Gheorghe Reniță

Exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor cu bună credință[1] constitue premisa siguranției circuitului civil, în general, și a celui comercial, în special. Nerespectarea acestui percept juridic generează consecințe nefaste.

De principiu, participanții la raporturile juridice civile (lato sensu) sunt sinceri și loiali, au o conduită onestă la încheierea și executarea actelor juridice civile și își exercită drepturile în conformitate cu legea, contractul, ordinea pulblică și bunele moravuri. De aceea, sub acest val, legiuitorul a instituit o prezumție.

Buna credință este o prezumție legală și relativă. Legală întrucât este instituită de lege, iar, caracterul relativ evocă ideea că poate fi răsturnată prin proba contrarie. Pentru dovedirea diametralului (reaua credință), este necesară o cantonare pe tărâm probatoriu[2]. Simpla afirmație a relei credințe nefiid îndestulătoare.

Pornind de la cele inserate mai sus, ilustrăm că, buna credință rezidă în convingerea intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii; obligaţie de comportare conform cu regulile de convieţuire, care revine părţilor la încheierea şi executarea unui act juridic în general, sau, a unui contract în special.

După aceste scurte considerații introductive, în continuare ne vom focusa demersul nostru asupra implicaților juridice ale bunei credințe în materia mărcilor, cu privire specială asupra înregistrării mărcilor cu bună credință, și consecințele sfidării acestui percept juridic, volorificând în acest sens cadrul legal, abordările doctrinare și practica judiciară în domeniu, precum şi formularea unor soluţii şi propuneri în vederea perfecţionării şi eficientizării legislaţiei ce reglementează anularea înregistrării mărcii pentru rea credință.

În corespundere cu art.21 intitulat „Motive absolute de nulitate” alin.(1) lit.b) din Legea RM privind protecția mărcilor[3], adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.02.2008 (în continuare – Legea nr.38/2008), „Marca este declarată nulă în urma unei cereri de anulare, depuse la Curtea de Apel Chişinău, sau a unei cereri reconvenţionale într-o acţiune de apărare a drepturilor, depuse la aceeaşi instanţă[4], dacă: solicitantul a acţionat cu rea credinţă (sublinierea ne aparține – n.a.) în momentul depunerii cererii de înregistrare a  mărcii[5]”.

În efortul de precizare a semnificaţiei relei credinţe în această ipoteză, acelaș articol din  Legea nr.38/2008 prevede că, „Marca se consideră ca fiind înregistrată cu rea credinţă în cazul în care, la momentul depunerii cererii de înregistrare a ei, solicitantul ştia sau putea şti despre existenţa, inclusiv în străinătate, a unei astfel de mărci ce se bucură de renume în ţara de origine şi este promovată în Republica Moldova sau se negociază o astfel de promovare”.

De asemenea, se impune atenției prevederea (art.21 alin.(1) lit.b) din Legea nr.38/2008)  potrivit căreia, „La anularea mărcii pe motivul înregistrării ei cu rea credinţă se va ţine cont în special de faptul dacă marca înregistrată este utilizată pentru produse care generează conflict cu o altă marcă sau dacă titularul mărcii înregistrate utilizează marca doar în scop de blocaj”.

Cel mai probabil, acest text de lege (art.21 alin.(1) lit.b) din Legea nr.38/2008) îşi are suportul în următoarele prevederi ale art.6bis al Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20.03.1983, la care Republica Moldova a aderat în temeiul Hotărârii Parlamentului Republicii Moldova, nr.1328 din 11.03.1993[6], ţările uniunii se obligă, fie din oficiu dacă legislaţia ţării o îngăduie, fie la cererea celui interesat, să refuze sau să invalideze înregistrarea (sublinierea ne aparține – n.a.) şi să interzică[7] folosirea unei mărci de fabrică sau de comerţ care constituie o reproducere, imitaţie sau traducere putând crea confuzie[8],[9] a unei mărci pe care autoritatea competentă a ţării de înregistrare sau de folosire o va considera că este notoriu cunoscută ca fiind deja marca unei persoane admise să beneficieze de prezenta convenţie şi ca fiind folosită pentru produse identice sau similare. Se va proceda la fel atunci când partea esenţială a mărcii constituie o reproducere a unei astfel de mărci notoriu cunoscute, sau o imitaţie putând fi confundată cu aceasta.

Fără a întrerupe firul logic, creionăm că înregistrarea unei mărci cu rea credință este un temei de anulare care nu a existat în legislația incidentă anterioară Legii nr.38/2008, acesta fiind introdus în actuala legislație a RM ca motiv independent, urmare a transpunerii în dreptul RM a dispozițiilor comunitare. Ne referim la Regulamentul Consiliului (CE) nr.40/94 din 20.12.1993 privind marca comunitară[10], Regulamentul[11] Comisiei (CE) nr.2868/95 din 13.12.1995 privind punerea în aplicare a Regulamentului Consiliului (CE) nr.40/94 din 20.12.1993 privind marca comunitară și Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/48/CE din 29.04.2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală[12].

Temeiul – solicitantul a acţionat cu rea credinţă în momentul depunerii cererii de înregistrare a  mărcii, fiind enumerat printre motivele absolute de nulitate, evident, acesta atrage sancțiunea nulității absolute a înregistrării. În consecință, va opera regimul juridic al nulității absolute[13].

Dintr-o altă perspectivă, punctăm că, legiuitorul a circumscris reaua credință la faptul dacă:

1. solicitantul ştia sau putea şti despre existenţa, în țară sau într-un alt stat, a unei mărci ce se bucură de renume și marca respectivă este promovată în RM sau se negociază o astfel de promovare;
2. marca înregistrată este utilizată pentru produse care generează conflict cu o altă marcă;
3. titularul mărcii înregistrate utilizează marca doar în scop de blocaj.

O prezumție de cunoaștere de către solicitant a utilizării de către un terț a unui semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere putea rezulta, printre altele, din împrejurarea că, în sectorul economic vizat, o astfel de utilizare era îndeobște cunoscută, această cunoaștere putând fi dedusă în special din durata unei astfel de utilizări. Într‑adevăr, cu cât este mai îndelungată această utilizare, cu atât este mai probabil ca solicitantul să fi avut cunoștință de ea la momentul depunerii cererii de înregistrare.

Sub acest val, necesită a fi ancorată aserțiunea potrivit căreia, intenţia de a împiedica un terţ să comercializeze un produs poate, în anumite circumstanţe, să caracterizeze reaua credinţă a solicitantului înregistrării mărcii, situaţie întrunită, în special, în cazul în care se dovedeşte că titularul a înregistrat marca fără intenţia de a o utiliza, exclusiv în scopul de a bloca accesul terţului comerciant pe piaţă, caz în care marca nu este aptă de a-şi îndeplini funcţiile esenţiale.

În doctrina juridică[14] s-a decelat opinia potrivit căreia, „este de rea credință persoana care, exercitându-și dreptul de a înregistra o marcă, solicită înregistrarea acesteia știind că există motive absolute sau relative care determină nulitatea înregistrării”. În continuare, autorii citați punctează că, „practic, reaua credință presupune intenția (sublinierea ne aparține – n.a.) de a leza drepturile altei persone[15]”. Pe cale de consecință, este exclus ca simpla culpă să aibă semnificaţia relei credinţe, ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii, deoarece sancţiunea aplicată ar fi excesivă faţă de atitudinea comerciantului, ce nu a urmărit eliminarea, discreditarea sau parazitarea concurenţei.

Accentuăm că, „orice persoană poate să verifice care este situaţia înainte de a lansa un produs cu o nouă marcă sau la momentul depunerii unei cereri de înregistrare a unei mărci”[16].  În condițiile de lege lata, terţii au şi posibilitatea de a identifica, prin consultarea registrelor publice, semnele ocupate de alţi comercianţi. Aceasta înseamnă însă că reaua credinţă este dedusă fie din dezinteresul manifestat faţă de semnele ocupate ca mărci de alţii, fie din lipsa de diligenţă în consultarea registrelor publice şi echivalează cu a sancţiona, pur şi simplu, lipsa de diligenţă. Or, lipsa de diligenţă în acţiunile întreprinse conduce la calificarea conduitei ca fiind de rea credinţă, pentru că un comerciant trebuie să se informeze, trebuie să cunoască ce se întâmplă pe piaţa în care operează, trebuie să fie onest cu sine însuşi şi cu concurenţa. Dacă aceasta este o obligaţie, atunci nerespectarea acestei obligaţii constituie culpă, care nu poate fi echipolentă cu intenția frauduloasă, și în consecință, nu poate fi reținută reaua credință.

În context, prezintă relevanță alegațiile practicei judiciare în interpretarea sintagmei „înregistrare cu rea credință”. La concret, într-o speță[17], s-a nuanțat: Reaua credinţă reprezintă, aşadar, un viciu inerent al cererii de înregistrare (mai grabă decât un defect al mărcii), care afectează fundamental înregistrarea indiferent de alte împrejurări. Rea credinţa poate fi asimilată unui comportament, care nu este „conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial”, din care un exemplu ar fi intenţia de a piedica accesul terţilor pe piaţă. (…) Astfel, Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie consideră că prima instanţă corect a concluzionat că alegerea şi solicitarea spre înregistrare de către SA „S.” a aceluiaşi semn pentru înregistrarea sa ca marcă pentru produse identice şi similare nu poate fi rezultatul unei simple coincidenţe, ci un act deliberat, prin care s-a urmărit cu rea credinţă să profite de cunoaşterea acestuia în rândul segmentului de public relevant şi să blocheze activitatea intimatei.

S-a reținut în mod just faptul că, reua credință este un viciu al cererii de înregistrare și nu un defect al mărcii. Cu certitudine, marca nu este un act juridic; or, nulitatea afectează doar actele juridice analizate stricto sensu, adică acele manifestări sau acorduri de voință realizate în vederea producerii consecințelor juridice, și care sunt contrare normelor juridice imperative, edictate în acest sens. Altfel spus, ordinea juridică este cea care impune tuturor persoanelor o sumă de condiţii privind încheierea valabilă a oricărui act, nerespectarea cărora antrenând iminent nulitatea şi invalidarea retroactivă a operaţiunii, înlăturând-o de pe scena juridică. De aceea, considerăm defectuasă formula utilizată de legiuitor în art.21 al Legii nr.38/2008 – „Marca este declarată nulă”.

Din punct de vedere logico-juridic, ceea ce poate fi supus anulării este „decizia de înregistrare a mărcii”, decizie materializată în certificatul de înregistrare, eliberat de AGEPI, și nu marca.

În alt registru, este de reliefat faptul că, în procesul de înregistrare a unei mărci țerții ce au un interes născut și actual pot interveni prin formularea unei observaţii, opoziţii, contestaţii, și finalmente prin adresarea unei cereri de anulare a mărcii. Astfel, dacă reaua credinţă poate fi invocată după înregistrarea mărcii ca temei al anulării înregistrării acesteia, atunci trebuie admis că poate fi invocată şi pe calea opoziţiei formulate în procesul de înregistrare a mărcii, pentru a preveni înregistrarea unei mărci anulabile.

Sub aspect procedural, de subliniat că, odată ce Departamentul Mărci, Modele și Desene Industriale al AGEPI a luat o decizie cu privire la înregistrarea sau refuzul înregistrării unei mărci, aceasta poate fi contestată la Comisia de Contestații creată pe lângă AGEPI. În acest plan, art.47 al Legii nr.38/2008 statuează că, orice decizie privind cererile de înregistrare a mărcilor poate fi contestată de către părţi în termen de 2 luni de la data primirii ei sau de către persoanele terţe care deţin informaţia referitor la înregistrarea mărcii – în termenul cuprins între data emiterii deciziei şi data înregistrării mărcii. În ipoteza în care decizia Departamentului Mărci, Modele și Desene industriale va fi atacată direct în instanța de judecată, judecătorul va emite o încheiere cu privire la restituirea cererii pe considerentul nesocotirii procedurii de soluționare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară în temeiul dispoziților art.170 alin.(1) lit.a) al Codului de procedură civilă[18], adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 30.05.2003[19].

În continuare, necesită a fi antamată critica ce vizează prezumtiva intenție frauduloasă, la care a făcut referire instanța în speţa pilduită. Astfel, Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a achiesat la concluzia, potrivit căreia, „alegerea de către o societate comercială a aceluiaşi semn pentru înregistrarea sa ca marcă pentru produse identice şi similare nu poate fi rezultatul unei simple coincidenţe, ci un act deliberat, prin care s-a urmărit cu rea credinţă să profite de cunoaşterea acestuia în cadrul segmentului de public relevant”. În opinia noastră, un asemenea discurs argumentativ este nu doar defectuos şi în contradicţie cu art.21 din Legea nr.38/2008 dar şi extrem de periculos. Prin adoptarea lui se poate uşor aluneca în arbitrariu, cât timp lipsa condițiilor prevăzute de dispoziţia normei este suplinită în mare parte prin elemente subiective prezumate (neconsolidate de niciun element obiectiv care să rezulte din probe), înveninând raporturile sociale aducând un prejudiciu intereselor private. Este cert faptul că, existenţa unor societăţi comerciale, care utilizează un nume comercial identic şi un semn identic cu funcţia de marcă, promovat pe teritoriul ţării, nu putea fi ignorată de un comerciant de bună credinţă, care în mod obişnuit este preocupat de a-şi distinge printr-un semn propriu produsele şi serviciile de cele identice ori similare ale altor întreprinzători şi nu de a alege un semn care să creeze confuzie în rândul consumatorilor. Totuși, nu putem înlocui realitatea obiectivă. Intenția frauduloasă este un element subiectiv care trebuie stabilit prin trimitere la circumstanțele obiective ale speței.

Concluzia care se impune este următoarea: este inadmisibil a prezuma, ci din contra, fiind necesar a se dovedi intenţia frauduloasă a solicitantului la momentul cererii de înregistrare a mărcii, ceea ce implică o cantonare pe tărâm probatoriu.

În evaluarea unei asemenea intenţii, este relevant istoricul constituirii celor două părţi litigante, activitatea desfăşurată de acestea anterior cererii de înregistrare a mărcii, ca şi  actele de utilizare a semnelor în raport cu produsele sau serviciile cărora marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării – în primul rând, evident, dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată –, pentru a se determina dacă şi în ce măsură marca şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice.

Cunoştinţa pe care o are deponentul despre marca depusă sau cunoştinţa pe care a putut-o avea cu minime diligenţe ce, în mod normal, ar fi trebuit întreprinse, adică reaua credinţă a acestuia, trebuie dovedită de cel care o invocă pentru a se putea răsturna prezumţia generală a bunei credinţe. Acest element intenţional este mai uşor de dovedit dacă există sau au existat relaţii directe între deponent şi cel care foloseşte marca, faptul de a fi avut cunoştinţă putând fi dedus tocmai din aceste relaţii; relaţiile directe pot fi foarte variate şi nu neapărat de natură comercială, ci şi civilă sau raporturi de muncă.

Într-un alt caz practic[20]: Completul judiciar menţionează că reaua credinţă, ce reprezintă circumscrisa atitudinii obiective şi subiective a părţilor, urmează a fi analizată din perspectiva raporturilor juridice existente între părţi, anterior formulării cererii de înregistrare a mărcii, precum şi a atitudinea vădit deliberată, ce a stat la baza comportamentului factorului de decizie. În realitate, simpla cunoştinţă a existenţei şi folosirii mărcii anterior depozitului nu este suficientă pentru întrunirea condiţiei relei credinţe, fiind necesar ca acest fapt să fie unul de natură frauduloasă. Reaua credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte, vizând, pe de o parte, cunoaşterea „faptului relevant”, adică existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă, iar pe de altă parte, intenţia frauduloasă, concluzie la care subscriem.

Conceptul de „rea credinţă la înregistrarea unei mărci” a fost elucidat și prin Hotărârea Curţii Europene de Justiţie[21] din 11.06.2009, emisă în urma soluţionării unui recurs prejudicial, cu privire la interpretarea art.51 alin.(1) lit.b) din Regulamentul nr.40/94 privind marca comunitară, normă preluată în art.52 din noul Regulament privind marca comunitară nr.207/2009[22]. În acord cu art.52 alin.(1) lit.b) din Regulamentul nr.207/2009, se declară nulitatea mărcii comunitare, ca urmare a unei cereri depuse la OAPI sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere, atunci când solicitantul era de rea credință (sublinierea ne aparține – n.a.) în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii.

Curtea Europenă de Justiție (în continuare – Curtea) a statuat că reaua credință a solicitantului, în sensul dispoziției art.51 alin.(1) lit.b) din Regulamentul nr.40/94 trebuie apreciată global, ținând seama de toți factorii pertinenți în speță și în special de:

– împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează cel puțin într‑un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar care poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere. Curtea a considerat că faptul că un terț utilizează de multă vreme un semn pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu marca solicitată, iar acest semn beneficiază de un anumit nivel de protecție juridică este un factor pertinent pentru a aprecia existența relei credințe a solicitantului. Cu toate acestea, chiar într‑un astfel de caz, înregistrarea unei mărci comunitare ar putea să nu fie interpretată în sensul că a fost făcută cu rea credință, în special atunci când solicitantul are cunoștință, la momentul depunerii cererii de înregistrare, de faptul că un terț, care este un actor recent pe piață, încearcă să profite de semnul amintit prin copierea prezentării sale, ceea ce conduce solicitantul la obținerea înregistrării semnului pentru a împiedica utilizarea acestei prezentări. Privit izolat, acest criteriu nu este suficient în sine pentru a stabili existenţa relei credinţe a solicitantului;

– intenția solicitantului de a‑l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în continuare. Astfel, intenția de a împiedica un terț să comercializeze un produs poate, în anumite împrejurări, să constituie un element al relei credințe a solicitantului. Acest lucru este valabil în special atunci când solicitantul a înregistrat un semn ca marcă comunitară fără intenția de a‑l utiliza, cu unicul scop de a împiedica intrarea pe piață a unui terț;

– nivelul de protecție de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită. Pentru a aprecia existența relei credințe a solicitantului, poate fi luat în considerare nivelul de notorietate de care se bucură un semn la momentul depunerii cererii prezentate în vederea înregistrării ca marcă comunitară. Potrivit Curții, un astfel de nivel de notorietate ar putea justifica în mod clar interesul solicitantului de a asigura protecția juridică mai extinsă a semnului său.

Criterile creionate supra sunt doar ilustrative, și nu exhaustive, iar acestea trebuie apreciate în coroborare, și nu izolate artificial.

Revenind la cadrul legal, necesită a fi tangențiat faptul că potrivit art.21 alin.(3) al Legii nr.38/2008, în cazul în care motivul nulităţii vizează numai o parte din produsele şi/sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, nulitatea mărcii poate fi declarată numai în privinţa produselor şi/sau serviciilor respective. Acest text de lege acreditează ideea că, suntem în prezența nulității parțiale. Astfel, dacă marca a fost înregistrată pentru mai multe clase de produse, nulitatea înregistrării mărcii poate fi declarată numai în privinţa produselor şi/sau serviciilor unei sau mai multor clase fără ca elanul distructiv al sancțiunii nulității să afecteze înregistrarea pentru alte clase de produse/servicii cu care nu intră în conflict. În aceste circumstanțe, reua credință poate fi invocată segmentar, adică doar pentru o anumită clasă (sau mai multe) de produse/servicii. Dar, dacă persistă mai multe temeiuri de nulitatea a înregistrării unei mărci, pe lângă reua credință? Indiferent de numărul de cauze de nulitate invocate, cererea de anulare este una singură, acțiunea în anulare fiind mai energică, declanșată sub aspectul tuturor cauzelor de nulitate invocate în motivarea cererii de chemare în judecată. În alți termini, când cauzele de nulitate sunt două sau mai multe, nu se pot formula capete de cerere destincte, pentru fiecare temei de nulitate în parte, întrucât s-ar ajunge la formarea unui petit redundant. Cererea de anulare a înregistrării mărcii este unică, doar cauzele pentru care se solicită anularea sunt mai multe, cu consecința analizării fiecăreia sub aspectul fondului cereii; dacă cel puțin o cauză de nulitate este reținută, cererea de anulare este admisă, cu consecința anulării înregistrării, chiar dacă prin ipoteză, celalte condiții de valabilitate ar fi îndeplinite.

Schimbând vectorul investigaţiei, decretăm că din interpretarea sistemică a dispozițiilor Legii nr.38/2008 rezultă că, nulitatea decizii de înregistrare a unei mărci este o modalitate de stingere a drepturilor asupra mărcii. In concreto, prevederea ce reglementează nulitatea înregistrării pentru rea credință este ancorată în Capitolul  II „Dreptul material privind  mărcile”, Secţiunea a 4-a „Stingerea drepturilor asupra mărcii” al Legii nr.38/2008. În legătură cu această tălmăcire, se impune următoarea precizare: stingerea unui drept este un mod de încetare a existenței acelui drept, în timp ce anularea este desființarea dreptului cu efecte  ex tunc. Astfel, anularea produce efecte retroactive, lipsind de efecte chiar și depozitul național regelmentar constituit, așa încât drepturile drepturile titularului sunt desființate la data depunerii cererii, în timp ce stingerea presupune că dreptul pierdut a existat, în mod valabil, până în momentul încetătii existenței[23]. Observăm că, există o diferență sub aspectul consecințelor juridice pe care le reclamă aceste concepte – stingerea și anularea. Un drept stins presupune un drept valabil asupra căruia titularul și-a exercitat prerogativele sale, în timp ce un drept anulat vizează un drept constituit cu sfidarea condițiilor impuse de lege. În primul caz, efectele stingerii dreptului asupra mărcii se vor produce pentru viitor (ex nunc), pe când, în cel de al doilea caz, acestea se vor produce pentru trecut (ex tunc). Pe cale de consecință, consemnăm că nulitatea inregistrării cu rea credință a unei mărci reprezintă o cauză de invalidare, iar nu de stingere, așa cum percepe legiuitorul.

O problemă aparte, ce necesită a fi oglindită sub aspectul efectelor nulității înregistrării mărcii pentru rea credință, este de a determina soarta juridică a contractelor (de cesiune, de licență) prin care s-a dispus de drepturile subiective conferite ca urmare a înregistrării unei mărci. În căutarea soluției la această dilemă trebuie de pornit de la dezideratul că, retroactivitatea nulităţii face ca sancţiunea omonimă să descrie un arc în timp, prin proiectarea în trecut – la momentul încheierii actului civil, a întregii situaţii juridice descrise de actul nul. Efectul este generarea şi aplicarea celorlalte două principii ale nulităţii: desfiinţarea actelor subsecvente şi restabilirea situaţiei juridice existente la data încheierii actului civil nul.

Contractul de cesiune sau de licență este un act subsecvent decizii de înregistrare a unei mărci (act primar, inițial). De aceea, considerăm oportun aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis[24], care presupune că anularea actului juridic iniţial atrage şi anularea actului juridic subsecvent, datorită legăturii juridice dintre aceste acte. Soluția se justifică și prin prisma dezideratului potrivit căruia, nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are (nеmо plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet)[25].

Anularea înregistrării are ca efect inexistența, cu efect retroactiv, a mărcii, ceea ce lipsește de obiect contractul subsecvent de cesiune.

Principiul validității aparenței în drept, ce ocrotește interesele subdobânditorului cu titlu oneros de bună credință, aflat într-o eroare comună și invincibilă, este incompatibil cu materia mărcilor, bunuri incorporale, cât timp, ca efect al anulării înregistrării mărcii, aceasta nu mai există, cu efect retroactiv, de la data depozitului național reglementar. Or, după cum s-a decelat, pe bună dreptate, în doctrina juridică: „drepturile asupra mărcii nu au un aspect material, și nu pot să apară în posesia unor persoane”[26]. De aceea, normele juridice privind protecția posesiei nu sunt operabile (art.307, 375, 308, ș.a. Cod civil).

În fine, contractul de cesiune sau de licență trebuie delcarat nul. În acest făgaș, se profilează problema contractantului și terților de bună credință, adică, persoane care nu știau și nici nu aveau de unde ști că contractul de cesiune sau de licență poate fi declarat nul, ca efect al anulării înregistrării mărcii pentru rea credință. La ce remedii juridice ar putea recurge partea și terții de bună credință? Considerăm că partea și terții de bună credință pot reclama daune-interese prin declararea nulității contractului de cesiune sau de licență. Suportul normativ al acestei concluzii derivă prin prisma dispozițiilor art.219 alin.(3) Cod civil, potrivit cărora, partea şi terţii de bună credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic nul.

În ceea ce privește termenul de prescripție, s-a conturat că, „înregistrarea cu rea credință a unei mărci poate fi calificată ca singură cauză de nulitate care poate fi invocată pe toată durata de protecție a mărcii”[27]. Ne raliem la acest punct de vedere, și mai adăugăm noi că, înregistrarea cu rea credință a unei mărci, atrage nulitatea absolută, iar după cum se știe, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea în constatare a nulităţii absolute fiind imprescriptibilă. Totuși, având în vedere că protecția este acordată de către stat pe o anumită perioadă (10 ani), cu posibilitatea de reînoire, sancțiunea nulității poate fi valorificată în interiorul termenului de protecție a mărcii.

În definitivă, reiterăm că, de lege ferenda, ar fi oportun de substituit formula „marca este declarată nulă” din art.21 al Legii nr.38/2008 cu sintagma „înregistrarea mărcii este declarată nulă”. De asemenea, de lege ferenda, considerăm oportun, a reglementa nulitatea mărcii într-un capitol aparte în Legea nr.38/2008.

*Acest articol a fost publica în: Revista Intellectus, 2015, nr. 3, pp.11-18;

Referințe bibliografice:

[1] Piatra de temelie a conceptului de bună credință, o constitue stipulațiunea dosită la art.55 din Constituția Republicii Moldova, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994*, „Orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora”. Această normă constituțională este dezvoltată de art.9 alin.(1) Cod civil, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 06.06.2002**, ce statuează: „Persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Buna credinţă se prezumă până la proba contrară”.
* Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.
** Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.111-115/451.
[2] Sarcina probei revine celui ce invocă reaua credința (actori incumbit onus probandi).
[3] Monitorul Oficial al  Republicii Moldova, 2008, nr.99-101.
[4] Din acest text de lege, se degajă  ideea că, nulitatea înregistrării unei mărci operează ope judicis.
[5] Reiese că, momentul pertinent pentru a aprecia existența relei credințe a solicitantului este cel al depunerii cererii de înregistrare de către persoana interesată.
[6] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993, nr.003.
[7] Dreptul de a solicita şi de a interzice terţilor să folosească marca în activitatea comercială fără consimţământul titularului, de a interzice înfăptuirea cărorva acte îl are solicitantul cererii de înregistrare a mărcii, dar numai după publicarea acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Pentru dezvoltări, a se vedea: Volcinschi V., Şapoval V. Conţinutul şi natura juridică a dreptului subiectiv asupra mărcii. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Științe juridice, 2001, Serie nouă, nr.5. Chișinău: CEP USM, p.115-126.
[8] Depre formele de confuzie, pe care  le poate produce folosirea unei mărci punctează A. Ciocârlan: a) confuzie fonetică (auditivă) (de exemplu, Sunlake și Sunsilk); b) confuzie vizibilă (de exemplu, KILLOOʼ S și KILLOGʼ S, care sunt dcrise cu aceleași caractere); c) confuzie intelectuală: analogia (de exemplu, Miss Rouge și Miss Blanche); echivalența (de exemplu, Soleil și Sun); contrastul (de exemplu, La vache qui rit și La vache serieuse). A se vedea: Ciocârlan A. Reglementarea juridică a relațiilor privind mărcile de produse și de servicii în Republica Moldova: Teză de doctor în drept. Chișinău, 2005, p.109.
[9] Atragem atenția asupra faptul că, Codul penal incriminează la art.246¹ („Concurența neloială”) lit.a), „crearea, prin orice mijloace, de confuzie  (sublimierea ne aparține – n.a.) cu întreprinderea, cu produsele sau cu activitatea industrială sau comercială a unui concurent”. Pentru țărmuirea acestei modalități, a se vedea: Stati V. Infracţiuni economice: Note de curs. Chişinău: CEP USM, 2014, p.357-365.
[10] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 1994, L 011.
[11] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 1995, L 303.
[12] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2004, L 157.
[13] În general, regimul juridic al nulității absolute se pretează următoarelor reguli: 1) nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată; 2) nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea în constatare a nulităţii absolute fiind imprescriptibilă; 3) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
[14] Bodoașcă T., Drăghici A. Unele opinii privind anularea deciziei de înregistrare a mărcii. În: Revista română de dreptul proprietății intelectuale, 2012, nr.3, p.163.
[15] Ibidem.
[16] Leviţchi S. Mărcile şi libera concurenţă. În: Intellectus, 2012, nr.4, p.36.
[17] Decizia Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 15.01.2014 pe dosarul nr.2ra-145/14.  http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=6457 (vizitat 10.03.2015)
[18] În acelaș sens, a se vedea: Filincova S., Chiroşca D. Proprietatea intelectuală. În: Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediția a II-a. Chișinău: Î.S. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2013, p.1147.
[19] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.111-115/451.
[20] Decizia Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 12.06.2012 pe dosarul nr.2ra-1252/12. http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=1234 (vizitat 10.03.2015)
[21] Numită sugestiv și „Curtea de la Luxemburg”.
[22] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2009, L 78.
[23] Roș V., Spineanu-Matei O., Bogdan D. Mărcile și indicațiile geografice. București: All Beck, 2003, p.388.
[24] Reniță Gh. Reflecții privind aplicarea principiului de drept „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. În: Sesiunea națională de comunicări științifice studențești (Chișinău, 13-14 mai 2014). Științe sociale. Rezumatele comunicărilor. Chișinău: CEP USM, 2014, p.88-90.
[25] Reniță Gh. Efectele nulității în cadrul grupurilor de contracte. În: Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova. Științe socioumanistice. Vol. II. Chișinău: CEP USM, 2014, p.9-11.
[26] Дедков Е.А., Александров Е.Б. Cделки по распоряжению правом на товарный знак: отчуждение и лицензия. В: Cделки: проблемы теории и практики: Сборник статей (Анализ современного права) / Рук. авт. кол. и отв. ред. М.А. Рожкова. Москва: Статут, 2008, c.428.
[27] Gheorghiu Gh., Lisnic I. Unele aspecte privind nulitatea mărcilor în regelmentare națională și europeană. În: Revista română de dreptul proprietății intelectuale, 2011, nr.2, p.150.