Dr. Vitalie Stati

1. La 28.03.2017 Curtea Constituțională a Republicii Moldova a adoptat Hotărârea nr. 12 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 307 din Codul penal (răspunderea penală a judecătorilor) (sesizarea nr. 155g/2016) [1] (în continuare – Hotărârea CC RM nr. 12/2017). Autorul excepției de neconstituționalitate a pretins că art. 307 CP RM vine în contradicție cu art. 6, 22 și alin. (1) art. 116 din Constituţie. În rezultatul examinării respectivei sesizări, Curtea Constituțională a recunoscut constituțional art. 307 CP RM, în măsura în care judecătorii din cadrul judecătoriilor, curților de apel și Curții Supreme de Justiție pot fi trași la răspundere penală doar pentru pronunțarea cu intenție a unei hotărâri, sentințe, decizii sau încheieri contrare legii.

Pe această cale, s-a statuat că art. 307 CP RM nu contravine nici principiului separaţiei şi colaborării puterilor, nici principiului independenței judecătorilor instanţelor judecătoreşti.

În pct. 35 al Hotărârii CC RM nr. 12/2017 se menționează: „Autorul excepției susține că judecătorii trebuie să se bucure de imunitate funcţională, imunitate faţă de urmărirea actelor întocmite în exerciţiul funcţiei lor, cu excepţia comiterii unei infracţiuni cu intenţie (sublinierea prin scrierea cu caractere cursive îmi aparţine, în acest exemplu şi, în continuare, pe tot parcursul studiului de față – n.a.))”. Curtea Constituțională a dezvoltat ideea conținută în teza precitată. Aceasta o demonstrează următoarele crâmpeie din aprecierea Curții:

– „[…] Oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor în exercitarea funcțiilor lor judiciare, aceasta nu înseamnă că judecătorii nu sunt responsabili.” (pct. 58);

– „[…] Legea Supremă, potrivit articolului 116 alin.(1), nu conferă numai prerogative, ce stau la baza conceptului de independenţă, ci stabileşte şi anumite limite, care se circumscriu sintagmei „potrivit legii”.” (pct. 60);

– „[…] Articolul 116 alin. (6) din Constituţie stabileşte că sancţionarea judecătorilor se face în conformitate cu legea.” (pct. 61);

– „[…] Curtea reține că simpla interpretare a legii, stabilire a faptelor sau apreciere a probelor de către judecători pentru a soluționa cauzele nu trebuie să genereze răspunderea civilă, penală sau disciplinară, chiar și în caz de neglijență ordinară. Judecătorii trebuie să aibă libertate neîngrădită pentru a soluționa cauzele imparțial, potrivit propriei lor convingeri și interpretări a faptelor, precum și în conformitate cu legea aplicabilă. Răspunderea civilă (sau penală) poate limita discreția unui judecător de a interpreta și de a aplica legea. Prin urmare, răspunderea judecătorilor nu trebuie să se extindă asupra interpretării legale pe care o adoptă în procesul de examinare judiciară. Doar erorile săvârșite în mod intenționat, cu abuzul deliberat sau, fără îndoială, cu neglijență repetată sau gravă ar trebui să se soldeze cu acțiuni disciplinare și sancțiuni, răspundere penală sau răspundere civilă.” (pct. 68);

– „[…] Răspunderea individuală pentru exercitarea funcțiilor judiciare nu trebuie să depindă doar de soluția pronunțată pe această cauză în instanța superioară. […] Simplul fapt că o hotărâre judecătorească este anulată în instanța superioară nu înseamnă că judecătorul din instanța inferioară a încălcat standardele profesionale sau a încălcat legea.” (pct. 76);

– „[…] Aprecierile judecătorului care au determinat adoptarea unei hotărâri într-o anumită cauză, hotărâre judecătorească care a fost anulată sau modificată, nu pot servi în calitate de temei decisiv pentru sancţionarea judecătorului. Aplicarea actelor normative, fiind sarcina primară a instanţelor judecătoreşti, în cazul în care vine în contradicţie cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei, devine imputabilă judecătorului doar în consecinţa exercitării atribuţiilor cu rea-credință sau neglijență la efectuarea actului de justiţie.” (pct. 86);

– „[…] Instituirea la art. 307 din Codul penal a sintagmei „pronunţarea cu bună ştiinţă” legiuitorul a stabilit expres că judecătorul poate fi tras la răspundere penală pentru această componență de infracțiune doar exclusiv în cazul în care este demonstrată intenția acestuia de a pronunța hotărârea, sentinţa, decizia sau încheierea contrar prevederilor legale.” (pct. 88);

– „Curtea reține că răspunderea penală a judecătorului în temeiul articolului 307 din Codul penal poate fi compatibilă cu principiul independenței judecătorului doar în urma unei interpretări restrictive și doar în baza unor probe incontestabile, care ar demonstra intenția judecătorului în emiterea actului judecătoresc contrar legii.” (pct. 92);

– „[…] Judecătorii din cadrul judecătoriilor, curților de apel și Curții Supreme de Justiție pot fi trași la răspundere penală în temeiul art. 307 din Codul penal doar în cazul în care este probată indubitabil, dincolo de orice îndoială rezonabilă, intenția directă în pronunțarea unei hotărâri, sentințe, decizii sau încheieri contrare legii.” (pct. 98).

2. Considerăm insuficientă concluzia Curții Constituționale, conform căreia latura subiectivă a infracţiunilor specificate la art. 307 CP RM se caracterizează prin intenţie directă. Or, conform dispoziției acestui articol, la săvârşirea infracţiunilor în cauză este indispensabilă manifestarea de către făptuitor a bunei ştiinţe. Buna știință nu se identifică cu intenția directă, reprezentând o condiție suplimentară.

Deducem aceasta din dispozițiile acelor norme din Codul penal în care se stabilește răspunderea pentru infracțiunile săvârșite exclusiv cu intenție directă (fiind vorba fie despre infracțiuni formale, fie despre infracțiuni materiale care presupun prezența unui scop special), dispoziții în care se recurge la sintagma „cu bună știință”: alin. (1) art. 163, lit. c) alin. (2) art. 164, lit. c) alin. (2) art. 166, lit. b) și b¹) alin. (2) art. 171, lit. b) și b¹) alin. (2) art. 172, alin. (1) art. 177, alin. (5) art 181², lit. c) alin. (2) art. 217⁶, art. 238, lit. c) alin. (2) art. 280, art. 281, 306, 308, 311 și 312.

În art. 307 CP RM sintagma „cu bună știință” exprimă certitudinea făptuitorului că actul procedural, pe care acesta îl pronunţă, nu corespunde legii. În absența unei asemenea certitudini, lipseşte temeiul aplicării art. 307 CP RM. Aceasta chiar dacă făptuitorul manifestă intenție directă, adică: 1) îşi dă seama că pronunţă o hotărâre, sentinţă, decizie sau încheiere contrară legii și 2) dorește să pronunțe un astfel de act procedural. Or, a avea certitudinea că actul procedural este contrar legii este mai mult decât a-ți da seama că acest act este contrar legii.

3. În pct. 6 al Hotărârii CC RM nr. 12/2017 se relevă: „[…] Curtea a solicitat opinia Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (în continuare – „Comisia de la Veneţia”). La 13 martie 2017, Comisia de la Veneţia a comunicat Curţii Constituţionale Opinia sa Amicus Curiae (CDL-AD(2017)002) referitor la răspunderea penală a judecătorilor, adoptată în cadrul celei de-a 110-a sesiuni plenare (Veneția, 10-11 martie 2017) [2]”.

Potrivit pct. 40 al Opiniei Comisiei de la Veneţia, „este important să se distingă situaţiile în care un judecător interpretează conştient o lege contrar formulării sale, a semnificaţiei sale originale sau a jurisprudenţei anterioare. Acest fapt este acceptabil, dacă judecătorul procedează în mod transparent şi oferă o motivare coerentă care să demonstreze de ce se distanţează de jurisprudenţa anterioară. În dependenţă de tradiţia juridică, rolul judecătorilor în sistemul judiciar şi metodologia juridică existentă, interpretarea unei legi contrar formulării sale, a semnificaţiei originale sau a jurisprudenţei anterioare se poate încadra în câmpul analizei profesionale a standardelor de soluţionare a litigiilor”.

În opinia noastră, în contextul analizat, jurisprudenţa anterioară nu poate fi plasată la același nivel cu formularea legii și cu semnificaţia originală a legii. Cu această ocazie, consemnăm că, în pct. 61 al Deciziei Curții Constituționale a României nr. 405 din 15.06.2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, se menționează: „Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege […] neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în sistemul continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept aşa încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor” [3].

În afară de aceasta, nu pot fi excluse cazurile când jurisprudenţa anterioară contravine legii și/sau Constituției. Aceasta rezultă, de exemplu, din Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 21 din 22.07.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 125 lit. b) din Codul penal, a articolelor 7 alin. (7), 39 pct. 5), 313 alin. (6) din Codul de procedură penală și a unor prevederi din articolele 2 lit. d) și 16 lit. c) din Legea cu privire la Curtea Supremă deJustiție (faptele care constituie practicarea ilegală a activității de întreprinzător) (sesizarea nr. 37g/2016): „[…] Curtea reține că desfășurarea unei activități în lipsa licenței nu cade sub incidența prevederilor art. 125 din Codul penal, care enumeră exhaustiv modalitățile faptei desfășurării ilegale a activității de întreprinzător.” (pct. 80); „Prin urmare, dispoziția cuprinsă la art. 125 lit. b) din Codul penal nu este una neclară. Dimpotrivă, din redacția acestui articol și a articolului 263 din Codul contravențional rezultă cu claritate că desfășurarea activității de întreprinzător fără licență nu este pasibilă decât de sancțiune contravențională, și nu penală.” (pct. 81); „[…] În domeniul penal, legea este de strictă interpretare. În acest context, însăși Constituția, în articolul 22, garantează că nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos” [4] (pct. 83).

Reiese că este contrară art. 22 din Constituție jurisprudența anteroară intrării în vigoare a Hotărârii Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 21 din 22.07.2016, exprimată în aplicarea art. 241 CP RM (coroborat cu lit. b) art. 125 CP RM), deși trebuia să se aplice alin. (4) art. 263 din Codul contravențional.

4. Un aspect important, legat de sfera de aplicabilitate a art. 307 CP RM, îl constituie impactul hotărârilor explicative ale Plenului Curții Supreme de Justiție asupra procesului de interpretare de către judecători a normelor de drept.

În acest sens, de exemplu, în pct. IV din Decizia Curții Constituționale a României nr. 2 din 11.01.2012 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, se arată: „Necesitatea unei jurisprudenţe unitare a fost subliniată în repetate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a observat în acest sens că divergenţele profunde de jurisprudenţă sunt susceptibile de a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică. De exemplu, prin Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, această Curte, constatând că „divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate asupra circumscripţiei lor teritoriale”, a considerat ca, „în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente […] şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept” (paragraful 98). În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că „rolul unei jurisdicţii supreme este tocmai cel de a regla contradicţiile de jurisprudenţă” (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Zielinski şi Pradal & Gonzalez ş.a. împotriva Franţei, paragraful 59)” [5].

Totuși, din aceste hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului nu rezultă că contradicţiile de jurisprudenţă ar urma să fie reglate prin adoptarea de către instanța supremă a unor hotărâri explicative. Considerăm că, mai degrabă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit la recursul în interesul legii.

Astfel, conform alin. (1) art. 465¹ din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, „recursul în interesul legii este calea extraordinară de atac prin care se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării”. Mai mult, în pct. 111 al Hotărârii Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 21 din 22.07.2016, se relevă: „Un sistem în care Curţii Supreme de Justiție îi este acordată posibilitatea de a adresa instanţelor de rang inferior „recomandări/explicaţii” în probleme de aplicare a legislaţiei nu este de natură să favorizeze apariţia unei puteri judecătoreşti cu adevărat independente. Mai mult, aceasta implică riscul ca judecătorii să se comporte ca funcţionarii publici, care primesc ordine de la superiorii lor. Adoptarea de către instanţa supremă sau alte instanţe superioare a unor ghiduri de practică obligatorii pentru jurisdicţiile inferioare, situaţia întâlnită în câteva ţări post-sovietice, ridică probleme în această privinţă, fapt reţinut şi de Comisia de la Veneţia în rapoartele sale. Astfel, asemenea „recomandări/explicaţii” în mod individual nu pot sta la baza unei hotărâri judecătorești, care urmează a fi întemeiată exclusiv pe prevederile legale. Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor”.

Pe cale de consecință, în cazul în care explicațiile din hotărârile Plenului Curții Supreme de Justiție nu se întemeiază exclusiv pe prevederile legale, instanțele judecătorești urmează să-și întemeieze soluțiile pe prevederile legale, nu pe astfel de explicații. În caz contrar, soluțiile respective vor fi contrare legii. Deci, cei, care vor pronunța cu bună ştiinţă astfel de soluții, vor deveni pasibili de răspundere în baza art. 307 CP RM.

5. În pct. 7.4 al Hotărârii Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 28 din 14.12.2010 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor art. 22 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 „Cu privire la statutul judecătorului” în redacţia Legii nr.247-XVI din 21 iulie 2006 „Pentru modificarea şi completarea unor acte legislative”, se menționează: „[…] Interpretarea sau aplicarea neuniformă intenţionată a legislaţiei cade sub incidenţa prevederilor art. 307 din Codul penal (pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii), […]”[6].

Considerăm că, în acest caz, se are în vedere interpretarea sau aplicarea neuniformă intenţionată a legislaţiei de către același judecător în spețe similare. Această supoziție își găsește confirmarea în punctul de vedere exprimat de T. Novac: „Manifestarea de rea-credință este determinată prin probarea intenției magistratului de a emite un act de justiție vădit ilegal. Este importantă mențiunea că, într-un sistem juridic de origine romano-germanică, în care instanța de judecată nu este creatoare de precedente, fenomenul de rea-credință va fi foarte dificil de demonstrat. […] Probabil, calificativul „repetat” ar demonstra prezența relei-credințe după sancționarea primei fapte prin înglobarea ei în limitele răspunderii disciplinare. Pregătirea avansată a magistratului prezumă logic că el va ține cont de perspectivele evitării comiterii unei fapte similare și atragerii la răspunderea penală” [7, p. 153, 154].

Atunci când se referă la aplicarea răspunderii disciplinare pentru prima faptă, T. Novac are în vedere, supozabil, ipoteza stabilită la lit. c) alin. (1) art. 4 al Legii nr. 178 din 25.07.2014 cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor: „Constituie abatere disciplinară: […] acţiunile judecătorului în procesul de înfăptuire a justiţiei care fac dovada incompetenţei profesionale grave şi evidente”.

În același registru, consemnăm că, în România, Curtea Constituțională a fost sesizată în legătură cu posibila neconstituționalitate a definiției noţiunii „rea-credinţă” formulate în alin. (1) art. 99¹ din Legea României nr. 303 din 28.06.2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Potrivit acestei norme, „există rea-credinţă atunci când judecătorul […] încalcă cu ştiinţă normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”. Examinând textul de lege criticat, Curtea Constituțională a României, în Decizia nr. 2 din 11.01.2012, a constatat că acest text este clar şi precis, având în vedere destinatarii săi.

Așadar, în contextul infracțiunilor prevăzute la art. 307 CP RM, manifestarea bunei științe o confirmă nu doar interpretarea sau aplicarea neuniformă intenţionată a legislaţiei de către același judecător în spețe similare. Manifestarea bunei științe o confirmă și dorința făptuitorului de a vătăma o persoană (adică de a-i cauza un prejudiciu moral, fizic sau material). Ne referim fie la persoana vizată direct de hotărârea, sentinţa, decizia sau încheierea contrară legii, defavorabilă acesteia, fie la o altă persoană în ipoteza în care hotărârea, sentinţa, decizia sau încheierea contrară legii este favorabilă celui vizat direct în respectivul act procedural.

*Acest articol a fost publicat în: Актуальные научные исследования в современном мире: ХXX Международная научная конференция (26-27 октября 2017 г., Переяслав Хмельницкий) // Сборник научных трудов. Переяслав Хмельницкий, 2017, Вып. 10, ч. 3, p. 54-60.

Referințe bibliografice:

[1] Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2017. – nr. 162-170.
[2] European Commission for Democracy through Law (Venice Commission). Republic of Moldova. Amicus Curiae brief for the Constitutional Court on the criminal liability of judges adopted by the Venice Commission at its 110th plenary session (Venice, 10-11 march 2017). Disponibil: http://www.constcourt.md/public/files/file/comisia_venetia/CDL-AD2017002-e.pdf
[3] Monitorul Oficial al României. – 2016. – nr. 517.
[4] Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2016. – nr. 355-359.
[5] Monitorul Oficial al României. – 2012. – nr. 131.
[6] Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2010. – nr. 254-256.
[7] Novac T. Statutul magistratului în arealul justiției / Teză de doctor în drept. – Chișinău, 2016. – 184 p.