Dr. hab. Serghei Brînza

Nici pe departe, nu în toate cazurile, survenirea morții victimei semnifică săvârșirea infracțiunii de omor (art. 145 CP RM). În unele cazuri, producerea unor asemenea urmări prejudiciabile atestă comiterea infracțiunii prevăzute la alin. (4) art. 151 CP RM – vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei.

În pofida anumitor asemănări dintre aceste infracțiuni, care țin de latura obiectivă, între ele există o deosebire esențială ce caracterizează latura subiectivă. Astfel, infracțiunea specificată la alin. (4) art. 151 CP RM presupune manifestarea imprudenţei faţă de decesul victimei. În cazul omorului, făptuitorul manifestă intenție față de urmările prejudiciabile. Tocmai erorile legate de stabilirea atitudinii psihice a făptuitorului față de decesul victimei constituie cauza principală a delimitării incorecte a omorului de infracțiunea prevăzută la alin. (4) art. 151 CP RM. În astfel de cazuri, cea mai mică abatere de la regulile stabilite în art. 17-19 CP RM poate avea ca efect aplicarea incorectă a legii penale.

S.V. Andriunina afirmă just: „Stabilirea intenției de a cauza vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii nu prezintă mari dificultăți. Mult mai dificilă este probarea intenției de a omorî în cazurile în care lipsesc probele directe (declarația persoanei banuite sau învinuite ori a unui martor). Dificultatea constă în aceea că făptuitorul, de regulă, neagă intenția de a omorî, susținând că intenționa să prejudicieze doar sănătatea. La soluționarea problemei în cauză, este deosebit de importantă stabilirea ambianței în care a fost comisă infracțiunea, a mijloacelor și a metodelor prin care s-a acționat asupra victimei, a relației dintre victimă și făptuitor, precum și a altor circumstanțe” [1].

Pentru a se stabili atitudinea psihică a făptuitorului față de decesul victimei, este necesară examinarea completă a întregului parcurs al infracțiunii, a tuturor evenimentelor care au avut loc din momentul în care a început săvârșirea fapei prejudiciabile până la producerea urmărilor prejudiciabile.

În acest sens, unii consideră că delimitarea omorului de infracțiunea prevăzută la alin. (4) art. 151 CP RM se poate face în funcție de durata perioadei de la cauzarea plăgii până la momentul decesului victimei.

În special, ne referim la unii apărători care invocă următoarele argumente în susținerea săvârșirii infracțiunii specificate la alin. (4) art. 151 CP RM: „Instanţa nu a luat în considerare că, după conflict, victima S.D. nu a decedat imediat, dar după un anumit interval de timp” [2]; „Instanţele de fond nu au ţinut cont de faptul că victima B.A., după aplicarea loviturilor, a trăit mai mult de șapte ore, fapt confirmat prin raportul expertizei medico-legale din 08.03.2018” [3]; „La plecarea inculpatului de la locul conflictului, P.I. era în viaţă, fapt confirmat şi prin raportul de expertiză medico-legală nr. 1081 din 14.07.2016, prin care experţii au stabilit că decesul ultimului a survenit cu mai mult de 24 de ore înainte de examinarea medico-legală. Toate leziunile corporale, descrise în raport, au fost produse intravital aproximativ cu 4-5 ore înainte de deces” [4]; „Acţiunile inculpatului întrunesc elementele infracţiunii prevăzute la alin. (4) art. 151 CP RM. Astfel, conform expertizei medico legale nr. 62/811D din 29.04.2014, decesul lui T.V. a survenit la circa 10-12 ore de la aplicarea loviturilor” [5]; „După producerea leziunilor corporale, partea vătămată a supravieţuit câteva ore (1-3 ore). Aceste circumstanţe arată că inculpaţii la plecarea lor au lăsat partea vătămată în viaţă. Dacă inculpaţii ar fi avut intenţia de a săvârşi omorul, ei ar fi realizat o astfel de posibilitate aşa cum nu aveau nici un obstacol în ducerea până la sfârşit a acestei intenţii” [6]; „Potrivit concluziilor din raportul de expertiză medico-legală nr. 551 din 06.03.2015, moartea lui J.V. a survenit după 30-40 minute de la cauzarea leziunilor corporale descrise. Deci, acuzarea de intenţie de omor a inculpatului este combătută prin concluziile date. … Faptul, că decesul persoanei a survenit la ceva timp după cauzarea leziunilor, demonstrează că intenţia de omor lipseşte. Or, inculpatul a avut posibilitatea de a verifica dacă J.V. era în viaţă şi să întreprindă măsuri pentru ducerea până la capăt a intenţiei sale, nefiind împiedicat de careva circumstanţe să o facă” [7].

Astfel de alegații nu au niciun temei. Această concluzie este confirmată de doctrinari. De exemplu, M.S. Kononovici susține: „Nu este fundamentată poziția exprimată în practică, potrivit căreia, dacă există un interval de timp semnificativ între cauzarea plăgii și decsul victimei, … calificarea infracțiunii de omor este exclusă” [8]. La rândul său, S.V. Andriunina menționează: „În practică, atunci când decesul victimei survine nu imediat după cauzarea plăgii, fapta este uneori calificată în conformitate cu alin. 4 art. 111 din Codul penal al Federației Ruse (care corespunde cu alin. (4) art. 151 CP RM – n.a.). O astfel de calificare este motivată de prezența unui decalaj temporal între fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile. În același timp, conținutul vinovăției la momentul săvârșirii faptei prejudiciabile este ca și cum trecut pe planul doi, fiind lipsit de semnificație decisivă. Între timp, anume acest factor subiectiv ar trebui să fie singurul criteriu pentru distingerea infracțiunilor analizate. În prezența oricărui tip de vinovăție intenționată față de decesul victimei, fapta trebuie calificată ca omor” [1]. În fine, I.M. Korobova exprimă următoarea părere: „Decesul victimei poate reprezenta urmarea prejudiciabilă secundară, derivată. Însă, aceasta nu implică necesarmente durata îndelungată a perioadei de la cauzarea plăgii până la momentul decesului victimei. În cazul omorului, această distanță în timp poate să lipsească cu totul sau să fie semnificativă” [9].

Așadar, ca criteriu de delimi­tare între omor și infracțiunea prevăzută la alin. (4) art. 151 CP RM nu poate fi luată durata perioadei de la cauzarea plăgii până la momentul decesului victimei. Or, decesul care s-a produs imediat după cauzarea plăgii, fără a fi luate în considerare cele­lalte circumstanţe, obiective şi subiective, nu este o condiţie suficientă pentru a exclude orice incertitudine în ce priveşte prezenţa la făptuitor a intenţiei de a lipsi de viaţă victima. Durata perioadei de la cauzarea plăgii până la momentul decesului victimei, indiferent dacă este scurtă sau lungă, nu exclude vinovăția persoanei de a săvârși omorul sau infracțiunea prevăzută la alin. (4) art. 151 CP RM. Cauzarea aceleiași plăgi poate duce la deces într-o oră, într-o săptămână sau într-o lună. O asemenea discrepanță se poate explica prin diferența de stare de sănătate a victimelor, prin gradul diferit de calificare a lucrătorilor medicali care au acordat ajutor victimelor etc. Astfel de circumstanțe nu pot fi cuprinse de conștiința făptuitorului, nu pot fi incluse în conținutul vinovăției sale și nu pot schimba forma acesteia.

Printre argumentele irelevante ale apărătorilor, atestate în practica judiciară, mai consemnăm: „La momentul examinării medico-legale în sângele cadavrului se conţinea 1,89 % alcool etilic, în urină – 3,87 % alcool etilic, ceea ce la persoanele vii corespunde unei stări de ebrietate de grad mediu, circumstanţe prin care se constată faptul că acţiunile inculpatului sunt greşit calificate” [4]; „Nu s-a luat în considerare că S.D. era o persoană foarte agresivă în acea seară, avea la sine un cuţit de bucătărie, care a fost luat din mâinile lui. Ca persoană, S.D. se caracteriza foarte negativ” [2].

Astfel de caracteristici ale victimei, abstrase de alte circumstanțe, nu au cum să demonstreze că făptuitorul a manifestat față de decesul victimei imprudență, și nu intenție. În același timp, în anumite împrejurări, caracteristicile victimei pot conta în planul delimi­tării omorului de infracțiunea prevăzută la alin. (4) art. 151 CP RM. Despre asemenea împrejurări și caracteristici relatează T.G. Tereșcenko: „Un alt factor, care trebuie luat în considerare la calificarea faptei, este condiția fizică a victimei, sexul și vârsta acesteia. Astfel, de exemplu, violența, care nu prezintă pericol pentru o persoană adultă sănătoasă, poate fi fatală pentru o persoană de vârstă fragedă, în etate sau bolnavă. Acest factor nu poate să nu fie conștientizat de un subiect responsabil al infracțiunii, având în vedere dezvoltarea lui generală intelectuală” [10].

Mai există și cazuri când argumentul instanței de judecată nu este suficient de consistent pentru a ne convinge că făptuitorul a manifestat fașă de decesul victimei intenție, și nu imprudență. De exemplu, într-o speță, „instanţa de apel a respins argumentele apărării privind recalificarea faptei inculpatului în infracţiunea prevăzută la alin. (4) art. 151 CP RM, afirmând: este cert că inculpaţii au avut intenţie directă de a-l lipsi de viaţă pe Ş.S., element care nu este propriu infracţiunii prevăzute la alin. (4) art. 151 CP RM ” [11]. În mod regretabil, instanța de apel nu a explicat pe ce se bazează afirmația că inculpaţii au avut intenţie directă de a-l lipsi de viaţă pe Ş.S. În atare condiții, calificarea faptei ca omor este incertă, deoarece se bazează pe presupuneri.

Din care circumstanțe ale faptei săvârșite putem deduce că făptuitorul a manifestat intenție față de decesul victimei, și nu imprudență?

În primul rând, o asemenea circumstanță se exprimă în localizarea plăgilor pe corpul victimei. Cu această ocazie, A.G. Mitkoveț arată: „Fapta trebuie calificată ca omor, dacă, în rezultatul acțiunii făptuitorului, au fost lezate organele de importanță vitală (lovitură a fost aplicată în inimă, în gât, în cap etc.)” [12]. De asemenea, K.A. Sapojnikova menționează ca circumstanță ce confirmă manifestarea intenției față de decesul victimei „caracterul țintit al loviturilor aplicate, adică faptul că loviturile au fost aplicate specialmente în organele de importanță vitală” [13].

În context, într-o speță se vorbește despre aplicarea loviturilor în „regiunile vitale ale corpului (cap, gât)” [6]. Într-o altă speță, „aplicarea țevii metalice asupra unui organ vital denotă că inculpatul S.A. conştientiza gravitatea acţiunilor sale şi a urmărilor care se pot produce. Dânsul a aplicat mai multe lovituri cu ţeava metalică în regiunea capului, ceea ce denotă că inculpatul conştientiza şi admitea faptul survenirii urmărilor prejudiciabile sub forma morţii cerebrale a victimei J.V.” [7].

O altă circumstanță, care denotă manifestarea intenției față de decesul victimei, o constituie caracteristicile mijloacelor de săvârșire a infracțiunii. În această privință, A.G. Mitkoveț susține: „Infracțiunea trebuie calificată ca omor, dacă făptuitorul a aplicat un instrument sau un mijloc care poate cauza decesul victimei, iar făptuitorul își dădea seama de aceasta” [12]. În opinia lui K.A. Sapojnikova, „mijlocul de săvârșire a infracțiunii este evaluat în funcție de calitățile sale vulnerante (de exemplu, materialul din care este fabricat), greutatea acestuia, caracteristicile elementelor vătămătoare ale mijlocului de săvârșire a infracțiunii” [13]. Nu în ultimul rând, T.G. Tereșcenko exprimă părerea: „De regulă, dorința de a provoca decesul victimei se manifestă prin utilizarea unor obiecte, substanțe sau mijloace, care amenință viața per se atunci când sunt utilizate necorespunzător. De exemplu: turnarea unui acid puternic în mâncarea victimei; stropirea corpului victimei cu un lichid inflamabil, urmată de incendierea victimei, etc. În contrast, de exemplu, utilizarea unui băț, a unei scânduri etc. și aplicarea cu acestea de lovituri în picioare, în mâini, poate demonstra intenția făptuitorului de a provoca exclusiv vătămarea sănătății victimei” [10].

În această ordine de idei, într-o speță se evocă în calitate de mijloace de săvârșire a omorului „obiecte contondente dure (scândură, băţ)” [6]. Într-o altă speță, este consemnat că „inculpatul S.A. nu s-a limitat la aplicarea unor lovituri în diferite părţi ale corpului victimei. El şi-a continuat activitatea infracţională, folosind o ţeavă metalică cu ajutorul căruia 1-a lovit pe J.V. de mai multe ori în regiunea capului. Deci, instanţa de apel nu poate accepta versiunea apărării că inculpatul S.A. nu putea să evalueze dacă loviturile aplicate ar putea duce la decesul persoanei. Or, obiectul cu care a acţionat nu este lipsit de periculozitate pentru viaţa persoanei” [7].

Printre circumstanțele, care confirmă manifestarea intenției față de decesul victimei, mai atestăm numărul de lovituri aplicate victimei. În acest sens K.A. Sapojnikova specifică „multitudinea (numărul mare) de lovituri aplicate. O singură lovitură poate demonstra caracterul aleatoriu al acesteia, pe când loviturile multiple pot indica intenția de a comite omorul” [13]. După A.G. Mitkoveț, „fapta trebuie calificată ca omor, dacă numărul loviturilor aplicate victimei arată clar dorința făptuitorului de a provoca decesul victimei” [12].

În context, într-o speță, intenția de a săvârși omorul o denotă „unsprezece plăgi depistate la examenul extern al cadavrului lui T.N.” [6].

De asemenea, intensitatea (forța de aplicare a) loviturii aplicate poate constitui una dintre circumstanțele care atestă manifestarea intenției față de decesul victimei. Sub acest aspect, K.A. Sapojnikova consemnează „forța de aplicare a loviturii, confirmată, de exemplu, fie de caracterul penetrant al plăgii, fie de efectul de sfărâmare, zdrobire asupra unei părți a corpului victimei” [13].

În această privință, este ilustrativă speța în care se concluzionează: „Omorul lui F.Ţ. a fost săvârşit prin lovituri cu picioarele şi cu bucăţi de scândură cu cuie în diferite părţi ale corpului, inclusiv în organele vitale. Intenţia de a cauza moartea victimei se deduce din aplicarea loviturilor timp de 30-40 de minute. Inculpații nu au încetat acţiunile nici atunci când F.Ţ. se afla deja la pământ. Aceștia au continuat să-l lovească cu putere şi cu intensitate, cauzându-i leziuni incompatibile cu viaţa” [14].

O altă circumstanță, care demonstrează manifestarea intenției față de decesul victimei, o constituie comportamentul postinfracţional al făptuitorului. În acest sens, G.N. Borzenkov susține: „Un exemplu mai dificil de calificare poate fi considerată ipoteza în care făptuitorul aplică o singură lovitură țintită cu pumnul, de exemplu, în cap, care are ca efect producerea morții victimei. Dacă luăm în considerare numărul de lovituri și mijlocul de săvârșire a infracțiunii, ar trebui să vorbim mai degrabă despre vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei: este puțin probabil că făptuitorul, care a aplicat o singură lovitură cu pumnul în cap, se aștepta ca victima să moară. Însă, în cazuri de această natură, merită să fie examinat comportamentul ulterior al făptuitorului: a încercat oare acesta să-i acorde ajutor victimei sau, invers, a încercat să ascundă cadavrul victimei?” [15, p. 193]. Mai nuanțată este poziția lui K.A. Sapojnikova: „Comportamentul făptuitorului după săvârșirea faptei prejudiciabile, deși depășește cadrul infracțiunii, poate mărturisi despre lipsa intenției de a provoca moartea (de exemplu, acordarea de ajutor victimei). Într-un asemenea caz, cele săvârșite pot fi calificate ca vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei. Dacă însă făptuitorul a întreprins acțiuni care provoacă obiectiv și inevitabil decesul victimei, iar după aceasta a încercat să împiedice producerea acestei urmări ireversibile, un astfel de comportament poate demonstra doar căința făptuitorul pentru cele săvârșite” [13].

Comportamentul postinfracţional al făptuitorului, care demonstrează manifestarea intenției față de decesul victimei, este ilustrat în următoarele spețe: „După aplicarea multiplelor lovituri, făptuitorul nu a chemat ambulanţa, nu a anunţat pe nimeni şi nici nu a încercat de sine stătător să acorde ajutor părţii vătămate, lăsând-o să moară” [4]; „După acţiunile violente, făptuitorii au incendiat hainele şi alte obiecte ale victimei pe care au rămas urme ale infracţiunii, iar cadavrul l-au transportat pe teritoriul fostei fabrici de cărămizi, unde l-au îngropat” [16].

În concluzie, la delimitarea infracţiunii prevăzute la alin. (4) art. 151 CP RM de omor, tre­buie luate în calcul toate circumstanţele relevante ale faptei săvârșite. În general, intenţia de a săvârşi omorul se poate deduce din următoarele împrejurări de fapt:

– folosirea unor mijloace apte de a produce moartea (ţinând seama de felul mijloacelor, dimensiunile, soliditatea, greutatea acestora);
– locul sau regiunea corporală unde s-au aplicat loviturile ori asupra căreia s-a acţionat;
– numărul, intensitatea şi repetabilitatea loviturilor ori a altor acte de violenţă exercitate asupra victimei;
– perseverenţa făptuitorului în exercitarea violenţelor;
– natura relaţiilor dintre făptuitor şi victimă anterioare săvârşirii faptei (normale, prieteneşti, de duşmănie);
– atitudinea făptuitorului după săvârşirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea în care a adus-o);
– locul şi timpul săvârşirii infracţiunii; particularităţile victimei (vârsta, condiţia fizică etc.);
– nivelul de instruire, experienţa de viaţă, cunoştinţele profesionale, aptitudinile făptuitorului;
– alte împrejurări preexistente, concomitente sau subsecvente.

Împrejurările în cauză nu au relevanţă în sine privite în mod individual sau invariabil, ci numai de la caz la caz şi apreciate în ansamblu. De exemplu, este posibil ca, într-un caz, lovirea victimei cu un obiect contondent într-o zonă vitală să denote intenţia de a o lipsi de viaţă. Totodată, nu este exclus ca, în alte cazuri, aceasta să nu conducă la o astfel de concluzie (de exemplu, victima a fost lovită în zona capului doar pentru că lovitura a fost deviată de victimă sau de o altă persoană).

Insuficiența împrejurărilor de fapt, din care se poate deduce intenţia de a săvârşi omorul, trebuie tratată în favoarea făptuitorului. În astfel de cazuri, în temeiul regulii prevăzute de alin. (3) art. 8 din Codul de procedură penală – „Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate, în condiţiile prezentului cod, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului” – calificarea trebuie făcută în baza alin. (4) art. 151 CP RM.

*Acest articol a fost publicat în: Актуальные научные исследования в современном мире // Журнал – Переяслав, 2019, Вып. 11, ч. 5. p. 72-80.

Referințe bibliografice:

[1] Андрюнина С.В. Ошибки, допущенные при квалификации преступлений, предусмотренных ч. 4 ст. 111 УК РФ – ч. 1 ст. 105 УК РФ // Современные проблемы права, экономики и управления. – 2016. – № 2. – p. 21-26.
[2] Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 12.12.2017. Dosarul nr. 1ra-1392/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=10076
[3] Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 19.02.2019. Dosarul nr. 1ra-324/2019. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=13057
[4] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 11.10.2017. Dosarul nr. 1ra-1353/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=9635
[5] Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 22.03.2016. Dosarul nr. 1ra-308/2016. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=5964
[6] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 16.05.2018. Dosarul nr. 1ra-795/2018. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=11148
[7] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 14.06.2017. Dosarul nr. 1ra-931/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=9039
[8] Кононович М.С. Убийство и причинение тяжкого телесного повреждения, повлекшего по неосторожности смерть потерпевшего: критерии отграничения // Человек, психология, экономика, право, управление: проблемы и перспективы: материалы XII междунар. науч. конф., Минск, 16 мая 2009 г. – Минск: Минский ин-т управления, 2009. – p. 172-173.
[9] Коробова И.М. Анализ ошибок в квалификации убийства, отграничения от тяжкого вреда здоровья // Экономика, наука, образование России: тенденции и перспективы Материалы международной научно-практической конференции. Серия «Научный вестник». – 2016. – p. 26-31.
[10] Терещенко Т.Г. Уголовно-правовая оценка умышленного причинения тяжкого телесного повреждения, повлекшего по неосторожности смерть потерпевшего и отграничение от смежных составов // Вестник Томского государственного университета. – 2016. – № 408. – p. 202-206.
[11] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 17.07.2019. Dosarul nr. 1ra-1414/2019. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=14136
[12] Митьковец А.Г. Разграничение преступлений, предусмотренных ст. 105 («Убийство») и ч. 4 ст. 111 («Умышленное причинение тяжкого вреда здоровью, повлекшее по неосторожности смерть потерпевшего»). Значение судебно-медицинской экспертизы при квалификации данных преступлений // Право. Общество. Государство Сборник научных трудов студентов и аспирантов. – Санкт-Петербург, 2018. – p. 81-83.
[13] Сапожникова К.А. Проблемы отграничения умышленного причинения тяжкого вреда здоровью, повлекшего по неосторожности смерть потерпевшего от убийства // Отечественная юриспруденция. – 2017. – Т. 1. – № 5. – p. 87-89.
[14] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 20.09.2017. Dosarul nr. 1ra-1270/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=9528
[15] Борзенков Г.Н. Преступления против жизни и здоровья: закон и правоприменительная практика. – Москва: Зерцало, 2008. – 256 р.
[16] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 24.04.2019. Dosarul nr. 1ra-607/2019. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=13574