Dr. Gheorghe Macovei

Poprirea – un termen extrem de rar utilizat în spațiul național, în deosebi în ceea ce privește legislația națională și practica judiciară curentă. Odată adoptarea, iar în special după intrarea în vigoare a Legii insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012 [1], termenul de poprire a revenit în uzul practicienilor, mai ales în rândurile administratorilor insolvabilității și judecătorilor din cadrul curților de apel. Aceasta se datorează introducerii în cadrul noii legi a insolvabilității a unei modalități noi prin care administratorul insolvabilității poate urmări bunurile debitorului, în speță aflate la terți. Ceea ce vine ca urmare a faptului că unui din obiectivele de bază a promotorilor noii legi și anume acel de reglementare minuțioasă a modalităților de valorificare a masei debitoare. Dacă Legea insolvabilității din 2001 [2] reglementa modalitățile de valorificare în limitele articolelor 124 și 126, atunci noua legea cuprinde un spectru mult mai larg de reglementări, începând cu art. 117 și terminând cu art. 129 al legii insolvabilității în vigoare. Spre regret, ceva nou nu întotdeauna înseamnă ceva mai bun, în special ne referim la instituția popririi, pe care legiuitorul moldav a hibridizat-o în așa măsură încât aplicarea acesteia trezește mai multe confuzii decât soluții eficiente. Astfel apar mai multe întrebări privind aplicarea practică a acesteia: este oare poprirea în procedura de insolvabilitate o modalitate de executare silită sau nu? Trebuie să fie bazată poprirea pe un document executoriu sau nu? Ce procedură urmează a fi aplicată la examinarea validării popririi? Este oare hotărârea de validare a proprii o soluție pe marginea unui litigiu de drept sau nu? Și în sfârșit Ce efecte are desființarea popririi asupra drepturilor debitorului și terțului poprit? Vom încerca în continuare prin prisma esenței instituției popririi și interpretării reglementărilor în vigoare să răspundem la întrebările ridicate mai sus.

Dificultate, greutate, impas, impediment, inconvenient, neajuns, nevoie, obstacol, etc. – toate acestea sunt sinonimele cuvântului poprire, oferite de dicționarul de sinonime. Cu părere de rău nici etimologia nici semnificațiile termenului de poprire nu ne permite să înțelegem pe deplin esența instituției date juridice. Având în vederea lipsa unei definiții legale pentru poprire urmează să apelăm la definițiile doctrinare. O analiză minuțioasă a instituției popririi o găsim la autorii români T. Pop, V. Negru, D. Radu, I. Leș, V. M. Ciobanu, etc., în special în lucrările dedicate procedurilor de executare. Analiza doctrinei în domeniu, ne permite să afirmăm că poprirea este fără dubii o instituție ce ține de procedurile de executare silită. Profesorul Ioan Leș definește poprirea drept acea formă a executării silite indirecte prin care se valorifică sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului urmărit de către o terță persoană. [3] În principiu definiția doctrinară a rezultat din prevederile legale existente. Reieșind din prevederile art. 452, 453 al Codului de Procedură civilă al României anterior, iar la moment 780, 781 al Codului de procedură civilă în vigoare [4], prin intermediul popririi la cererea creditorului executorul judecătoresc urmărește silit sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporabile datorate debitorului ori deținute în numele său de o a treia persoană. Astfel poprirea în forma sa clasică implică participarea a 3 subiecți distincți. În primul rând acesta este creditorul popritor, acesta este cel ce în baza raportului de creanță principal solicită de la debitor executarea creanței sale în cadrul procedurii de executare silită. Al doilea subiect este debitorul poprit, adică cel ce în baza raportului de creanță principal urmează a executa cerințele conform documentului executoriu. Al treilea subiect este terțul poprit, adică persoana terță raportului de creanță principal, dar care are calitatea de debitor față de debitorul poprit.

Urmează să menționăm că, desfășurarea popririi poate fi convențional divizată în două etape mari. Prima etapă constă în înaintarea cererii de înființare a popririi către executorul judecătoresc și somarea de către acesta a terțului la plata datoriei cu acordarea termenului pentru îndeplinirea cerinței. A două etapă este realizată în cazul în care terțul poprit refuză îndeplinirea cerințelor, sau contestă existența raportului obligațional, caz în care executorul judecătoresc urmează a se adresa cu o cerere de validare a popririi în instanța de judecată, care va decide după caz validarea popririi sau desființare acesteia. În caz de validare a popririi document executoriu devine hotărârea de validare a popririi.

Reieșind din structura procedurii de poprire considerăm necesar de a menționa încă un subiect al popririi și anume executorul judecătoresc, care îndeplinește acțiunile de înființare a popririi, solicită validarea popririi, primește plata în baza acesteia.

Urmărind componența subiectivă a popririi, apare întrebarea logică: care este diferența între poprire și acțiunea obligă? Diferența rezidă în faza procesului la care sunt realizate ambele. Dacă prin acțiunea oblică creditorul urmărește o creanță a debitorului său în locul acestuia, fapt care presupune acționarea în instanța de judecată cu o acțiune civilă contra terțului debitor, atunci poprirea este un mijloc procesual ce se aplică la deja la faza executării silite, destinat urmării nemijlocite a bunurilor aflate la terți fără a fi necesar soluționarea unui litigiu. Concluzia respectivă rezultă din prevederile legale existențe în România, astfel în conformitate cu art. 782 al Codului de procedură civilă al României în vigoare, anterior art. 454, poprirea se înființează fără somație, în baza încheierii de încuviințare a executării, prin adresă în care se va preciza și titlul executoriu în temeiul căruia s-a înființa poprirea. Prin urmare o cerere de înființare a popririi nu se poate înainta, iar o poprire nu se poate înființa decât în cazul existenței unui document executoriu neexecutat. În concluzie, în varianta s-a clasică procedura popririi exclude existența unui litigiu de drept, iar realizarea acesteia poate fi bazată doar pe un document executorii.

Deși în legislația națională nu este utilizat termenul de poprire, aproximativ aceeași construcție juridică se regăsește și în unele acte normative naționale. Drept exemplu elocvent în acest sens, sunt prevederile art. 99 al Codului de executare [5], în conformitate cu în caz de urmărire silită a debitorului, executorul poate urmări și creanțele debitorului. În acest sens pentru urmărirea creanțelor pecuniare, executorul judecătoresc remite persoanei care este obligată să plătească debitorului creanța o somație despre obligația de a nu plăti debitorului urmăritor suma, care în termen de 15 zile urmează a fi transmisă executorului judecătoresc. Prevederi similare le găsim în art. 205 al Codului fiscal [6], în conformitate cu care organul fiscal poate urmări creanțele contribuabilului față de terți. În caz de confirmare a datoriei organul fiscal are dreptul de purcede la măsurile de executare silită aplicabile pentru obligațiile fiscale. Respectiv, deși nu avem o procedură judiciară distinctă a popririi, putem afirma că construcția juridică a acesteia se regăsește și în legislația națională. O afirmație veridică mai ales în lumina reglementărilor Legii insolvabilității în vigoare.

Instituția popririi în cadrul procedurii de insolvabilitate este instituită și reglementată de prevederile art. 126 al Legii insolvabilității. În conformitate cu prevederile legale prin poprire sunt urmărite silit mijloacele bănești, titlurile de valoare, bunurile mobile care sunt datorate debitorului insolvabil ori deținute în numele lui de către un terț. Observăm că în ceea ce privește obiectele ce pot fi urmărite prin poprire, conform legii insolvabilității, sunt similare cu obiectele urmăribilele prin poprire în forma s-a clasică.

Primele deosebiri esențiale privind desfășurarea popririi în cadrul procedurii de insolvabilitate le observăm deja la etapa inițială atunci când încercăm să stabilim subiecții implicați în procedura respectivă. În cazul popriri reglementate de legea insolvabilității, de asemenea avem trei actori principali, dar calitatea acestora diferă de la formula clasică. În prim plan apare, nu creditorul popritor, dar administratorul insolvabilității, el fiind acel care înființează poprirea prin somarea adresată terțului prin care îl obligă la plata datorată. Al doilea subiect este, nemijlocit debitorul insolvabil, adică cel care este îndreptățit de a cere executarea obligației terțului, în baza unui raport material-juridic existent între acesta și terț. Și în sfârșit ultimul subiect obligatoriu este terțul poprit, ca fiind titularul obligației ce urmează să o îndeplinească față de debitorul insolvabil. Astfel observăm că administratorul insolvabilității, de fapt, întrunește și calitatea de creditori popritor și calitatea de executor judecătoresc, care urmează să înființeze poprirea. Ipostaza sa de creditor popritor administratorul insolvabilității o obține datorită statului său juridic avut în cadrul procedurii de insolvabilitate, în care acesta urmează a acționa în interese creditorilor în vederea păstrării și valorificării masei debitoare, drept rezultat aici fiind incluse și împuternicirile ce țin de administrarea creanțelor debitorului față de terți. Pe de altă parte mai puțin obișnuită este ipostaza administratorului de executor judecătoresc. Dacă în cazul popririi în sensul tradițional al acesteia, înființarea acesteia și îndeplinirea tuturor acțiunilor ce țin de realizarea ei se îndeplinesc de executorul judecătoresc, atunci în forma reglementată de legea insolvabilității în vigoare, administratorul insolvabilității urmează să îndeplinească toate funcțiile respective. Reieșind din scopul procedurii de insolvabilitate, devine clară logica legiuitorului în ceea ce privește excluderea executorului judecătoresc din procedura de poprire, ori participarea acestuia este exclusă în ceea ce privește întreaga procedură de insolvabilitate, acțiunile necesare fiind îndeplinite de administratorul insolvabilității. În același timp comasarea în persoană administratorului a statului de creditor popritor și executor judecătoresc, trezește o serie de întrebări privind natura juridică procedurii de poprire reglementată de legea insolvabilității. Dacă în forma sa tradițională poprirea nu este altceva decât o metodă de urmărire silită realizată de executorul judecătoresc, atunci care este natura juridică a proprii pornite de administratorul insolvabilității. În aceeași ordine de idei, menționăm că spre deosebire poprirea tradițională administratorul insolvabilității nu se subrogă în drepturile debitorului în momentul în care cere executarea obligației de la terț, acesta acționează în interesele atât a creditorilor cât și a debitorului, obținând prin poprire majorarea masei debitoare.

Deci o primă concluzie privind poprirea în cadrul procedurii insolvabilității este faptul că aceasta urmează doar parțial structura tradițională a acesteia și pornind de la mecanismul urmării indirecte a bunurilor datorate de terți debitorului, oferă administratorului insolvabilității un mijloc indirect de majorare a masei debitoare.

Analiza de mai departe a construcției juridice a popririi reglementate de legea insolvabilității ne permite să afirmăm că aceasta nu este un mijloc indirect de urmărire silită specific pentru procedurile de executare, afirmația respectivă rezultând din temeiul înființării popririi. Reieșind, de exemplu, din prevederile art. 782 al Codului de procedură civilă al României în vigoare, observăm că înființarea popririi se întemeiază pe un titlu executoriu despre existența căruia trebui să fie anunțat terțul poprit la momentul înființării. Ceea ce înseamnă că aplicarea popririi nu poate fi făcută până la momentul soluționării definitive a litigiului, ori nu poate fi urmărită silit o obligație existența căreia nu este confirmată printr-un act jurisdicțional ce a obținut puterea lucrului judecat. În opoziție cu prevederile legale aplicate în statul vecin, pentru înființarea popririi în procedura de insolvabilitate nu este necesar să existe un titlu executoriu sau un alt document executoriu analogic. În conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) al Legii insolvabilității, poprirea se înființează prin somație a administratorului insolvabilități, care se comunică terțului poprit împreună cu o copie certificată de pe hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Așadar, temeiul stabilit de lege, pentru înființarea popririi în procedura de insolvabilitatea este hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Reieșind din interpretarea art. 34 al Legii insolvabilității prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate, instanța de judecată se pronunță asupra existenței sau lipsei temeiului de insolvabilitate, circumstanțe care întemeiază intentarea sau refuzul în intentarea procedurii de insolvabilitate. Ceea ce înseamnă că prin hotărârea de intentarea a procedurii de insolvabilitate nu se soluționează careva litigii, mai mult decât atât nu se confirmă, cu putere de lucru judecat, creanțele creditorilor. Prin urmare nu putem identifica hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate cu un document executoriu pe care poate fi întemeiată urmărirea silită prin poprire.

Reieșind din afirmațiile de mai sus, concluzionăm că poprirea în cadrul procedurii de insolvabilitate nu doar are o structură distinctă de forma tradițională a popririi, dar și înființarea acesteia are loc în lipsa unui document executoriu corespunzător.

Deosebirea respectivă, aparent minoră, de fapt, creează cele mai mari controverse privind aplicarea propriu-zisă a popririi. Problematica respectivă rezultă din următoarele circumstanțe. În cazul în care poprirea este bazată pe un document executoriu, acest fapt exclude contestațiile ce pot fi înaintate în legătură cu temeinicia raportului obligațional principal, adică cel apărut între creditorul popritor și debitorul poprit. În acest orice dezacord cu acțiunile de poprire poate fi bazat doar pe excepțiile ce le poate ridica terți în legătură cu raportul obligațional secundar, adică cel apărut între debitorul poprit și terțul poprit. Iar în condițiile în care terțul poprit totuși contestă poprirea, acest fapt nu poate afecta incontestabilitatea raportului obligațional principal. Datorită acestei structuri tradiționale, toate chestiunile ce pot apărea în legătură cu aplicarea popririi, sunt de fapt circumstanțe care nu se referă la soluționarea unui litigiu, fiind supuse controlului judecătoresc doar sub aspect legalității acestora din punct de vedere al procedurii de executare silită.

Forma pe care o obține poprirea în cazul procedurii de insolvabilitate, presupune o altă evoluție a lucrurilor. Poprirea în cadrul insolvabilității, nefiind bazată pe un document executoriu, și nefiind exercitată de un creditor ce se subrogă în drepturi, constituie de fapt, o înaintare a unei pretenții material-juridice din partea administratorului către un pretins debitor al debitorului insolvabil. În acest caz lipsa unui act jurisdicțional ce are puterea lucrului judecat cât și a raportului obligațional principal, determină necesitatea asigurării unei apărări efective din partea terțului poprit.

În ceea ce ne privește considerăm că, sub așa numita poprire, reglementată de legea insolvabilității, se are în vedere de fapt înaintarea de către administratorul insolvabilității, a unei pretenții material-juridice față de o persoană, pretenție care nu este bazată pe un document executoriu, pretenție care rezultă dintr-un raport material existent între debitorul insolvabil persoana respectivă , și în sfârșit pretenție care urmează a fi supusă unei examinări judiciare în cazul în care terța persoană își manifestă dezacordul cu aceasta.

Ținem să menționăm că introducerea reglementărilor respective în noua legea a insolvabilității nu constituie o deficiență în sine. Reglementarea oricăror mijloace procesuale ce ar eficientiza valorificarea masei debitoare este benefică pentru întreaga procedură, dar încercarea legiuitorului de a transforma o examinarea unui litigiu de drept într-o procedură de executare silită va crea în acest caz mai multe neclarități decât beneficii.

O primă neclaritate privind poprirea reglementată de legea insolvabilității este procedura de validare a popririi. În conformitate cu art. 126 alin. (9) al Legii insolvabilității, dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, administratorul insolvabilității/lichidatorul, în cel mult o lună de la data la care terțul poprit trebuia să consemneze ori să plătească suma datorată, poate sesiza instanța de insolvabilitate în vederea validării popririi. Drept rezultat instanța de insolvabilitate îi va cita pe administratorul insolvabilității/lichidator, precum și pe terțul poprit, și, la termenul stabilit pentru judecarea cererii de validare, va dispune administrarea oricărei probe necesare soluționării acesteia, care este admisibilă potrivit normelor de drept comun. În același timp legea prevede că, terțul poprit poate opune creditorului urmăritor toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului în măsura în care ele se întemeiază pe o cauză anterioară popririi.

Analizând prevederile legale menționate, apare întrebare privind procedura ce urmează a fi aplicată la examinarea cererii de validare a popririi. Având în vedere că procedura de insolvabilitate este în principiu o procedură necontencioasă, care nu are scopul de a soluționa litigii de drept, ne întrebăm care reguli urmează a fi aplicate de instanța de insolvabilitate în legătură cu validarea popririi. Reieșind din faptul că legiuitorul recunoaște dreptul terțului poprit de a opune propriile excepții și de a utiliza în acest sens mijloacele de probă necesare, considerăm că cererea de validare a popririi urmează a fi examinată conform regulilor procedurilor contencioase. Pentru a asigura protecția necesară a drepturilor terțului poprit, instanța de judecată urmează să asigure participarea acestora în condiții de contradictorialitate cu oferirea posibilității de a-și expune argumentele și de a prezenta probele de rigoare. Trebuie să recunoaștem că examinarea cererii de validare a popririi este, de fapt, o examinare a unei pretenții material juridice înaintate față de terț, respectiv a unei acțiuni civile, fapt care ne determină aplicare tuturor regulilor procesuale corespunzătoare, inclusiv recunoașterea calității de pârât pentru persoana terțului poprit, cât și recunoaștere calității de reclamant pentru debitorul insolvabil, drepturile căruia sunt realizate de administratorul insolvabilității.

O altă neclaritate privind procedura popririi este legată de actul prin care instanța de judecată urmează să se pronunțe asupra popririi. Reieșind din prevederile aliniatului (11) al art. 126 al Legii insolvabilității, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit îi datorează sume de bani debitorului, instanța de insolvabilitate va adopta o hotărâre de validare a popririi, prin care va încasa de la terțul poprit suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va decide desființarea popririi. În acest sens apare întrebarea despre corectitudinea utilizării în calitatea de act de dispoziție a hotărârii judecătorești, dar nu a încheierii spre exemplu. În conformitate cu art. 14 al Codului de procedură civilă al RM, hotărârea este actul dispoziție prin care se soluționează fondul pricinii, spre deosebire de încheiere prin care se soluționează alte chestiuni incidentale procesului civil. Având în vedere efectele pe care le are actul prin care se validează poprirea asupra drepturilor terțului poprit, considerăm că hotărârea este unicul act de dispoziție ce corespunde cu sarcinile procesuale a acestei proceduri. Mai mult decât atât, faptul adoptării unei hotărâri judecătorești, demonstrează încă o dată caracterul litigios al procedurii de validare a popririi în cadrul căreia se examinează pe fond un litigiu de drept.

Și în sfârșit este neclar care sunt efectele respingerii cererii de validare? Din interpretarea art. 126 al Legii insolvabilității, rezultă că în cazul în care la examinarea cererii de validare nu a fost probată obligația terțului poprit, instanța de judecată urmează să dispună prin hotărâre desființarea popririi. Spre regret legiuitorul nu a reglementat efectele ce le are hotărârea de desființare a popririi, fapt care poate genera mai multe interpretări contradictorii. În formula sa tradițională, desființarea popririi presupune imposibilitatea urmării bunurilor aflate la terți. Urmează, oare să limităm, la aceleași efecte și desființarea popririi în cadrul procedurii de insolvabilitate sau trebuie să recunoaștem și alte efecte ale acestui acțiunii respective. Într-o anume ipoteză desființarea popririi, ce va avea ca efect imposibilitatea urmării bunurilor debitorului aflate la terț, duce la apariția unui litigiu de drept, litigiu care poate fi soluționat de către o instanța de judecată de drept comun, în care administratorul se poate adresa cu o cerere de chemare în judecată separată. În acest caz vom fi în prezența unui proces civil distinct care va examina practic repetat pretențiile material-juridice față de terț. În mod normal asemenea situație urmează a fi exclusă, ori în caz contrar se pierde atât sensul popririi reglementate de legea insolvabilității cât și autoritatea lucrului judecat a hotărârii adoptate pe marginea cererii de validare a popririi.

În concluzie, urmează să recunoaște că construcția juridică, reglementată de legea insolvabilității în vigoare, ce poartă denumirea de poprire, este un mijloc original, oferit administratorului insolvabilității, pentru a exercita drepturile debitorului insolvabil în privința propriilor debitori. Pe de altă parte reglementarea în vigoare a plecat departe de construcția clasică a popririi, ca mijloc de urmărire silită indirectă.

*Acest articol a fost publicat în materialele Conferinței internaționale ”Legea insolvabilității – de la teorie la practică”, Chișinău, 2014,

Referințe bibliografice:

[1] Legea insolvabilității. Nr. 149 din 29.06.2012. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 193-197 din 14.09.2012.
[2] Legea insolvabilității Nr. 632 din 14.11.2001. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 139-140 din 15.11.2001.
[3] Leș Ioan. Tratat de Drept Procesual civil. București: AllBeck, 2001. Pag. 883.
[4] Codul de procedură civilă al României. Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
[5] Codul de executare al Republicii Moldova. Nr. 443 din 24.12.2004. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 34-35 din 03.03.2005.
[6] Codul fiscal al Republicii Moldova. Nr. 1163 din 24.04.1997. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 62 din 18.09.1997.