Dr. Dorina Gurev

Domeniul protecţiei drepturilor copilului în țară a înregistrat o evoluţie importantă din momentul când Republica Moldova a aderat la Convenţia Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului [1], care, printre altele, consfinţeşte că: „din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de o protecţie şi îngrijire specială, inclusiv de protecţie juridică adecvată”. Respectând angajamentele asumate prin ratificarea acestui document, Parlamen­tul Republicii Moldova a adoptat la 15.12.1994 Legea privind drepturile copilului [2] care, prin prevederile art.30 stabilește că, statul ia toate măsurile necesare pentru a preveni răpirea (sublinierea ne aparţine – n.a.), vânzarea şi traficul de copii în orice scop şi sub orice formă.

În literatura de specialitate [3, p.12; 4, p.159] în mod întemeiat se consideră că, pentru a fi aplicată agravanta de răpire a unei persoane săvârșită cu bună-stiință asupra unui minor, este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor: 1) victima să fie minor (condiţie obiectivă); și 2) făptuitorul să manifeste bună-știință în privința calității de minor a victimei (condiţie subiectivă).

De remarcat că, termenul „minor” ce desemnează calitatea specială a victimei prevăzute la lit.c) alin.(2) art.164 CP RM este oarecum singular în plan legislativ; or, atât actele internaționale [5], cât și cele naționale [6; 7] utilizează termenul „copil”, care este echipolent termenului „minor”. Astfel, în conformitate cu prevederile acestor acte, o persoană este considerată copil din momentul naşterii şi până la vârsta de 18 ani.

Totuși, nu toți minorii pot evolua în calitate de victime ale infracțiunii de răpire a unei persoane. Relevăm că, dacă minorul este rudă apropiată în raport cu făptuitorul, încadrarea juridică va fi în conformitate cu art.164¹ CP RM; or, tocmai această condiție reprezintă punctul de divergenţă a normei speciale (art.164¹ CP RM) în raport cu norma generală (lit.c) alin.(2) art.164 CP RM). Prin urmare, în cazul în care, între răpitor și victimă există relații de rudenie specificate la alin.(4) art.134 CP RM, și anume: părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii şi surorile, bunicii şi nepoţii lor, fapta nu va putea fi calificată potrivit lit.c) alin.(2) art.164 CP RM.

Cu referire la condiția subiectivă, ce vizează atitudinea psihică a făptuitorului față minoritatea victimei, a fost instituită concepţia [8, p.291] potrivit căreia, sintagma cu bună-știință semnifică faptul cunoașterii cu certitudine de către făptuitor a calității, stării sau vârstei victimei. În legătură cu aceasta, se impune de menționat că, ipoteza în care este răpit un minor, fapt despre care făptuitorul nu cunoştea sau admitea asupra minorităţii victimei, exclude aplicabilitatea agravantei analizate, deoarece, acţionează principiul incriminării subiective (art.6 CP RM). În context, în cazul în care făptuitorul eronat consideră că răpește un minor, suntem în prezența tentativei la lit.c) alin.(2) art.164 CP RM. Aceasta deoarece, potrivit art.27 CP RM, în codițiile circumstanței agaravante analizate, făptuitorul a întreprins toate acțiunile în vederea răpirii cu bună-știință a unui minor, însă, infracțiunea nu și-a produs efectul din motivul că victima nu poseda această calitate.

În altă ordine de idei, vom supune delimitării varianta agravată a infracțiunii de răpire a unei persoane prevăzute la lit.c) alin.(2) art.164 CP RM în raport cu cea a infracţiunii de luare de ostatici prevăzută la lit.c) alin.(2) art.280 CP RM). În acest sens, în literatura de specialitate este lansată opinia, potrivit căreia, pentru subiectul infracțiunii de luare de ostatici, nu prezintă interes personalitatea victimelor – acesta este interesat de posibilitatea de a utiliza ostaticul ca un mijloc pentru atingerea scopurilor, persoana vinovată nu are o relație personală cu ostaticii, pe când în cazul răpirii unei persoane, făptuitorul din diferite motive, este interesat de identitatea specifică a victimei [9, p.41]. Prin urmare, victima infracțiunii de răpire, de cele mai dese ori, îi este cunoscută făptuitorului, fiind identificată anticipat. Cât privește luarea de ostatici, victimele, de regulă, sunt persoane întâmplătoare, necunoscute făptuitorului. Însă, dacă victima este identificată din timp, aceasta este bine cunoscută sau este copilul unei astfel de persoane, pentru ca cerințele să fie îndeplinite la sigur.

Tabloul investigaţiilor noastre nu ar fi complet, dacă nu ne-am referi la consimţământul victimei minore de a i se aduce atingere propriei libertăţi fizice. După cum am stabilit în alt studiu, [10, p.60] nu poate fi calificată ca răpire a unei persoane, ipoteza în care persoana părăsește benevol locul faptei. Este oare valabil acest lucru și în cazul consimțământului minorului? Legiuitorul autohton nu stabileşte o vârstă concretă de la care consimţământul victimei de a i se aduce atingere libertăţii fizice ar avea validitate, aşa cum de exemplu, o întâlnim în legislaţia unor state ale SUA [11;12;13], unde expre este prevăzut că persoana se consideră deplasată și reținută (privată de libertate) fără acord (sublinierea ne aparţine – n.a.), dacă aceasta reprezintă un copil în vârstă de până la 16 ani, indiferent de mijloace, inclusiv prin convingerea victimei (acordul tacit și lipsa opunerii rezistenței), dacă părintele, tutorele, altă persoană sau instituție care efectuează controlul și supravegherea asupra copilului nu şi-au exprimat acordul pentru o astfel de reținere și deplasare.

În lipsa unei reglementări exprese a vârstei de la care persoana poate să-și exprime consimțământul la cauzarea de daune propriilor interese, în literatura de specialitate subiectul respectiv reprezintă un viu interes. Atât în Federaţia Rusă, cât şi în Republica Moldova au fost întreprinse investigaţii empirice referitoare la vârsta persoanei al cărei acord poate influența aplicabilitatea normelor juridico-penale. În rezultatul sondajului sociologic desfăşurat în ambele state, marea majoritate din cei intervievați au pledat pentru vârsta de 18 ani (în Federaţia Rusă 49,9% [14, p.72]; în Republica Moldova 47,33% [15, p.96]). Deci, capacitatea de consimțământ în dreptul penal material trebuie raportată regulilor din dreptul civil. Cel puţin aceasta este viziunea majorităţii respondenţilor. Fără a infirma sau a confirma această marjă, venim cu concretizarea că, în aspiraţia respectării previzibilităţii legii penale, se impune o reglementare explicită a acestei dileme, aşa cum o face de exemplu legiuitorul în cazul art.174 CP RM.

*Acest articol a fost publicat în: Rezumatele comunicărilor Conferinţei ştiinţifice cu participare internaţională cu genericul: „Integrare prin cercetare și inovare”,Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 26-28 septembie 2013, p.130-134

Referințe bibliografice:

[1] Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea generală a ONU la New-York, din 11.1989, în vigoare la 20.09.1990, Republica Moldova a aderat la convenţie prin Hotărîrea Parlamentului nr. 408 din 12.12.1990, în vigoare din 25.02.1993. Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998), Ed.oficială, Chişinău, 1998, vol.1,  p.51-72.
[2] Legea privind drepturile copilului, nr.338 din 15 decembrie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.13.
[3] BRÎNZĂ, S. Răspunderea penală pentru omorul prevăzut la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM. În: Revista Națională de Drept. 2009, nr. 4, pp. 2-15.
[4] BRÎNZĂ, S., STATI, V. Drept penal. Partea Specială. Volumul I. Chișinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2011. ISBN 978-9975-53-029-3.
[5] A se vedea: art.1 din Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului.
[6] A se vedea: alin.(1) art.51 din Codul familiei al Republicii Moldova din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.47-48/210.
[7] A se vedea: alin.(2) art.1 din Legea privind drepturile copilului.
[8] BARBĂNEAGRĂ, A., ALECU, Gh., BERLIBA, V. ș.a. Codul Penal al Republicii Moldova: Comentariu. Chişinău: Sarmis, 2009. ISBN 978-9975-105-20-0.
[9] НУРКАЕВА, Т. Преступления против свободы и неприкосновенности личной. În: Российская юстиция. 2002, №8, рp.40-41.
[10] GUREV, D. Reflecţii teoretice şi practice asupra violenţei în contextul infracţiunii de răpire a unei persoane. În: Revista Noțională de Drept, 2013, nr.1, pp.58-64
[11] A se vedea: New York Penal Code. Section 135.00: unlawful imprisonment, kidnapping and custodial interference – definitions of terms [Vizitat 10.07.2011]. Disponibil: http://codes.lp.findlaw.com/nycode/PEN/THREE/H/135/135.00
[12] A se vedea: Alabama Code – Article 3: Kidnapping, Unlawful Imprisonment and Related Offenses [Vizitat 10.07.2011]. Disponibil: http://codes.lp.findlaw.com /alcode/13A/6/3
[13] A se vedea: Delaware Criminal Code – Section 786: Kidnapping and related offenses. Definitions [Vizitat 10.07.2011]. Disponibil: http://codes.lp.findlaw.com/ decode/11/5/II/786
[14] СУМАЧЕВ, А.В. Диспозитивность в уголовном праве. În: Юридическая наука и правоохранительная практика, 2008, № 1 (4), pp.66-79.
[15] IONUŞ, R.-G. Implicaţii juridico-penale asupra consimţământului victimei: Monografie. Chişinău: CEP USM, 2011. ISBN 978-9975-71-154-8