suma datorată, poate sesiza instanța de insolvabilitate în vederea validării popririi. Drept rezultat instanța de insolvabilitate îi va cita pe administratorul insolvabilității/lichidator, precum și pe terțul poprit, și, la termenul stabilit pentru judecarea cererii de validare, va dispune administrarea oricărei probe necesare soluționării acesteia, care este admisibilă potrivit normelor de drept comun. În același timp legea prevede că, terțul poprit poate opune creditorului urmăritor toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului în măsura în care ele se întemeiază pe o cauză anterioară popririi.

Analizând prevederile legale menționate, apare întrebare privind procedura ce urmează a fi aplicată la examinarea cererii de validare a popririi. Având în vedere că procedura de insolvabilitate este în principiu o procedură necontencioasă, care nu are scopul de a soluționa litigii de drept, ne întrebăm care reguli urmează a fi aplicate de instanța de insolvabilitate în legătură cu validarea popririi. Reieșind din faptul că legiuitorul recunoaște dreptul terțului poprit de a opune propriile excepții și de a utiliza în acest sens mijloacele de probă necesare, considerăm că cererea de validare a popririi urmează a fi examinată conform regulilor procedurilor contencioase. Pentru a asigura protecția necesară a drepturilor terțului poprit, instanța de judecată urmează să asigure participarea acestora în condiții de contradictorialitate cu oferirea posibilității de a-și expune argumentele și de a prezenta probele de rigoare. Trebuie să recunoaștem că examinarea cererii de validare a popririi este, de fapt, o examinare a unei pretenții material juridice înaintate față de terț, respectiv a unei acțiuni civile, fapt care ne determină aplicare tuturor regulilor procesuale corespunzătoare, inclusiv recunoașterea calității de pârât pentru persoana terțului poprit, cât și recunoaștere calității de reclamant pentru debitorul insolvabil, drepturile căruia sunt realizate de administratorul insolvabilității. Urmează să menționăm că practica judiciară în mare parte demonstrează o poziție univocă a Curții Supreme de Justiție față de procedura aplicabilă popririi, argumentându-și soluțiile prin aplicarea regulilor procedurii contencioase. De exemplu, la examinarea recursului contra hotărîrii de validare a popririi pe cauza civilă nr. 2ri-51/13 [6] Curtea Supremă de Justiție a menționat în motivarea deciziei sale că, la adoptarea hotărîrii de validare a popririi instanța de judecată urmează să respecte exigențele privind studierea minuțioasă a situației de fapt, a chestiunii supuse judecării și încadrarea corectă de drept. Instanța de recurs a stabilit că la judecarea cauzei de insolvabilitatea instanța urma să aplice normele generale din Codul de procedură civilă, în special prevederile art. 239-240 care stabilesc că în limitele pretențiilor invocate, urma să aprecieze probe, să determine circumstanțele care au importanță pentru soluționarea pricinii, caracterul raportului juridic dintre părți, etc. Prin urmare curtea recunoaște că judecarea popririi și adoptarea unei hotărîri pe marginea acesteia urmează a fi suspuse regulilor unui proces contradictoriu, cu asigurarea tuturor mijloacelor procesuale pentru părți.

Neaplicarea regulilor procedurii contencioase la examinarea cererii de validare a poprii implică riscul soluționării drepturilor și obligațiilor persoanelor fără o examinare propriu-zisă a fondului. O asemenea situație am depistat-o la examinarea materialelor cauzei civile nr. 2i-194/14 [7], conform cărora Curtea de Apel Bălți, drept instanță de fond, a validat poprirea fără a lua în considerare faptul că cererea de poprire rezultă dintr-o pretenție prescrisă. Ulterior în urma exercitării recursului contra hotărârii menționate Curtea Supremă de Justiție, legal, a admis recursul și a casat hotărârea de validare drept neîntemeiată, [8] argumentând prin faptul că, concluziile instanței de insolvabilitate sunt în contradicție cu circumstanțele pricinii și înscrisurile la dosar, instanța interpretând eronat prevederile legale aplicabile speței deoarece la caz nu sunt temei de aplicare a validării popririi. S-a stabilește că la depunerea cererii nu a fost solicitat repunerea în termenul de adresare cu acțiune. Examinarea unei acțiuni depuse în afara terenului legal, constitui o încălcare a principiului legalității și securității raporturilor juridice și respectiv o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Observăm că instanța supremă rămâne pe poziția că înaintarea cererii de validare a popririi este egală cu înaintarea unei acțiuni, iar excepțiile ce pot fi ridicate în legătură cu înaintarea unei acțiuni civile sunt valabile și la examinarea validării popririi.

O altă neclaritate privind procedura popririi este legată de actul prin care instanța de judecată urmează să se pronunțe asupra popririi. Reieșind din prevederile aliniatului (11) al art. 126 al Legii insolvabilității, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit îi datorează sume de bani debitorului, instanța de insolvabilitate va adopta o hotărâre de validare a popririi, prin care va încasa de la terțul poprit suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va decide desființarea popririi. Așadar, apare întrebarea despre corectitudinea utilizării în calitatea de act de dispoziție a hotărârii judecătorești, dar nu a încheierii spre exemplu. În conformitate cu art. 14 al Codului de procedură civilă al RM, hotărârea este actul dispoziție prin care se soluționează fondul pricinii, spre deosebire de încheiere prin care se soluționează alte chestiuni incidentale procesului civil. Având în vedere efectele pe care le are actul prin care se validează poprirea asupra drepturilor terțului poprit, considerăm că hotărârea este unicul act de dispoziție ce corespunde cu sarcinile procesuale a acestei proceduri. Mai mult decât atât, faptul adoptării unei hotărâri judecătorești, demonstrează încă o dată caracterul litigios al procedurii de validare a popririi în cadrul căreia se examinează pe fond un litigiu de drept.

Și în sfârșit este neclar care sunt efectele respingerii cererii de validare? Din interpretarea art. 126 al Legii insolvabilității, rezultă că în cazul în care la examinarea cererii de validare nu a fost probată obligația terțului poprit, instanța de judecată urmează să dispună prin hotărâre desființarea popririi. Spre regret legiuitorul nu a reglementat efectele ce le are hotărârea de desființare a popririi, fapt care poate genera mai multe interpretări contradictorii. În formula sa tradițională, desființarea popririi presupune imposibilitatea urmării bunurilor aflate la terți. Urmează, oare să limităm, la aceleași efecte și desființarea popririi în cadrul procedurii de insolvabilitate sau trebuie să recunoaștem și alte efecte ale acestui acțiunii respective. Într-o anume ipoteză desființarea popririi, ce va avea ca efect imposibilitatea urmării bunurilor debitorului aflate la terț, duce la apariția unui litigiu de drept, litigiu care poate fi soluționat de către o instanța de judecată de drept comun, în care administratorul se poate adresa cu o cerere de chemare în judecată separată. În acest caz vom fi în prezența unui proces civil distinct care va examina practic repetat pretențiile material-juridice față de terț. În mod normal asemenea situație urmează a fi exclusă, ori în caz contrar se pierde atât sensul popririi reglementate de legea insolvabilității cât și autoritatea lucrului judecat a hotărârii adoptate pe marginea cererii de validare a popririi.

În concluzie, urmează să recunoaște că construcția juridică, reglementată de legea insolvabilității în vigoare, ce poartă denumirea de poprire, este un mijloc original, oferit administratorului insolvabilității, pentru a exercita drepturile debitorului insolvabil în privința propriilor debitori. Pe de altă parte reglementarea în vigoare a plecat departe de construcția clasică a popririi, ca mijloc de urmărire silită indirectă, fapt care urmează a fi luat în considerare la aplicarea practică a acesteia. [9]

În afară de confirmarea acțiunilor participanților la proces prin adoptarea anumitor acte jurisdicționale la etapa evaluării și valorificării masei debitoare instanța de insolvabilitate îndeplinește și o serie de acțiuni de supraveghere. Reieșind din prevederile art. 118 alin. (11) al Legii insolvabilității în cazul vânzării bunului la licitație un exemplar al procesului verbal privind rezultatele licitației urmează a fi înregistrat de instanța de judecată în cel mult 48 de ore de la întocmire și anexat de aceasta la materialele dosarului. Conform unei alte prevederi prevăzute de art. 121 alin. (6) al legii insolvabilității în urma ridicării bunurilor adjudecate în urma licitației acțiunile de ridicare urmează a fi consemnate într-un act de predare-primire. Un exemplar al acestui act urmează a fi înregistrat de instanța de insolvabilitate și depus la dosarul cauzei. Și nu în ultimul rând, reieșind din prevederile art. 123 alin. (12) al Legii insolvabilității în cazul vânzării bunului prin negocieri directe atât contractul de vânzare-cumpărare, cât și procesul verbal de negociere a părților urmează a fi depus în instanța de insolvabilitate și anexat la materialele cauzei. Totalitatea acțiunilor enumerate mai sus permite realizarea unei supravegheri continue și prompte din partea instanței de judecată a acțiunilor extrajudiciare ce țin de valorificarea propriu zisă a bunurilor masei debitoare.

Concluzie

Analiza prevederilor legale privind sarcinile și competențele instanței de judecată la etapa procedurii de faliment ne permite să afirmăm că instanța de judecată are un rol iminent la desfășurarea acțiunilor de valorificare a masei debitoare, acțiuni de care în mare parte depinde satisfacerea creanțelor propriu-zise a creditorilor validați. În același timp observăm și o serie de dificultăți în aplicarea prevederilor legale, rezultate din reglementarea insuficientă sau confuză, dificultăți care pot fi depășite în condițiile interpretării propuse și aprobării propunerilor de lege ferenda expuse în prezentul demers științific.

*Acest articol a fost publicat în Revista juridică „Legea și Viața”, nr. 6, 2015, pag. 15-21 – Categoria C.

Referințe bibliografice
[1] Leș Ioan. Tratat de Drept Procesual civil. București: AllBeck, 2001. Pag. 883.
[2] Codul de procedură civilă al României. Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
[3] Codul de executare al Republicii Moldova. Nr. 443 din 24.12.2004. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 34-35 din 03.03.2005.
[4] Codul fiscal al Republicii Moldova. Nr. 1163 din 24.04.1997. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 62 din 18.09.1997.
[5] Macovei Gh. Instituția popririi în reglementarea legii insolvabilității nr. 149/2012. În: Materialele suport ale Conferinței Științifice internaționale ”Legea insolvabilității – de la teorie la practică”, 2014, pag. 47-54, pag. 50.
[6] Decizia Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție din 13 noiembrie 2013 pe cauza civilă nr. 2ri-51/13.
[7] Hotărârea Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții de Apel Bălți din 28 ianuarie 2014 pe cauza civilă nr. 2i-194/14.
[8] Decizia Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție din 11 iunie 2014 pe cauza civilă nr. 2ri-54/14.
[9] Macovei Gh. Instituția popririi în reglementarea legii insolvabilității nr. 149/2012. În: Materialele suport ale Conferinței Științifice internaționale ”Legea insolvabilității – de la teorie la practică”, 2014, pag. 47-54, pag. 53.


Aflaţi mai mult despre , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.