Dr. Stela Botnaru

Intoxicaţia reprezintă o totalitate a tulburarilor provocate de introducerea, voluntara sau nu, în organism a uneia sau mai multor subtanţe toxice (otravuri). Substanţele toxice pătrund în organism prin ingestie, prin in-halare, prin injectare sau prin absorbţie prin piele sau mucoase. Intoxicaţiile pot fi voluntare (toxicomanie, tentativă de sinucidere) sau involuntare. În urma consumului de alcool sau al altor substanţ e stupefiante per-soana devine deprivată de frică, sentimente sau senzaţii, acestea din urmă fiind amorţite sau inhibate.

Prin urmare, coraportul dintre dependenţa de alcool şi infracţiune poate fi exprimat în trei modalităţi principale:

– Ebrietatea alcoolică poate provoca săvârşirea infracţiunilor comise în public (spre exemplu: acte de hu-liganism, vandalism etc.) sau a infracţiunilor în domeniul transportului (încălcarea regulilor de circula-ţie sau de exploatare a transportului rutier, încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploa-tare a transportului feroviar, naval sau aerian etc.);
– Starea de intoxicaţie reduce la făptuitor conştientizarea de interdicţii şi inhibiţii, prin urmare însoţeşte săvârşirea infracţiunilor violente, inclusiv omorul;
– Complicaţiile secundare produse de dependenţa alcoolică la fel pot sta la baza comiterii infracţiunilor. Necesitatea de a procura drogurile induce la comiterea infracţiunilor contra patrimoniului.

În opinia psihiatrului rus С.С. Корсаков, în fiecare caz de ebrietate medicul trebuie să perceapă „starea anormală a activităţii creierului uman” [10, p.714]. În prelegerile sale ţ inute studenţilor autorul atenţ ionează viitorii medici că oamenii aflaţ i în stare de ebrietate trebuie să fie trataţi ca nişte bolnavi, calmându-le spirite-le şi contribuind la diminuarea efectelor toxice ale substanţei administrate [10, p.714].

С.С. Корсаков a sistematizat toate tulburările psihice în trei clase, după cum urmează:

Clasa I. Stările psihice simptomatice şi de scurtă durată:

– Stările psihopatice legate de bolile somatice generale (spre exemplu: lat. – Delirium febrile; Delirium infectiosum; Delirium e collapso; Confusio mentalis asthenica; Delirium nervosum e traumaticum; Status comatosis);
– Stările psihopatice datorate intoxicaţiei (intoxicaţia cu alcool; intoxicaţia cu alte substanţe otrăvitoare);
– Stările psihopatice izolate de scurtă durată: nebunie de scurtă durată (lat. – Vesania transitoria), care cuprinde: lat. – Mania transitoria; Stupiditas transitoria; tulburare impulsivă de scurtă durată; afectul patologic; stările de somn patologic: a) lunatismul, somnambulismul (lat. – Somnambulismus); b) stările de somnolenţă delirantă tranzitorie; c) somnul letargic (lat. – Lethargia);

Clasa II. Psihozele şi constituţiile psihopatice:

– Secţiunea I. Formele generale ale psihozelor: Melancolia (lat. – Dystymia melancolica; Melancholia sine deliro; Melancholia cum deliro; Melancholia cum stupore; Melancholia attonita); Mania (lat. – Exaltatio maniacalis (Mania exaltativa); Hypomania; Mania typica (simplex); Mania gravis); Amentia Meynerti, Dysnoia (lat. – Amentia stuporosa; Delirium hallucinatorium; Dysnoia dementica; Dysnoia abortiva); Paranoia primară (lat. – Paranoia primaria (primordialis): Paranoia persecutoria; Paranoia quaerulans; Paranoia religiosa; Paranoia erotica; Paranoia acuta et subacuta); Forme mixte (lat. – Vesania melancholica; Vesania maniacalis; Vesania catatonica; Dementia praecox; alte forme mixte); Stările psihopatice secundare (lat. – Paranoia secundaria; Dementia secundaria seu consecutiva);

– Secţiunea II. Tulburări psihice organice: Delirium acutum; Paralysis progressiva alienorum (dementia paralytica progressiva); Dementia senilis; Pseudoparalysis; Psychosis polynevritica; Dementia e lae-sione cerebri circumscripta (Dementia organica); Sifilisul cerebral (lat. – Lues cerebralis);

– Secţiunea III. Constituţii psihopatice şi psihozele constituţionale: 1) Psihoze periodice (lat. – Psychoses periodicae (intermittentes)); 2) Constituţia psihopatică sau psihopatia înnăscută (lat. – Constitutio psy-chopatica originaria (degenerativa; hereditaria); 3) Psihoze degenerative speciale (paranoia înnăscută (lat. – Paranoia originaria); nebunia indusă; acutizări delirante la degeneraţi ereditari; insanitas moralis; psihopatie de origine sexuală; tulburare impulsivă; 4) Neurastenie şi psihoze neurastenice (lat. – Neura-stenia, phrenasthenia); Neurastenie psihică (lat. – Paranoia abortiva; Psychosis ideo-obsessiva; Obses-siones morbidae); 5) Ipohondrie şi psihoze ipohondrice; 6) Psihoze epileptice (lat. – Psychoses epilepti-cae, Psycho-epilepsia); 7) Psihoze isterice (lat. – Psychoses hystericae); 8) Tulburări psihice în cadrul altor nevroze, spre exemplu, Psychoses choreicae; 9) Psihoze constituţionale provocate de dereglări metabolice sau de alte boli cronice somatice; 10) Psihoze constituţionale apărute în urma bolilor cerebrale sau bolilor psihice; 11) Psihoze constituţionale posttraumatice; 12) Psihoze constituţionale ca rezultat al intoxicaţiilor (psihoze alcoolice (lat. – Psychoses alcoholicae)); alcoolismul cronic ( – Alcoholismus chronicus); Dipsomania; morfinismul (lat. – Morphinismus); cocainismul (lat. – Cocainismus); alte stări de intoxicaţie cronică);

Clasa III. Stările de subdezvoltare psihică:

– Idiotismul (lat. – Idiotismus):

• • • Idiotismul în sensul strict;
    • Imbecilismul (lat. – Imbecillitas)

– Cretinismul (lat. – Cretinismus) [10, p.X-XIII].

Savantul С .С. Корсаков în opera sa ştiinţifică distingea următoarele tipuri de tulburări psihice provocate sau dezvoltate pe fundalul abuzului de alcool sau de alte substanţe cu efect stupefiant. Autorul citat distinge psihoze alcoolice şi alcoolismul cronic [10, p.1063-1076]. Totodată, în opinia autorului, psihozele alcoolice (lat. – psychoses alcoholicae) includ:

1. Degeneraţia psihică (lat. – degeneratio psychica potatorum);
2. Psihoze alcoolice acute: delirium tremens, inclusiv delirium tremens febrile; transul alcoolic (auto-matismul alcoolic). Referitor la transul alcoolic autorul precizează că aspectul exterior al acestei persoane este unul normal, această persoană poate să comită chiar şi o faptă prejudiciabilă şi să plece într-un alt oraş absolut inconştient sau în absenţa unui scop determinat [10, p.1070].
3. Psihoze alcoolice de lungă durată: a) stări delirante alcoolice de lungă durată; paranoia alcoolică (lat. – paranoia alcoholica); demenţia alcoolică (lat. – dementia potatorum);
4. Psihoze apărute pe fundal de alcoolismul cronic (lat. – Melancolia potatorum; lat. – Mania gravis po-tatorum; lat. – Psychosis polyneuritica alcoholica)

Psihiatrul С.С. Корсаков susţine că beţia există de mai multe forme:

– beţia din întâmplare (ocazională);
– beţia din obişnuinţă;
– beţia de lungă durată (dipsomania) [10, p.1076-1079].

Aşadar, savantul rus С.С. Корсаков (1901) precizează că stările psihopatice datorate intoxicaţiei pot avea următoarele forme:

– Stări psihopatice datorate intoxicaţiei ca varietate a stărilor psihice simptomatice şi de scurtă durată (intoxicaţia cu alcool; intoxicaţia cu alte substanţe otrăvitoare) [10, p.714];
– Psihoze constituţionale ca rezultat al intoxicaţiilor (psihoze alcoolice (lat. – Psychoses alcoholicae); alcoolismul cronic (lat. – Alcoholismus chronicus); Dipsomania; morfinismul (lat. – Morphinismus); cocainismul (lat. – Cocainismus); alte stări de intoxicaţie cronică) [10, p.1076-1086].

În practica judiciară contemporană se disting două forme de ebrietate: ebrietate fiziologică (obişnuită, simplă) şi ebrietate patologică.

Stării de ebrietate fiziologică (obişnuit ă, simplă) la persoană îi sunt caracteristice anumite tulburări com-portamentale şi psihice care se află într-o conexiune directă de gradul de ebrietate în care se află persoana; însă, de obicei, astfel de devieri nu induc la pierderea capacităţii de a conştientiza natura faptei comise şi de a-şi controla acţiunile.

În conformitate cu Clasificarea Internaţională a Bolilor (ICD-10), starea de ebrietate fiziologică este defi-nită ca o intoxicaţie acută în urma administrării de alcool, substanţe narcotice sau toxice, care pot provoca modific ări substanţiale în majoritatea facultăţilor mentale: în sfera orientării şi atenţiei; gândirii; vorbirii; per-cepţiei; controlului, precum şi a memoriei, cu toate că responsabilitatea persoanei nu este exclusă.

Săvârşirea infracţ iunii în stare de ebrietate fiziologică (alcoolică, narcotică, toxică) nu exclude survenirea răspunderii penale şi a pedepsei penale [6, p.109]. Acest postulat juridic poate fi explicat prin faptul că care-va tulburări psihice care ar exclude responsabilitatea persoanei nu sunt depistate.

Însă, până în prezent, în doctrina juridico-penală rămân a fi nesoluţionate probleme privind aprecierea ju-ridică a st ărilor grave (avansate) de ebrietate fiziologică, sub imperiul căreia persoana comite fapta prejudi-ciabilă [7, p.222].

La momentul actual în literatura de specialitate şi în practica judiciară sunt precizate şi descrise semnele principale ale formelor grave de ebrietate fiziologică (simplă), cum ar fi:

– persoana îşi păstrează capacitatea de a se orienta în spaţiu, în timp, în împrejurări, precum şi în propria persoană; sunt păstrate comunicarea, contactul verbal cu cei din jur, poate fi depistată legătura ce există dintre acţiunile criminale cu un pretext (motiv) exterior chiar şi neînsemnat, sau motivaţia este una insuficientă ori lipseşte;
– caracterul diferenţiat şi determinat al comportamentului agresiv; acţiunile se caracterizează printr-o cruzime extremă şi ură faţă de oameni. Fiind haotice, de obicei sunt îndreptate spre persoane care s-au aflat întâmplator lângă infractor; persoana foloseşte un vocabular necenzurat în adresa celor din jur, deseori distruge sau deteriorează bunurile materiale;
– prezenţa în majoritatea cazurilor a semnelor fizice ale ebrietăţii: mers nesigur şi instabil, acţiuni incerte şi neclare, tulburările vorbirii, mormăitul; indiscreţie; laudă de sine; poliloghie; caracter cicălitor; cinism [16, p.173].

Ebrietatea avansată paralizează sistemul nervos al omului, iar lumea exterioară este percepută într-o for-mă denaturată şi alterată, deseori confuză; prin urmare, omul îşi pierde capacitatea să conştientizeze în depli-nă mă sură propriile acţiuni şi să le dirijeze [15, p.69]. Unii autori de peste hotare sunt de părere că persoana care a comis infracţiunea în stare de ebrietate fiziologică (simplă), indiferent de gravitatea acesteia, se consi-deră a fi responsabilă şi este supusă răspunderii penale fără careva excepţii [13, p.124; 11, p.126; 5, p.282; 8, p.33-34; 6, p.109-111].

Argumentându-şi opinia, autorul Г.Н. Борзенков susţine că în acest caz va lipsi criteriul medical al ires-ponsabilităţii. Fiind ferm pe opinia expusă, autorul precizează că starea de ebrietate alcoolică simplă se deo-sebeşte de tulburările psihice prin două momente principale:

1)  omul se autoinduce intenţionat şi premeditat în stare de ebrietate;
2)  starea de ebrietate alcoolică nu este asociată cu halucinaţii şi cu perceperea confuză a mediului în-conjurător [5, p.282].

Savantul А.Н. Игнатов precizează: „Cu toate că în cazul ebrietăţii fiziologice funcţionarea proceselor superioare nervoase se diminuează (în special, autocontrolul), oricum contactul cu mediul înconjurător se păstrează, ac ţiunile subiectului poartă un caracter motivat. Starea de ebrietate fiziologică se dezvoltă trep-tat. Subiectul conştientizează că alcoolul îl induce într-o stare confuză euforică, tulbură gândirea şi influen-ţează asupra vitezei mişcărilor corporale” [8, p.33-34].

În acest sens, autorul С.И. Никулин menţionează: „Ebrietatea alcoolică simplă, indiferent de gradul acesteia, nu conduce la stare de iresponsabilitate, deoarece nu este legată de vreo tulburare psihopatologică. Aceeaşi regulă se va aplica şi la starea de ebrietate apărută în urma administrării stupefiantelor (substan-ţelor cu efect toxic)” [13, p.124].

Autorul Г. Н. Борзенков argumentează că la temelia perceperii unei situaţii obiective de către persoana aflat ă în stare de ebrietate se află împrejurări şi circumstanţe obiective şi reale, pe când persoana care suferă de o tulburare psihică percepe ceea ce nu exist ă, băzându-se pe trăiri eronate şi confuze. Savantul subliniază că persoana aflată în stare de ebrietate, gradul căreia îi permite să se mişte, încă se orientează în spaţiu şi în timp, menţinând contactul cu cei din jur. Însă, din punct de vedere medical, deşi starea de ebrietate induce la anumite tulburări ale psihicului uman, acestea din urmă nu sunt de natură patologică [5, p.282].

La fel ca şi ebrietatea patologică, starea de abstinenţă constituie o tulburare psihică şi formează criteriul medical al iresponsabilităţii [13, p.124].

Referitor la criteriul juridic (psihologic) al iresponsabilităţii se susţine că acesta lipseşte în cazul unei stări de ebrietate fiziologică [5, p.282]. Aflându-se în stare gravă (avansată) de ebrietate fiziologică, persoana nu-şi pierde totalmente conştientizarea celor întâmplate şi posibilitatea dirijării propriilor acţiuni. Caracteristicile comportamentului persoanei, cum ar fi: cinismul, deosebita cruzime, irezonabilitatea acţiunilor întreprinse, încă nu determină existenţa criteriului psihologic al iresponsabilităţii. În acest caz, criteriul psihologic al ires-ponsabilităţii va lipsi, deoarece subiectul nu şi-a pierdut legătura cu realitatea, şi-a conştientizat fapta şi a fost în stare să corecteze într-o oarecare măsură cele săvârşite [5, p.282].

Spre deosebire de faptele prejudiciabile ale alienaţilor mentali, acţiunile unei persoane aflate în stare de ebrietate sunt legate de anumite pretexte din exterior.

În unele situaţii, la momentul comiterii infracţiunii în stare de ebrietate simplă (fiziologică) capacitatea persoanei de a-şi conştientiza propriile acţiuni şi de a le controla se diminuează. În această categorie de cazuri este necesar a distinge starea de ebrietate fiziologică de tulburările psihice apărute pe fundal de intoxicaţie alco-olică ori de altă natură.

Aşadar, în teoria dreptului penal, de rând cu ebrietatea fiziologică, este evidenţ iată şi a doua formă de ebrietate – cea patologică [6, p.110]. Ebrietatea patologică este definită în literatura de specialitate ca o psi-hoză acută de scurtă durată care este provocată de consumarea alcoolului şi este asociată cu o tulburare pro-fundă a conştiinţei, manifestată într-un comportament nemotivat [6, p.110].

Aşadar, ebrietatea patologică, fiind contrapusă unei stări de ebrietate fiziologică, constituie un grup de tul-burări psihice acute care se dezvoltă impetuos şi subit. Această stare patologică reprezintă o stare psihică in-termediară între starea de veghe şi comă – stare de obnubilaţie, care poate fi una temporară desfăşurându-se de la câteva minute până la câteva ore.

Ebrietatea patologică este întâlnită foarte rar; apare, de regulă, în urma administrării alcoolului şi paralel cu alţi factori care reduc rezistenţa organismului, spre exemplu, surmenajul fizic sau psihic, hipertermia, stări astenice apărute dup ă anumite maladii etc. Aceasta nu depinde de cantitatea alcoolului administrat. În cazul ebrietăţii patologice persoana suportă o tulburare psihică de scurtă durat ă. Aflându-se într-o astfel de stare, persoana îşi pierde capacitatea de a conştientiza caracterul prejudiciabil al faptei comise şi de a-şi controla comportamentul [13, p.124].

Persoana aflată sub imperiul acestei stări brusc devine agitată, pierdută în timp şi în spaţiu, mişcările ei devin rapide, vorbirea are un caracter abrupt. Se întrerupe contactul cu realitatea, ebrietatea patologică finali-zează cu amnezie completă care se exprimă în absenţa cărorva amintiri sau amintirile despre evenimentul trăit poartă un caracter extrem de confuz şi vag.

Ebrietatea patologică constituie criteriul iresponsabilităţii, şi anume: tulburarea psihică temporară se deo-sebeşte substanţial de ebrietatea fiziologică gravă. În cazul ebrietăţii patologice sunt prezenţi atât criteriul medical, cât şi criteriul juridic al iresponsabilităţii. Persoana care a săvârşit infracţiunea în stare de ebrietate patologică se recunoaşte iresponsabilă şi urmează a fi aplicată norma juridico-penală cu privire la iresponsa-bilitate (art.23 CP RM).

Ebrietatea patologică se manifest ă în două forme: epileptoidă şi paranoidă [8, p.34]. În cazul formei epi-leptoide la persoană apare percepţia eronată şi deviată a mediului înconjurător, obnubilaţie, excitare, ceea ce în ansamblu conduce la un comportament deviant. În cazul formei paranoide apar halucinaţii şi idei deliran-te. Persoana care comite fapta prejudiciabilă în stare de ebrietate patologică în formă paranoidă este percepu-tă de alţi oameni ca una hotărât ă cu un comportament determinat şi rezonabil; totodată, conştiinţa acesteia este denaturată, se detestă fobie, anxietate, ceea ce îndeamnă pe această persoană la dorinţa de a se apăra, de a-i ataca pe duşmanii care apar în ideile ei delirante.

– trăsătură caracteristică unei stări de ebrietate patologică este lipsa cărorva semne fizice ale ebrietăţii. Mişcările persoanei sunt clare, determinate, vorbirea este fermă. Starea de ebrietate patologică poartă un ca-racter temporar, chiar de scurtă durată, şi se finalizează cu un somn profund, cu pierderea totală a amintirilor despre cele întâmplate (amnezie).

În literatura de specialitate se susţine că ebrietatea patologică nu are tendinţă de repetare şi deseori rămâ-ne un eveniment izolat în viaţa acestei persoane [8, p.34].

Totodată, o semnificaţie deosebită dobândeşte clarificarea problemei, dacă persoana aflată sub imperiul alcoolismului cronic sau al narcomaniei cronice la momentul comiterii faptei prejudiciabile care i se incrimi-nează şi-a dat seama de caracterul faptei comise şi îşi putea controla comportamentul.

Astfel, pe fundalul administrării sistematice a alcoolului pot evolua şi alte dereglări psihopatologice deli-rante (delirium tremens, halucinaţii, stări paranoidale etc.). Totodată, abuzul sistematic de alcool conduce la alco-olism cronic care poate fi clasificat drept anomalie psihică care nu exclude responsabilitatea persoanei [5, p.284]. Astfel, la o persoană care suferă de alcoolism se dezvoltă trăsături de personalitate psihopatică având o însemnăta-te criminogenă. Unii din aceşti bolnavi nu pot conştientiza în deplină măsură şi nu-şi pot dirija propriile acţiuni din cauza proceselor psihopatologice ireversibile.

Din punct de vedere juridico-penal, trebuie de stabilit, dacă pe fundalul alcoolismului cronic sau al narco-maniei cronice nu s-a dezvoltat vreo boală psihică. Această boală are un caracter secundar şi se află în lega-tura de cauzalitate cu alcoolismul sau narcomaina de care suferă persoana. Prin urmare, această persoană nu este pasibilă de răspundere penală, deoarece este prezent criteriul medical al iresponsabilităţii.

Instanţa de judecată poate să ia în considerare această circumstanţă la individualizarea pedepsei. Însă, este de precizat că specificul unei astfel de anomalii psihice constă în faptul că această dereglare apare în urma unui comportament social deviant, cum ar fi alcoolismul. Iată de ce instanţele judecătoreşti sunt orientate spre aplicarea pedepsei penale fără careva privelegii [5, p.284].

În opinia unor autori de peste hotare, în cazul unei stări de ebrietate fiziologică gravă (avansată) persoana devine iresponsabilă, însă este supusă răspunderii penale [12, p.165-166].

Această afirmaţie fiind aparent paradoxală, în realitate poate fi explicată. Încercând să găsim răspuns la această dilemă, ne vom referi la conţinutul normei juridico-penale prevăzute la art.24 CP RM (Răspunderea pentru infracţiunea săvârşită în stare de ebrietate). Aşadar, persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate, produsă de alcool sau de alte substanţe, nu este liberată de răspundere penală. Cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii se iau în considerare la stabilirea pedepsei (art.24 CP RM).

Reieşind din interpretarea acestei norme, se primeşte că persoana care a comis fapta prejudiciabilă într-o asemenea stare nu poate fi recunoscută iresponsabilă, deoarece lipseşte criteriul medical al iresponsabilităţii, şi anume: o boală psihică cronică, o tulburare psihică temporară sau o altă stare patologică. Cu toate că această persoană este pasibilă de răspundere şi pedeapsă penală, este evident că într-o astfel de stare persoana nu poate să conştientizeze în deplină măsură împrejurările faptice ale celor comise şi să le dirijeze. Care ar fi so-luţia în cazul respectiv?

Vom încerca să găsim răspuns la această întrebare în literatura de specialitate. În acest sens, autorul И.О. Грунтов argumentează că existenţa unei norme juridico-penale de sine stătătoare consacrate răspunderii pe-nale a persoanelor care au comis fapte infracţionale în stare de ebrietate are un scop preventiv şi, pe cale de consecinţă, legiuitorul nu poate renunţa la o astfel de normă [7, p.223].

Savantul A.A. Пионтковский, operând cu maxima latina „actio libera in causal”, scria următoarele: „În cazurile în care persoana s-a autoindus în starea de ebrietate pentru a comite o infracţiune, ea va fi pasibilă de răspundere penală indiferent de profunzimea stării de ebrietate” [14, p.243]. În opinia acestui autor, cu toate că urmările au fost cauzate în stare de iresponsabilitate, survenirea unei astfel de stări era condiţionată de comportamentul precedent responsabil al persoanei [14, p.243]. S-a subliniat că această stare poate evolua atât în urma unui comportament intenţionat, cât şi a celui imprudent. Autorul pune acentul pe caracterul con-ştient şi rezonabil al comportamentului persoanei antefactum.

Unii autori de peste hotare propun introducerea normei juridico-penale speciale care ar prevedea răspun-derea penală pentru autoinducerea în stare de ebrietate sub imperiul căreia persoana a comis fapta prejudicia-bilă, nu a conştientizat în deplină măsură şi nu putea să-şi conntroleze în deplină măsură propriile acţ iuni. În opinia autorului precitat, persoanele care au comis fapte prejudiciabile în stare profundă de ebrietate autoin-dusă trebuie să răspundă doar pentru ceea în ce sunt vinovate – în autoinducerea în stare în urma căreia a fost comisă fapta prejudiciabilă [9, p.50-53].

Considerăm că persoana va fi pasibilă de răspundere penală indiferent de profunzimea stării de ebrietate; însă, dacă această stare a provocat apari ţia unei tulburări psihice care a diminuat discernământul persoanei, se impune a fi necesară aplicarea normei cu privire la responsabilitatea redusă.

În acest segment de cercetare este utilă examinarea experienţei pozitive legislative common law. Astfel, în acest sistem de drept starea de intoxcaţie constituie cauză de origine psihiatrică (engl. – Psychiatric Defen-ces) care exlude sau diminuează responsablitatea persoanei.

Accentul se pune pe două forme principale ale intoxicaţiei:

– intoxicaţie involuntară reprezintă circumstanţa relevantă pentru a exclude sau a diminua responsabili-tatea penală a făptuitorului şi cuprinde atât cazuri când cineva a fost intoxicat cu o substanţă toxică in-trodusă în băutura pe care o servea, cât şi automatismul provocat de efectele adverse ale preparatelor medicamentoase. În anul 1857 starea de intoxicaţie a fost acceptată în calitate de cauză care diminu-ează responsabilitatea făptuitorului în cazurile de omor intenţionat;
– intoxicaţie voluntară (autoindusă) – nu reprezintă circumstanţa relevantă pentru a exclude sau a dimi-nua responsabilitatea penală a făptuitorului, cu excepţia cazurilor când această stare constituie o boală psihică în conformitate cu regulile McNaghten sau când există probe că lipseşte intenţia în cazul în care infracţiunile pot fi comise doar intenţionat.

Anomalia mental ă trebuie să fie cauzată de o retardare sau oprire a dezvoltării mentale sau să fie efectul unor cauze inerente ori induse de o traumă sau boală. În precedentele common law anomalia mentală este provocată de o sursă internă şi, prin urmare, cauzele externe de inducere în stare de iresponsabilitate, cum ar fi: alcoolul şi stupefiantele, nu pot fi luate în considerare, cu excepţia cazurilor când anomalia mentală a fost urmarea unor efecte toxice tardive ale dependenţei de alcool sau droguri.

În Cazul Gittens (1984) [3] s-a susţinut că consumul de alcool sau droguri, pe de o parte, sau cauzele in-erente, cum ar fi depresia, pe de altă parte, trebuie ambele luate în considerare pentru a decide care din aceşti factori a devenit cauză substanţială a comportamentului infracţional. Totodată, discernământul poate fi dimi-nuat în urma efectului combinat al acestor două cauze.

Expertiza medico-legală psihiatrică a fost efectuată de trei medici-legişti care au ajuns la concluzia că in-culpatul suferea de o anomalie mentală în urma unor cauze inerente ce au deteriorat în mod substanţial capa-citatea lui mentală. Doi din aceşti medici considerau că anomalia mentală este consecinţa depresiei, iar al treilea expert susţinea că anomalia mentală survenită a fost cauzată de o tulburare a personalităţii provocată de o traumă fizică. În opinia acestui medic, anume consumul de alcool şi droguri au devenit acea cauză de-terminativă care la nivel organic a provocat schimbări ireversibile în organismul inculpatului şi, prin urmare, diminuarea discernământului.

Într-o altă speţă (Cazul Tandy 1989) [4] inculpata suferea de alcoolism cronic. Ea a omorât-o pe fiica sa de unsprezece ani, strangulând-o pentru faptul că victima i-a povestit că a fost agresată sexual din partea tatălui vitreg. În ziua omorului făptuitoarea a servit o sticlă de vodkă, ceea ce a fost mai puternic decât băutura cinzano pe care ea se obişnuise s-o consume. Inculpata a fost recunoscută vinovată în săvârşirea unui omor calificat.

Nefiind de acord cu sentinţa pronunţată, ea a înaintat apel. Instanţa de apel a susţinut că norma cu privire la responsabilitate redusă poate fi aplicată persoanei doar în cazul în care anomalia mentală manifestată la momentul omorului a fost consecinţa alcoolismului cronic de care suferea inculpata, menţionând că o astfel de cauză diminuativă poate fi aplicată doar în cazul în care se va demonstra că creierul inculpatei a fost dete-riorat de intoxicaţie alcoolică produsă într-o măsură în care s-ar afecta conştiinţa persoanei şi reacţiile ei afectiv-volitive, iar intoxicaţia cu alcool a fost una involuntară. Totodată, reieşind din materialul probator, instanţa a reţinut că la momentul comiterii faptei inculpata nu putea s ă se afle sub imperiul tulburării cu diminuarea discernământului, deoarece făptuitoarea a exercitat controlul deplin asupra conduitei sale având potenţa ne-cesară pentru a se abţine de la consumul băuturii alcoolice.

Prin urmare, sentinţa de condamnare a rămas nemodificată, inculpata fiind condamnată pentru omor cali-ficat, deoarece a fost demonstrat că inculpata a ales să consume o altă băutură alcoolică decât cea cu care s-a obişnuit; mai mult, ea a fost în stare să renunţe la consumul alcoolului la 18.30 chiar dacă sticla nu a fost încă goală [4].

În urma acestui caz au fost elaborate două principii:

– intoxicaţia alcoolică poate fi recunoscută involuntară doar în cazul în care făptuitorul nu este în stare să se abţină de la consumul alcoolului;
– dacă prima băutură din acea zi nu a fost una involuntară, atunci nici în restul zilei nu este involuntară. În Cazul Dietschmann (2003)[2] inculpatul a întreţinut o relaţie amoroasă cu mătuşa sa care era cu mult mai în vârstă şi dependentă de droguri. Între timp, Dietschmann a fost condamnat pentru o infracţiune, iar re-laţia cu mătuşa continua şi în penitenciar; aceasta îl vizita des, scriindu-i în fiecare zi. În timpul aflării sale în penitenciar, mătuşa acestuia a decedat, iar cu o lună înainte de deces i-a făcut cadou un ceas. Dietschmann a regretat mult decesul mătuşii, având chiar o tentativă de sinucidere. Fiind eliberat din penitenciar, el a început să facă abuz de alcool, totodată administrându-şi un preparat psihotrop prescris de către medic după inciden-tul suicidar. Peste două să ptămâni de la eliberare din penitenciar, acesta, împreună cu alţi doi bărbaţi, servea băuturi alcoolice la gazda unde s-a oprit. Toţ i dansau. Într-un moment, din neatenţie, unul din camarazii lui a dat jos ceasul dăruit de mătuşă. Dietschmann l-a atacat violent, provocându-i moartea. Astfel, făptuitorul a fost condamnat pentru comiterea unui omor calificat. Nefiind de acord cu sentinţa emisă, Dietschmann a înaintat apel. Reieşind din materialele cauzei, instanţa de apel a ajuns la concluzia că alcoolul consumat în mod voluntar de către condamnat nu avea nicio relevanţă asupra discernământului care a fost diminuat din cauza unor alţi factori de origine internă, care i-au redus substanţial rsponsabilitatea pentru cele comise. Instanţa a ajuns la concluzia că consumul voluntar de alcool nu poate fi luat în considerare în calitate de cauză care contribuie la dezvoltarea anomaliei mentale şi nu are nicio relevanţă asupra diminuării discernământului pro-vocat de această anomalie. Prin urmare, s-a stabilit că ebrietatea voluntară poate permite operarea normei cu privire la responsabilitatea redusă.

Aşadar, în baza speţelor prezentate conchidem următoarele:

– Intoxicaţia cu alcool sau droguri este relevantă doar în cazul în care se produce involuntar, provo-când o prejudiciere organică creierului.
– Anomalia mentală va fi prezentă doar dacă sindromul de dependenţă alcoolică este atât de mare, încât constituie prin natura sa o anomalie mentală.

Deteriorarea substanţială a facultăţilor mentale trebuie să constituie efectul alcoolului consumat de către inculpat, fiind un rezultat direct al tulburării sau maladiei acestuia. Nu se vor lua în considerare efectele unui consum voluntar de alcool [1, p.195- 217]. Totodată, pentru recunoaşterea diminuării discernământului nu este necesară demonstrarea faptului că a existat necesitatea zilnică irezistibilă de a consuma alcoolul.

În acest context, stabilirea existenţei anomaliei psihice depinde de natura dependenţei alcoolice şi de mă-sura în care acest sindrom a influenţat săvârşirea involuntară a infracţiunii, fiind rezultatul unei constrângeri sau al consumului irezistibil de alcool. Totodată, se va ţine cont de următoarele împrejurări:

– gradul şi seriozitatea dependenţei alcoolice a inculpatului;
– măsură în care capacitatea de a controla volumul alcoolului consumat sau capacitatea de a alege între a servi sau nu alcool a fost redusă;
– în cazul în care persoana a fost aptă să se abţină de la consumul alcoolului pe o durată de timp relativ îndelungată, se va identifica cauza din care persoana a decis să consume alcool în calităţi mai mari decât de obicei;
– modul obişnuit al inculpatului de a consuma alcool în zilele ce au precedat zilei când s-a comis infracţi-unea;
– capacitatea inculpatului de a lua decizii în zilele obişnuite la aceeaşi oră în pofida consumului de alcool.

*Acest articol a fost publicat în STUDIA UNIVERSITATIS nr. 3 (73). Moldova, 2014, p. 130-137.

Referințe bibliografice:

[1] MARLOWE, B.D., LAMBERT, B.J., THOMSON, R. Voluntary Intoxication and Criminal Liability. In: Behavioral Sciences and the Law, 1999, No 17, p.195-217. Copyright © 1999 John Willey & Sons, Ltd CCC 0735-3936/99/ 020195-23. On-line ISSN: 1099-0798
[2] Regina versus Dietschmann (2003) 1 AC 1209. http://www.e-lawresources.co.uk/R-v-Dietschmann.php (Accesat: 11.08.2013)
[3] Regina versus Gittens (1984) 79 Cr App R 272. http://www.e-lawresources.co.uk/R-v-Gittens.php (Accesat: 11.08.2013)
[4] Regina versus Tandy (1989) 1 WLR 350. http://www.e-lawresources.co.uk/R-v-Tandy.php (Accesat: 11.08.2013)
[5] БОРЗЕНКОВ, Г.Н. Глава IX. Субъект преступления. В: Курс уголовного права. Общая часть. Том 1: Учение о наказании: Учебник для вузов / Под редакцией д.ю.н., проф. Н.Ф. Кузнецовой и к.ю.н., доцента И.М. Тяжковой. Москва: Зерцало, 1999, 592 c. ISBN 5-8078-0039-7
[6] ГОНЧАР, Т.А. Уголовная ответственность за преступления, совершенные в состоянии опьянения. В: Уголовное право Украины. Части Общая и Особенная: Учебник / Под редакцией Е.Л. Стрельцова. Харьков: Одиссей, 2002. 672 с. ISBN 966-633-131-4
[7] ГРУНТОВ, И.О. Принцип личной виновной ответственности в уголовном законодательстве. Минск: Тесей, 2012. 366 с. ISBN 978-985-463-496-8
[8] ИГНАТОВ, А.Н. Комментарий к ст.19-23 УК РФ. Раздел II. Преступление. В: Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под редакцией Ю.И. Скуратова, В.М. Лебедева. Издание 2 е, дополненное и измененное. Москва: Норма•Инфра-М, 1998. 832 с. ISBN 5-89123-193-X ISBN 5-86225-645-8
[9] ЛЕЙКИНА, Н.С. Личность преступника и уголовная ответственность. Ленинград: Издательство Ленинградского университета, 1968. 129 с.
[10] КОРСАКОВ, С.С. Курсъ психiатрiи ординарного профессора Императорскаго Московскаго Университета. Пособiе нуждающимся студентамъ. Изданiе второе посмертное переработанное авторомъ. Подъ редакцiей Коммиссiи Общества Невропатологовъ и Психиатровъ, состоящаго при Императорскомъ Московскомъ Уни-верситете. Москва: Типо-литография В.Рихтеръ, Тверская, Мамоновскiй пер. 1901, T. 1-2. 1101 с.
[11] КУДРЯВЦЕВ, В.Н., НАУМОВ, А.В. Российское уголовное право. Часть Общая: Учебник. Москва: Спарк, 1997. 454 с. ISBN 5-88914-059-0
[12] НАЗАРЕНКО, Г.В. Невменяемость: уголовно-релевантные психические состояния. Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2002. 205 с. ISBN 5-94201-069-2
[13] НИКУЛИН, С.И. Глава 4. Лица, подлежащие уголовной ответственности, ст.23 (Уголовная ответственность лиц, совершивших преступление в состоянии опьянения). В: Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации с постатейными материалами и судебной практикой / Под общей редакцией С.И. Никулина. Москва: «Менеджер», «Юрайт», 2001. 1184 с. ISBN 5-8346-0095-6
[14] ПИОНТКОВСКИЙ, А.А., РОМАШКИН, П.С., ЧХИКВАДЗЕ, В.М. Курс советского уголовного права: Преступление. В 6-ти томах: Часть Oбщая. Т.2. Москва: Наука, 1970. 516 c.
[15] СИДОРЕНКО, Э. Некоторые проблемы уголовно-правовой оценки состояния опьянения виновного в теории и правоприменительной деятельности. В: Уголовное право, 2005, № 1, с.69. ISSN 2071-5870
[16] ФЛОРЯ, В.Н. Основания уголовной ответственности за преступления, совершенные в состоянии опьянения. В: Сборник научных статей «Проблемы государства и права на современном этапе». Выпуск 8. Москва Издательство Института государства и права Aкадемии наук СССР, с.169-177.