Dr. hab. Serghei Brînza

Dr. Mihai Mareș

Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei („UNCAC”), adoptată la New York în data de 31 octombrie 2003, reprezintă singurul instrument juridic anti-corupție ce se impune cu forță obligatorie la nivel universal [1]. Această convenție a fost ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, devenind, astfel, parte din dreptul intern, în conformitate cu prevederile art. 11 din Constituția României, revizuită [2]. Ulterior UNCAC a fost ratificată prin Legea Republicii Moldova nr. 158/2007 [3]. Domeniul de aplicare al acestei convenții vizează prevenirea corupţiei, anchetele şi urmăririle privind corupţia, precum şi blocarea, sechestrul, confiscarea şi restituirea produsului provenind din infracţiunile prevăzute în UNCAC.

Încă din preambulul său, UNCAC evidențiază că „dobândirea ilicită a bogăţiilor personale poate fi îndeosebi dăunătoare instituţiilor democratice, economiilor naţionale şi statului de drept”.

Art. 20 UNCAC, în cadrul capitolului intitulat „Incriminare, investigare și reprimare”, abordează incriminarea ilicită, astfel: „Sub rezerva Constituţiei sale şi a principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, îmbogăţirii ilicite, adică o mărire substanţială a patrimoniului unui agent public pe care acesta n-o poate justifica rezonabil în raport cu veniturile sale legitime.” Acest text convențional nu are, însă, caracter obligatoriu, iar părțile beneficiază de o largă marjă de apreciere sub aspectul implementării sale [4, pp.51-52].

În Republica Moldova, prin Legea nr. 326/2013 [5], Codul penal (în continuare – CP RM) a fost completat cu articolul 330² „Îmbogăţirea ilicită”. Din Nota informativă la proiectul care stă la baza adoptării acestei legi, aflăm: „Mai multe state au optat pentru includerea în legislaţia naţională a componenţei de îmbogăţire ilicită. Printre acestea, amintim Argentina, Ecuador, El Salvador, Paraguay, Peru, Venezuela, Hong Kong etc. La nivel european, o asemenea componenţă de infracţiune se regăseşte în legislaţia Ucrainei şi Lituaniei” [6].

Îmbogățirea ilicită nu este incriminată în legislația penală din România, aceeași fiind situația în majoritatea statelor-parte la UNCAC. Din textul convențional anterior citat se observă că incriminarea acestei fapte trebuie să țină seama atât de prevederile constituționale, cât și de principiile sistemelor juridice ale părților semnatare.

În consecință, vom începe demersul nostru teoretic prin examinarea cadrului constituțional relevant potrivit legii fundamentale române, pentru a verifica în ce măsură acesta este compatibil cu o eventuală incriminare a îmbogățirii ilicite. În mod subsecvent, vom analiza mijloacele juridice existente în România ce vizează combaterea îmbogățirii ilicite.

Rezultate obținute și discuții.

Standarde constituționale: Prezumția de liceitate a dobândirii proprietății și prezumția de nevinovăție, consacrate în Constituția României

Reticența majoră identificată din perspectiva incriminării îmbogățirii ilicite este legată de principala particularitate atribuită textului de incriminare propus, care ar presupune o inversare a sarcinii probei, în sensul că averea acumulată se prezumă a fi fost obținută ilicit, până la proba contrară [4, p.52].

Art. 20 din legea fundamentală a României stipulează, în alin. (1), regula interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale privitoare la drepturile și libertățile cetățenilor „în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”. În caz de conflict între instrumentele juridice internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, se va acorda prioritate reglementările internaţionale, exceptând cazul în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile [art. 20 alin. (2) din Constituția României].

Or, art. 44 alin. (8) din Constituția României consacră prezumția caracterului licit al proprietății: „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.”

Din perspectivă istorică, semnalăm decizia Curții Constituționale nr. 64/1996 [7], referitoare la excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit, prin care s-a constatat că art. 2 alin. 2 din acest act normativ, care prevedea obligația persoanei supuse controlului de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor, era abrogat implicit[1], fiind contrar prevederilor constituționale privind prezumția caracterului licit al dobândirii proprietății [8].

Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 415/2010 [9], prin care s-a constatat neconstituționalitatea mai multor dispoziții ale Legii nr. 144/2007 (analizată infra), a subliniat că „principiul constituţional al prezumţiei dobândirii licite a averii trebuie să se aplice şi în cazul persoanelor cercetate potrivit Legii nr. 144/2007, iar cei ce pretind că averea unei persoane a fost dobândită ilicit trebuie să dovedească acest lucru”.

Ulterior, în contextul analizării unei propuneri de eliminare a prezumției instituite în art. 44 alin. (8) din legea fundamentală română, Consiliul Superior al Magistraturii a arătat că aceasta „ar reprezenta un regres în materia drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”, iar, pentru a asigura un echilibru între interesul public, de sancționare a ilicitului, și cel privat, aparținând persoanelor care au dobândit proprietatea în mod licit, s-ar impune prevederea în mod explicit a unei excepții, vizând confiscarea averii ilicite în situația în care caracterul ilicit al dobândirii sale este dovedit în urma unui proces finalizat printr-o hotărâre judecătorească [10].

În egală măsură, prezumția de nevinovăție, consacrată la nivel constituțional în art. 23 alin. (11), presupune că: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Prezumția de nevinovăție este consacrată deopotrivă în art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – care se impune cu forță constituțională, supralegislativă în dreptul intern [11, pp.100, 103] – și, la nivel legislativ, în art. 4 Cod procedură penală român [12].

În ceea ce privește standardul european în această materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului („CEDO”) a statuat [13, p.63] că prezumția de nevinovăție este încălcată când sarcina probei este transferată de la acuzare la apărare (Cauza Telfner c. Austriei, hotărârea din 20 martie 2001, parag. 15), însă, cu toate acestea, apărării îi pot fi solicitate explicații după ce organele de urmărire penală au dovedit prima facie acuzația (ibidem, parag. 18; Cauza Poletan și Azirovikv c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, hotărârea din 12 mai 2016, parag. 63-67).

Revenind la incriminarea îmbogățirii ilicite, s-a avansat justificarea [14, p.84] că temerile privitoare la încălcarea prezumției de nevinovăție prin eventuala incriminare a îmbogățirii ilicite nu ar fi întemeiate, întrucât prin această incriminare nu s-ar institui o prezumție de vinovăție; sarcina probei aparține în continuare organelor de urmărire penală, care trebuie să dovedească faptul că îmbogățirea depășește venitul legal al persoanei acuzate, iar, în această situație, persoana acuzată poate furniza o explicație rezonabilă sau credibilă de natură să infirme acuzația.

1. Cadrul legal din România privind contracararea îmbogățirii ilicite

În legislația din România s-a conturat o reglementare alternativă prevederii ca infracțiune a faptei de îmbogățire ilicită, constând în obligația depunerii declarațiilor de venituri și de interese și prevederea confiscării averilor nejustificate.

Mecanismul depunerii de declarații este acceptat având în vedere că, așa cum am menționat, art. 20 UNCAC nu are caracter obligatoriu, iar, în ceea ce privește instituția confiscării, aceasta se încadrează într-un text convențional distinct, și anume în art. 31 UNCAC [4, p.57].

Sediul materiei referitor la mijloacele juridice non-penale de combatere a îmbogățirii ilicite se regăsește în: (i) Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici [15], (ii) Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea si funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate [16]; (iii) Legea 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative [17]; (iv) Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției [18].

1.1. Obligația depunerii declarațiilor de avere și de interese

Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 prevede 39 de categorii de persoane[2] exercitând funcții și demnități publice care au obligația de a-și declara averea și interesele. În alin. (2) al art. 1 din aceeași lege se extinde această obligația inclusiv asupra celorlalte categorii de persoane, care sunt numite în funcţie de Preşedintele României, de Parlament, de Guvern sau de prim-ministru, exceptând persoanele care ocupă funcţii aparţinând cultelor religioase.

Activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru destinatarii Legii nr. 176/2010 se desfăşoară în cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate („ANI”). ANI[3] a fost înființată prin Legea nr. 144/2007 ca „autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, ce funcţionează la nivel naţional, ca structură unică, cu sediul în municipiul Bucureşti”.

Pentru preşedintele şi vicepreşedintele, precum şi personalul ANI, activitatea de evaluare a averii, a intereselor şi a incompatibilităţilor se desfăşoară în cadrul Consiliului Naţional de Integritate („CNI”) [art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010].  CNI[4] „este organismul reprezentativ, aflat sub control parlamentar exercitat de Senat, cu activitate nepermanentă”, îndeplinind atribuţiile prevăzute de Legea nr. 144/2007.

Declarațiile de avere și declarațiile de interese se completează potrivit modelelor cuprinse în anexele la Legea nr. 176/2010 și se trimit către ANI în copii certificate, împreună cu codul numeric personal al declarantului. Ambele declarații se fac în scris, pe proprie răspundere, având următorul conținut: declarația de avere cuprinde drepturile şi obligaţiile declarantului, ale soţului/soţiei, precum şi ale copiilor aflaţi în întreţinere, potrivit anexei nr. 1; declarația de interese cuprinde funcţiile şi activităţile prevăzute în anexa nr. 2, potrivit prevederilor Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste declarații reprezintă acte personale și pot fi rectificate doar în condițiile prevăzute de lege.[5]

Termenele pentru depunerea și actualizarea declarațiilor sunt prevăzute în art. 4 din Legea nr. 176/2010.

Declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese se păstrează pe pagina de internet a instituţiei şi a ANI[6] pe toată durata exercitării funcţiei sau mandatului şi 3 ani după încetarea acestora şi se arhivează potrivit legii [art. 6 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 176/2010].

1.2. Procedura evaluării averii

ANI îndeplinește activitatea de evaluare din oficiu sau la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice, conform art. 12 din Legea nr. 176/2010, iar această activitate se ghidează după următoarele principii, enumerate în art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010: legalitatea, confidenţialitatea, imparţialitatea, independenţa operaţională, celeritatea, buna administrare, dreptul la apărare şi prezumţia dobândirii licite a averii.

Evaluarea averii (art. 13-19 din Legea nr. 176/2010) presupune o activitate de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, realizată de către inspectorul de integritate din cadrul ANI căruia în prealabil i s-a repartizat lucrarea aleatoriu și prin sistem informatizat. Astfel, dacă din activitatea de evaluare rezultă că există diferenţe semnificative, constând într-o diferenţă mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă, inspectorul de integritate informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere. (Sancțiunea aplicabilă actelor întocmite de inspectorul de integritate în baza datelor sau informațiilor nepublice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activităţii de evaluare, fără ca persoana vizată să fie invitată şi informată prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, este nulitatea absolută.)

Persoana care face obiectul evaluării poate să prezinte inspectorului de integritate date sau informaţii pe care le consideră necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris. De asemenea, aceasta are dreptul de a fi asistată sau reprezentată de avocat şi are dreptul de a prezenta orice probe, date ori informaţii pe care le consideră necesare.

Dacă persoana a cărei avere este evaluată este căsătorită ori dacă are copii în întreţinere, în sensul Codului civil, evaluarea se va extinde şi asupra averii soţului/soţiei şi, după caz, asupra averii copiilor aflaţi în întreţinere.

Pe parcursul desfăşurării evaluării, inspectorul de integritate poate solicita tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, altor persoane juridice de drept public sau privat, precum şi persoanelor fizice, documentele şi informaţiile necesare desfăşurării activităţii de evaluare, cu obligaţia păstrării confidenţialităţii. La solicitarea motivată a inspectorului de integritate, persoanele fizice şi juridice, conducătorii autorităţilor, ai instituţiilor sau ai societăţilor publice ori private, precum şi cei ai regiilor autonome sunt obligaţi să comunice acestuia, în termen de cel mult 30 de zile, datele, informaţiile, înscrisurile şi documentele solicitate, indiferent de suportul acestora, precum şi date, informaţii sau documente pe care le deţin, care ar putea conduce la soluţionarea lucrării.

Pentru lămurirea tuturor aspectelor privind diferenţele semnificative, poate fi efectuată o expertiză extrajudiciară, potrivit legii, cu acordul persoanei a cărei avere este supusă evaluării. Persoana a cărei avere este supusă evaluării are dreptul să-şi aleagă un expert asistent, pe cheltuială proprie. În lipsa acordului persoanei a cărei avere este supusă evaluării, inspectorul de integritate poate solicita judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul persoana cercetată admiterea efectuării unei expertize extrajudiciare, pe cheltuiala ANI.

Dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris, ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a informării de către persoana care face obiectul evaluării, sunt identificate în continuare, pe baza datelor şi informaţiilor existente la dispoziţia inspectorului de integritate, diferenţe semnificative, inspectorul de integritate întocmeşte un raport de evaluare. În lipsa confirmării de primire, inspectorul de integritate poate întocmi raportul de evaluare după îndeplinirea unei noi proceduri de comunicare. Raportul de evaluare are următorul cuprins: a) partea descriptivă a situaţiei de fapt; b) punctul de vedere al persoanei supuse evaluării, dacă acesta a fost exprimat; c) evaluarea eventualelor diferenţe semnificative; d) concluzii.

Raportul de evaluare se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a făcut obiectul activităţii de evaluare şi, după caz, organelor fiscale, celor de urmărire penală şi celor disciplinare, precum şi comisiei de cercetare a averilor prevăzute în Legea nr. 115/1996. În cadrul organelor fiscale şi de urmărire penală se desemnează persoane responsabile pentru relaţia cu ANI, care asigură declanşarea de urgenţă şi cu precădere a procedurilor specifice în cadrul acestora.

În cazul în care inspectorul de integritate consideră că nu sunt întrunite condiţiile referitoare la existența unor diferențe semnificative, în sensul legii, întocmeşte un raport de evaluare, pe care îl transmite persoanei care a făcut obiectul procedurii, care poate cuprinde, dacă este cazul, menţiuni privind erorile constatate în ceea ce priveşte întocmirea necorespunzătoare a declaraţiilor de avere şi sugestii de îndreptare.

Persoana a cărei declaraţie de avere a fost supusă evaluării, fiind identificate diferenţe semnificative, este considerată incompatibilă.

Persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ. Dacă raportul de evaluare nu a fost contestat în acest termen, ANI sesizează, în termen de 6 luni, organele competente pentru declanşarea procedurii disciplinare, precum şi, dacă este cazul, instanţa de contencios administrativ, în vederea anulării actelor emise, adoptate sau întocmite cu încălcarea prevederilor legale privind conflictul de interese.

Rapoartele de evaluare, transmise organelor fiscale, organelor de urmărire penală, comisiei de cercetare a averilor prevăzute în Legea nr. 115/1996, precum şi instituţiilor prevăzute la art. 26 din Legea nr. 176/2010 (prin raportare la funcția sau demnitatea deținută de persoana a cărei avere este supusă procedurii de evaluare), vor fi obligatoriu evaluate de către aceste instituţii, inclusiv sub aspectul propunerilor, şi se vor lua, de urgenţă şi cu precădere, măsurile care se impun, potrivit competenţelor legale. Organele fiscale şi organele de urmărire penală informează trimestrial ANI asupra măsurilor luate în dosarele transmise de către această entitate.

Din perspectiva regimului sancționator, consecințele se manifestă pe trei paliere:

Astfel, nerespectarea obligaţiei de a răspunde solicitărilor ANI, conform legii, se sancţionează, potrivit art. 27 din Legea nr. 176/2010, cu amendă civilă în cuantum de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere. Sesizarea instanţei se face de către inspectorul de integritate din cadrul ANI. Instanţa competentă să decidă aplicarea amenzii este judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul persoanei juridice sancţionate sau domiciliul persoanei fizice sancţionate. Judecata se face de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor. Hotărârea instanţei prin care se aplică amenda este supusă recursului, în termen de 10 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei absenţi.

De asemenea, fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere sau declaraţii de interese necorespunzătoare adevărului constituie infracţiunea de fals în declaraţii, prevăzută în art. 326 Cod penal român [19], pedepsibilă cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă (art. 28 din Legea nr. 176/2010).

În fine, art. 29 din Legea nr. 176/2010 prevede și o serie de contravenții, fiecare fiind prevăzută sub sancțiunea amenzii între 50 lei și 2.000 lei, după cum urmează: (i) nedepunerea declaraţiilor de avere şi a declaraţiilor de interese în termenele prevăzute de lege, precum şi nedeclararea, în declaraţia de avere, a cuantumului veniturilor realizate, sau declararea acestora cu trimitere la alte înscrisuri (ANI poate declanşa din oficiu procedura de evaluare); (ii) nerespectarea de către persoanele responsabile cu implementarea prevederilor Legii nr. 176/2010 ori de către conducătorii entităților respective a obligaţiilor legale ce le revin în această materie; (iii) neaplicarea sancţiunii disciplinare sau neconstatarea încetării funcţiei publice, după caz, atunci când actul de constatare a rămas definitiv, dacă fapta nu constituie infracţiune.

1.3. Confiscarea averii nejustificate

Procedura de control a averilor este reglementată în cuprinsul Legii nr. 115/1996 (art. 10 și următoarele).

Astfel, pe lângă fiecare curte de apel funcționează o comisie de cercetare a averilor, formată din: a) 2 judecători de la curtea de apel, desemnaţi de preşedintele acesteia, dintre care unul în calitate de preşedinte; b) un procuror de la parchetul care funcţionează pe lângă curtea de apel, desemnat de conducătorul acestui parchet. Preşedintele şi membrii comisiei de cercetare sunt desemnaţi pe o perioadă de 3 ani. Pe aceeaşi perioadă şi de către aceleaşi persoane sunt desemnaţi şi 3 supleanţi, care îi vor înlocui pe titulari în cazul în care aceştia, din motive legale, nu vor putea lua parte la lucrările comisiei de cercetare. În componența comisiei de cercetare este inclus și un secretar, desemnat de preşedintele curţii de apel dintre grefierii acestei instanţe.

Comisia de cercetare inițiază acţiunea de control de îndată ce este sesizată de ANI cu raportul de evaluare.

Actele şi lucrările comisiei de cercetare sunt nepublice. Persoana în cauză poate lua cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului şi poate fi asistată de avocat.

Preşedintele dispune citarea de urgenţă, în faţa comisiei de cercetare, a reprezentantului ANI, precum şi a persoanei a cărei avere este supusă controlului şi a soţului/soţiei, după caz, pentru a fi ascultaţi. Comisia de cercetare poate cita orice persoană care ar putea da relaţii utile pentru lămurirea provenienţei bunurilor persoanei controlate şi poate solicita autorităţilor publice sau oricărei alte persoane juridice informaţii necesare pentru soluţionarea cauzei. Este obligatorie ascultarea celor care, în perioada supusă controlului, au dobândit bunuri de la persoana în cauză.

Comisia de cercetare poate efectua cercetări locale sau poate dispune efectuarea unei expertize pentru lămurirea cauzei. Cercetările efectuate de alte persoane decât membrii comisiei de cercetare sunt lovite de nulitate.

Persoanele citate în faţa comisiei de cercetare vor fi ascultate pe rând şi vor prezenta dovezile care au stat la baza raportului de evaluare. Persoana a cărei avere este supusă controlului va putea produce în faţa comisiei de cercetare probe în apărare sau va putea solicita administrarea acestora de către comisia de cercetare şi, dacă apreciază necesar, poate depune o declaraţie în care va arăta veniturile realizate şi modul de dobândire a averii.

Comisia de cercetare hotărăşte cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunţând o ordonanţă motivată, prin care poate dispune una dintre următoarele soluții: a) trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate este nejustificată; b) clasarea cauzei, când constată că provenienţa bunurilor este justificată; c) suspendarea controlului şi trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni.

Ordonanţa de clasare se comunică părţilor şi parchetului de pe lângă curtea de apel în raza căreia funcţionează comisia de cercetare sau, după caz, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori organelor fiscale. Controlul se reia de către comisia de cercetare, dacă: (i) după clasarea cauzei apar elemente noi care pot conduce la o soluţie contrară ori dacă (ii) organul de urmărire penală, după efectuarea cercetărilor, în urma sesizării parchetului de către comisie, nu sesizează instanţa penală.

Preşedintele curţii de apel sau preşedintele secţiei de contencios administrativ şi fiscal, primind dosarul, fixează termen de judecată, potrivit legii, şi dispune citarea tuturor părţilor care au fost chemate la ANI. Statul, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, va fi întotdeauna citat în instanţă. Participarea procurorului şi a ANI este obligatorie.

Judecarea cauzei se face în baza probelor administrate în faţa comisiei de cercetare și a probelor noi încuviințate de către curtea de apel la solicitarea părților. Până la soluţionarea definitivă a cauzei, instanţa de judecată poate dispune indisponibilizarea bunurilor.

Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanţă pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanţa va stabili şi termenul de plată.

Dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni, instanţa trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să pună în mişcare acţiunea penală.

În cazul în care se constată că provenienţa bunurilor este justificată, instanţa hotărăşte închiderea dosarului.

Sentinţele pronunțate de judecătorii secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curţii de apel pot fi atacate cu recurs de părţile interesate, de ANI şi procuror, în termen de 15 zile de la comunicare, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal.

În cazul controlului averii Preşedintelui României, se aplică o procedură specială, în sensul că averea sa va putea fi cercetată numai după încetarea exercitării mandatului, iar pe durata acestuia, numai la solicitarea sa sau pe baza hotărârii Parlamentului României, adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. În acest ultim caz, Preşedintele României poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele imputate în sarcina sa.

Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care se constată că dobândirea unei cote-părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi se comunică atât către ANI, cât și organului de specialitate al Ministerului Finanţelor Publice de la domiciliul persoanei a cărei avere a fost cercetată, în vederea executării.

Bunurile confiscate se vor valorifica prin vânzare la licitaţie, sumele obţinute făcându-se venit la bugetul de stat. Preţul de pornire a licitaţiei nu poate fi mai mic decât valoarea bunului, stabilită de instanţă prin expertiză. Procedura de vânzare se realizează de către organele fiscale potrivit dispoziţiilor legale referitoare la executarea silită împotriva persoanelor fizice pentru neachitarea creanţelor băneşti datorate statului. Toate actele de procedură în această materie sunt scutite de taxă de timbru, iar în cazul valorificării bunurilor prin vânzare la licitaţie, nu se percepe taxa pe valoarea adăugată.

Procedura de cercetare şi de judecare a provenienţei bunurilor, începută asupra unei persoane, continuă şi împotriva moştenitorilor acesteia. De asemenea, cercetarea poate fi pornită şi direct împotriva moştenitorilor, dar numai în termen de 3 ani de la data deschiderii succesiunii. Moştenitorii răspund numai în limita valorii activului succesoral.

Cererea de cercetare a averii unei persoane, care a deţinut o demnitate sau o funcţie publică dintre cele prevăzute de lege, poate fi făcută în termen de cel mult 3 ani de la data încheierii mandatului ori a eliberării din funcţie.

Persoana a cărei avere a fost declarată, în total sau în parte, nejustificată, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, va fi destituită sau revocată, după caz, din funcţia pe care o deţine.

În art. 25 din Legea nr. 176/2010 se prevede sancțiunea decăderii din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor acestei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate. (Aceste din urmă dispoziții sunt constituţionale în măsura în care sintagma „aceeaşi funcţie” se referă la toate funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeaşi lege, astfel cum a constatat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 418/2014) [20].

Potrivit Raportului de activitate a ANI pentru anul 2018 [21, pp.4, 11], rezultă următoarele date statistice privind cazurile înaintate comisiilor de cercetare a averii:

– au fost pronunțate 24 decizii definitive și irevocabile de către instanțe privind confiscarea averii cu caracter nejustificat, privind: 6 funcționari publici cu statut special, 2 directori instituție publică, 3 demnitari autorități centrale, 1 manager societate aflată sub autoritatea primăriilor, 7 aleși locali, 2 funcționari publici și 3 persoane cu funcție de conducere / control din cadrul instituțiilor / autorităților publice centrale sau locale;
– suma totală identificată de ANI în cele 156 de cazuri privind diferențe nejustificate între averea dobândită și veniturile realizate se ridică la aprox. 28.328.157 EUR;
– peste 3.650.000 EUR au fost virați la bugetul de stat, iar peste 1.000.000 EUR se află în curs de confiscare.

Se pune problema, însă, dacă acest tip de confiscare a averii nejustificate echivalează sau nu cu o „sancțiune de natură penală”, în sensul autonom folosit în sistemul european de protecție a drepturilor omului. Fiind aplicate criteriile enumerate în cauza Welch c. Regatului Unit, hotărârea din 09 februarie 1995, parag. 33, în funcție de care se apreciază dacă o sancțiune de confiscare are natură preventivă sau natură punitivă, s-a concluzionat în sensul că acest tip de confiscare nu reprezintă o veritabilă sancțiune, în sens european, ci pare a avea doar caracter preventiv, având în vedere că: (i) instanța nu poate fixa ea însăși valoarea supusă confiscării, ci se confiscă doar diferența nejustificată rezultând din probele administrate în baza constatărilor inspectorilor; (ii) diferența nejustificată poate acoperi atât „profiturile”, cât și toate „bunurile rezultate”, în funcție de maniera în care este instrumentată cauza; (iii) nu este prevăzută sancțiunea închisorii în situația neplății.[22, pp. 113-114]

2. Incriminarea îmbogățirii ilicite în legislația Republicii Moldova

În art. 330² CP RM, sub denumirea marginală de îmbogățire ilicită, sunt reunite două variante-tip de infracțiuni[7].

Astfel, prima variantă-tip de infracţiune, specificată la alin. (1) art. 330² CP RM, constă în deţinerea de către o persoană cu funcţie de răspundere sau de către o persoană publică, personal sau prin intermediul unor terţi, a bunurilor în cazul în care valoarea acestora depăşeşte substanţial mijloacele dobândite şi s-a constatat, în baza probelor, că acestea nu aveau cum să fie obţinute licit.

La rândul ei, cea de-a doua variantă-tip de infracțiune, prevăzută la alin. (2) art. 330² CP RM, se exprimă în deţinerea de către o persoană cu funcţie de demnitate publică, personal sau prin intermediul unor terţi, a bunurilor în cazul în care valoarea acestora depăşeşte substanţial mijloacele dobândite şi s-a constatat, în baza probelor, că acestea nu aveau cum să fie obţinute licit.

2.1. Obiectul infracțiunilor de îmbogățire ilicită

Infracţiunile contra bunei desfășurări a activității în sfera publică reprezintă grupul de infracţiuni prevăzute în Capitolul XV al părţii speciale a CP RM, fiind fapte socialmente periculoase, săvârşite cu intenţie sau din imprudenţă, care aduc atingere – în mod exclusiv sau în principal – relaţiilor sociale cu privire la cu privire la buna desfăşurare a activităţii în sfera publică. Din această definiţie reiese că obiectul juridic generic al infracţiunilor din grupul analizat îl constituie relaţiile sociale cu privire cu privire la buna desfăşurare a activităţii în sfera publică.

Obiectul juridic special al infracțiunilor prevăzute la art. 330² CP RM îl formează relațiile sociale cu privire la:

‒ buna desfăşurare a activităţii de serviciu în sfera publică, care presupune respectarea de către o persoană cu funcţie de răspundere sau de către o persoană publică a obligației de a nu deţine bunuri obţinute ilicit a căror valoare depăşeşte substanţial mijloacele dobândite (în cazul infracțiunii prevăzute la alin. (1));

‒ buna desfăşurare a activităţii de serviciu în sfera publică, care presupune respectarea de către o persoană cu funcţie de demnitate publică a obligației de a nu deţine bunuri obţinute ilicit a căror valoare depăşeşte substanţial mijloacele dobândite (în cazul infracțiunii prevăzute la alin. (2)).

Obiectul material sau imaterial al acestor infracțiuni îl reprezintă bunurile care îndeplinesc cumulativ următoarele două condiţii:

1) valoarea lor depăşește substanţial valoarea mijloacelor dobândite;

2) în baza probelor, s-a constatat că ele nu aveau cum să fie obţinute licit.

În vederea interpretării noțiunii „bunuri”, este potrivit să recurgem la definiția formulată la lit. d) art. 2 al UNCAC. Aceasta întrucât săvârșirea infracțiunilor specificate la art. 330² CP RM este în mod obligatoriu precedată de comiterea unei fapte generatoare de venituri ilicite. Printre asemenea fapte se numără, inter alia, cele reunite sub denumirea marginală de corupere pasivă și de trafic de influenţă.

Cât privește prima dintre condițiile enunțate mai sus, remarcăm caracterul interpretabil al termenului „substanțial”, utilizat în dispoziția de la alin. (1) art. 330² CP RM. Nu este clar cât de substanțială trebuie să fie depășirea în cauză, încât să devină aplicabilă respectiva dispoziție. În Tabelul obiecţiilor şi propunerilor la proiectul care stă la baza adoptării nr. 326/2013, Centrul Național Anticorupție a formulat următoarea observaţie cu privire la folosirea termenului „substanţial”: „Considerăm că referirea făcută de autor (se are în vedere autorul proiectului – n.a.) la „mărirea substanţială”, fără a fi clare limitele pentru o astfel de apreciere, vor permite calificarea şi aplicarea discreţionară de către organul de urmărire penală şi respectiv de către instanţa de judecată a prevederii propuse. Recomandăm autorului să specifice în mod clar limitele potrivit cărora se va putea aprecia mărirea patrimoniului ca fiind una substanţială sau nu” [23].

Este interesant, că, potrivit menţiunii făcute în tabelul în cauză, această observaţie a fost acceptată. În realitate, termenul „substanţial” este prezent în varianta în vigoare a art. 330² CP RM. Această prezenţă sfidează interdicţia de interpretare extensivă defavorabilă, statuată la alin. (2) art. 3 CP RM. În aceste condiții, până la o eventuală perfecționare a art. 330² CP RM, fiecare caz de aplicare a răspunderii în baza acestui articol va genera îndoieli privind respectarea principiului legalității.

O posibilă soluţionare a problemei în cauză ne-o sugerează o iniţiativă legislativă care a fost înregistrată în Federaţia Rusă: în proiectatul art. 290¹ „Îmbogăţirea ilicită” din Codul penal al Federaţiei Ruse, nota 4 este formulată astfel: „Valoarea bunurilor deţinute depăşeşte substanţial valoarea mijloacelor dobândite, dacă este în mărime de cel puţin 5 mln ruble” [24]. În vederea ajustării mărimii în cauză realităţilor sociale din Republica Moldova, s-ar putea lua în considerare, de exemplu, prevederea de la alin. (11) art. 226¹³ din Codul fiscal al Republicii Moldova: „Diferenţa este semnificativă dacă între veniturile impozabile estimate calculate în baza situaţiei fiscale şi veniturile impozabile declarate de persoana fizică sau de plătitorii de venit este o diferenţă mai mare de 300 mii lei. […]”. Eventual, pot fi propuși alți parametri valorici. Important este ca aceștia să fie stabiliți în textul legii penale (de exemplu, într-un alineat aparte al art. 330² CP RM). În lipsa unei asemenea interpretări legislative, aplicarea art. 330² CP RM va fi extrem de dificilă.

În Adresa din Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 6/2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din codul penal şI codul de procedură penală (confiscarea extinsă şI îmbogăţirea ilicită) (sesizarea nr. 60a/2014), se menționează: „Curtea observă că în articolul 330² din Codul penal legiuitorul a utilizat noțiunea de “valoare care depășește substanţial mijloacele dobândite”. În același timp, Curtea constată că legiuitorul în legea penală a reglementat noţiunea de proporţii deosebit de mari, proporţii mari, daune considerabile şi daune esenţiale (art. 126 CP RM), indicând mărimea acestora. Astfel, estimarea bunurilor ca fiind de o valoare care „depăşeşte substanţial” mijloacele dobândite de către subiectul infracţiunii, în lipsa unei cuantificări a proporției, rămâne a fi vagă. Având în vedere cele elucidate mai sus, Curtea menționează că deficiențele componenței de infracțiune “îmbogățirea ilicită”, cuprinsă la articolul 330² din Codul penal, urmează a fi înlăturate de către legislativ. Curtea solicită Parlamentului să examineze, în conformitate cu prevederile articolului 28¹ din Legea cu privire la Curtea Constituţională, prezenta adresă şi să-i fie comunicate rezultatele examinării acesteia în termenele prevăzute de lege” [25]. Deși s-au scurs aproximativ cinci ani, legiuitorul moldovean încă nu a răspuns acestei solicitări.

În continuare, ne vom referi la cea de-a doua condiție pe care trebuie s-o îndeplinească obiectul material sau imaterial al infracțiunilor specificate la art. 330² CP RM. Astfel, aidoma faptelor reunite sub denumirea marginală de spălare a banilor (art. 243 CP RM), cele reunite sub denumirea marginală de îmbogăţire ilicită sunt în mod obligatoriu precedate de săvârşirea unei fapte generatoare de venituri ilicite. Printre asemenea fapte se numără cele reunite sub denumirea marginală de: corupere pasivă; trafic de influenţă; delapidare a averii străine, etc. În legătură cu faptele de acest gen, în doctrina de specialitate se menţionează: „Strângerea de probe în aceste cazuri depinde de cooperarea uneia sau mai multora dintre părţile înţelegerii corupte. În caz contrar, dovedirea infracţiunii este aproape imposibil de realizat, iar impunitatea e foarte posibil să prevaleze […]. În al doilea rând, înalţii demnitari au de obicei posibilitatea de a acunde sau distruge probe. În afară de aceasta, e posibil ca micii funcţionari care poate au asistat ca martori la astfel de situaţii să se teamă de represalii, care pot merge de la condiţiile de lucru până la ameninţări fizice”[22, p.112]. În acest fel, se sugerează ideea că stabilirea răspunderii penale pentru faptele reunite sub denumirea marginală de îmbogăţire ilicită are ca scop prevenirea dificultăţilor legate de probarea comiterii faptelor generatoare de venituri ilicite. Totuşi, nu este clar cum incriminarea faptelor reunite sub denumirea marginală de îmbogăţire ilicită poate contribui la evitarea unor astfel de dificultăţi? Or, din dispoziţia art. 330² CP RM, reiese că, pentru a se proba comiterea acestor fapte, mai întâi trebuie să fie probată săvârşirea faptei generatoare de venituri ilicite. Cercul vicios, pe care l-am conturat, nu poate să nu ridice semne de întrebare privind aplicabilitatea art. 330² CP RM.

Din cele consemnate mai sus, reiese o altă concluzie (aceasta este valabilă în cazurile când fapta generatoare de venituri ilicite este săvârşită în proporţii deosebit de mari, implicând mărirea substanţială a patrimoniului făptuitorului): cel, care comite una din faptele reunite sub denumirea marginală de îmbogăţire ilicită, trebuie să răspundă şi pentru fapta generatoare de venituri ilicite, pe care a săvârşit-o anterior. Însă, aplicarea faţă de aceeaşi persoană a răspunderii pentru fapta generatoare de venituri ilicite şi pentru una din faptele reunite sub denumirea marginală de îmbogăţire ilicită înseamnă sancţionarea ei pentru faptul că nu a preîntâmpinat realizarea acestui din urmă scop. Săvârşind îmbogăţirea ilicită, făptuitorul urmăreşte pur şi simplu să deţină veniturile obţinute din faptele reunite sub denumirea marginală de corupere pasivă, de trafic de influenţă, de delapidare a averii străine etc. Aceasta demonstrează că faptele reunite sub denumirea marginală de îmbogăţire ilicită pot să nu aibă o fizionomie distinctă şi pot fi privite doar ca realizare a scopului faptei generatoare de venituri ilicite. Iar aceasta înseamnă că dispoziţia de la art. 330² CP RM poate veni în contradicţie cu principiul de neadmitere a sancţionării duble a aceleiaşi fapte.

În alt context, precizăm că lipsa oricăreia din cele două condiții, ce caracterizează obiectul material sau imaterial al infracțiunilor specificate la art. 330² CP RM, are ca efect lipsa componenței de infracțiune prevăzute la această normă.

Datorită specificului său, infracțiunile specificate la art. 330² CP RM nu au victimă.

2.2 Latura obiectivă a infracțiunilor de îmbogățire ilicită

Latura obiectivă a infracțiunilor în cauză constă în fapta prejudiciabilă exprimată în acţiunea de deţinere a bunurilor în cazul în care valoarea acestora depăşeşte substanţial mijloacele dobândite şi s-a constatat, în baza probelor, că acestea nu aveau cum să fie obţinute licit.

Prin „deţinere” se înţelege păstrarea acestor bunuri – în mod ascuns sau deschis – în sfera de stăpânire a făptuitorului (pe contul bancar, în caseta de valori închiriată la o bancă, asupra făptuitorului, în locuinţă sau în altă încăpere aparținând acestuia, la locul de muncă al făptuitorului, pe terenul din preajma casei acestuia, în ascunzătoare etc.).

Pentru calificarea faptei conform alin. (1) sau (2) art. 330² CP RM, bunurile, care constituie obiectul material sau imaterial al infracțiunii, trebuie să fie deținute personal sau prin intermediul unui terţ. În ipoteza în care bunurile sunt deținute de un terț, acesta va avea calitatea de complice la una dintre infracțiunile specificate la art. 330² CP RM. Desigur, aceasta cu condiția că respectivul terț a contribuit – cu intenție și în urma înțelegerii prealabile cu autorul infracțiunii – la săvârșirea ei.

Infracţiunile prevăzute la art. 330² CP RM sunt infracţiuni formale. Ele se consideră consumate din momentul deţinerii bunurilor în cazul în care valoarea acestora depăşeşte substanţial mijloacele dobândite şi s-a constatat, în baza probelor, că acestea nu aveau cum să fie obţinute licit.

2.3 Latura subiectivă a infracțiunilor de îmbogățire ilicită

Latura subiectivă a infracţiunilor specificate la art. 330² CP RM se caracterizează prin intenţie directă. De regulă, motivul infracţiunii în cauză se exprimă în interesul material. Se are în vedere motivul generat de necesitatea făptuitorului de a-şi spori activul patrimonial (de a obţine sau de a reţine un câştig material) sau de a-şi micşora pasivul patrimonial (de a se elibera de cheltuieli materiale).

2.4 Subiectul infracțiunilor de îmbogățire ilicită

Subiectul infracţiunilor prevăzute la art. 330² CP RM este persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani. În afară de aceasta, subiectul are una dintre următoarele calități speciale:

1) persoană cu funcţie de răspundere sau persoană publică (în cazul infracțiunii specificate la alin. (1));
2) persoană cu funcţie de demnitate publică (în cazul infracțiunii specificate la alin. (2)).

Potrivit alin. (2) art. 123 CP RM, „prin persoană publică se înţelege:

‒ funcţionarul public, inclusiv funcţionarul public cu statut special (colaboratorul serviciului diplomatic, al serviciului vamal, al organelor apărării, securităţii naţionale şi ordinii publice, altă persoană care deţine grade speciale sau militare);
‒ angajatul autorităţilor publice autonome sau de reglementare, al întreprinderilor de stat sau municipale, al altor persoane juridice de drept public;
‒ angajatul din cabinetul persoanelor cu funcţii de demnitate publică;
‒ persoana autorizată sau învestită de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să îndeplinească activităţi de interes public”.

Reieşind din dispoziţia de la alin. (1) art. 123 CP RM, persoana cu funcţie de răspundere este acea persoană care îndeplineşte următoarele trei condiţii:

1) este o persoana căreia i se acordă drepturi şi obligaţii într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor;
2) aceste drepturi şi obligaţii i se acordă permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire sau alegere, ori în virtutea unei însărcinări;
3) aceste drepturi şi obligaţii i se acordă în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie ori a celor organizatorico-economice.

Din aceeași dispoziţie se desprinde că, în calitate de persoană cu funcţie de răspundere, evoluează, după caz:

1. persoana care exercită funcţiile autorităţii publice;
2. persoana care, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, exercită acţiuni administrative de dispoziţie;
3. persoana care, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, exercită acţiuni de ordin organizatorico-economic.

După cum reiese din Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr.1/2001 privind controlul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 183 din Codul penal, persoana, care exercită funcţiile autorităţii publice, este persoana învestită, în numele statului, cu împuterniciri legale de a înfăptui acţiuni care comportă consecinţe juridice pentru toţi sau pentru majoritatea cetăţenilor, iar acţiunile ei pe linie de serviciu nu sunt limitate de cadrul unui anumit departament, sistem etc.; persoana, care, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, exercită acţiuni administrative de dispoziţie, este cea care are împuternciri legate de dirijarea nemijlocită a unui colectiv de oameni sau de administrarea unui sector de muncă; persoana, care, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, exercită acţiuni de ordin organizatorico-economic, este cea care are obligaţii şi împuterniciri legate de dispunerea şi administrarea patrimoniului [26].

Din cele menţionate mai sus reiese că, pentru recunoaşterea unei sau altei categorii de persoane ca fiind persoane cu funcţie de răspundere, are importanţă caracterul acţiunilor pe care acestea le îndeplinesc. Or, uneori, aceleaşi persoane pot îndeplini funcţiile autorităţii sau acţiuni de ordin organizatorico-economic ori acţiuni administrative de dispoziţie, dar şi acţiuni de ordin profesional sau tehnic. De aceea, pentru a atesta calitatea de persoană cu funcţie de răspundere, este decisiv să stabilim că, într-un caz concret, făptuitorul a exercitat tocmai funcţiile autorităţii sau a întreprins tocmai acţiuni de ordin organizatorico-economic sau acţiuni administrative de dispoziţie, şi nu acţiuni de ordin profesional sau tehnic.

În consecinţă, nu au calitatea de persoane cu funcţie de răspundere lucrătorii întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor de stat, care exercită funcţii pur profesionale sau tehnice (de exemplu, medicii, pedagogii etc.). În acelaşi timp – dacă, în afară de exercitarea funcţiilor pur profesionale sau tehnice, persoanele în cauză sunt învestite cu funcţiile autorităţii sau cu funcţii de ordin administrativ de dispoziţie sau de ordin organizatorico-economic – ele vor fi considerate persoane cu funcţie de răspundere (de exemplu: medicul care eliberează certificatul de concediu medical; medicul din cadrul Consiliul pentru determinarea dizabilităţii şi capacităţii de muncă, care eliberează certificatul de dizabilitate şi capacitate de muncă; medicul din cadrul comisiei de expertiză medico-militară, care semnează concluzia de inaptitudine a recrutului de a satisface serviciul militar în termen; profesorul din cadrul comisiei de admitere, de examinare sau de calificare, care semnează documentul de promovare a candidatului (studentului, masterandului, doctorandului, audientului etc.)

În încheiere, consemnăm că, în principal, calitatea specială a subiectului este ceea ce deosebește infracțiunea prevăzută la alin. (2) art. 330² CP RM de infracțiunea specificată la alin. (1) art. 330² CP RM. Astfel, infracțiunea prevăzută la alin. (2) art. 330² CP RM este săvârșită de o persoană cu funcţie de demnitate publică. Conform alin. (3) art. 123 CP RM, „prin persoană cu funcţie de demnitate publică se înţelege:

‒ persoana al cărei mod de numire sau de alegere este reglementat de Constituţia Republicii Moldova sau care este învestită în funcţie, prin numire sau prin alegere, de către Parlament, Preşedintele Republicii Moldova sau Guvern, altă persoană cu funcție de demnitate publică stabilită prin lege[8];
‒ persoana căreia persoana cu funcţie de demnitate publică i-a delegat împuternicirile sale”.

Concluzii

Din analiza redată mai sus, rezultă că în România există un cadru legislativ și instituțional bine consolidat pentru a controla și sancționa dobândirea averii în mod ilicit, ce implică atât o procedură administrativă, cât și una jurisdicțională.

Tindem să fim de acord cu punctul de vedere [22, pp.114-115]  potrivit căruia incriminarea îmbogățirii ilicite ar avea ca efect subminarea legitimității ANI, iar, pentru a combate eficient această formă de ilicit, accentul nu trebuie plasat asupra eventualei privări de libertate, ci trebuie acordată prioritate lipsirii făptuitorului de profiturile obținute (aceasta fiind, de altfel, tendința mondială în ceea ce privește infracțiunile generatoare de profit).

În mod corelativ, există anumite texte de incriminare care contribuie la scopul contracarării îmbogățirii ilicite, cum ar fi spălarea banilor (art. 49 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative[9]) și tăinuirea (art. 270 Cod penal), în concordanță cu prevederile art. 23 și art. 24 UNCAC.

Mai mult, în aplicarea prevederii constituționale prevăzute în cuprinsul art. 44 alin (9) din legea fundamentală română, potrivit căruia „bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii[10] pot fi confiscate numai în condiţiile legii”, Codul penal român reglementează măsura de siguranță a confiscării – speciale (art. 112) și extinse (art. 112¹)[11] – având natura juridică a unei „sancțiuni penale cu caracter preventiv” [27, p.624]. De asemenea, este reglementată posibilitatea luării măsurii confiscării speciale de către judecătorul de cameră preliminară inclusiv în ipoteza în care procurorul a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, în conformitate cu dispozițiile art. 549¹ Cod procedură penală român. Iar, spre deosebire de confiscarea averii nejustificate prin procedura examinată mai sus, din analiza sistematică a jurisprudenței CEDO cu relevanță în materie, rezultă că măsura confiscării prevăzută de Codul penal intră în categoria „pedepselor”, în sensul autonom prevăzut în art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului^[12].

Cu toate acestea, în situația în care legiuitorul din România ar intenționa să incrimineze, totuși, îmbogățirea ilicită, urmând modelul legiuitorului din Republica Moldova, o atentă examinare a standardelor constituționale s-ar impune, pentru a evita eventuale critici de neconstituționalitate.

În altă ordine de idei, faptele incriminate în art. 330² CP RM se caracterizează prin următoarele:

1) subiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) art. 330² CP RM este persoana cu funcţie de răspundere sau persoana publică;
2) în cazul infracţiunii specificate la alin. (2) art. 330² CP RM, subiect este persoana cu funcţie de demnitate publică;
3) în ipoteza ambelor infracţiuni, fapta prejudiciabilă constă în acţiunea de deţinere a bunurilor;
4) reprezentând obiectul material sau imaterial al infracţiunii, bunurile în cauză trebuie să îndeplinească următoarele două condiţii:

1. valoarea lor să depăşească substanţial valoarea mijloacelor dobândite;
2. în baza probelor, să se constate că ele nu aveau cum să fie obţinute licit.

Adoptarea art. 330² CP RM îşi are suportul în art. 20 al UNCAC. Aidoma spălării banilor, îmbogăţirea ilicită este în mod obligatoriu precedată de săvârşirea unei fapte generatoare de venituri ilicite.

Săvârşind îmbogăţirea ilicită, făptuitorul urmăreşte pur şi simplu să deţină veniturile obţinute din coruperea pasivă, din traficul de influenţă, din delapidarea averii străine etc. Aceasta demonstrează că îmbogăţirea ilicită poate să nu aibă o fizionomie distinctă şi poate fi privită doar ca realizare a scopului faptei generatoare de venituri ilicite. Iar aceasta înseamnă că dispoziţia de la art. 330² CP RM poate veni în contradicţie cu principiul de neadmitere a sancţionării duble a aceleiaşi fapte.

Utilizarea în art. 330² CP RM a termenului „substanţial” reduce claritatea și previzibilitatea acestui articol.  Este imperioasă cuantificarea diferenței dintre valoarea bunurilor deținute de către făptuitor și valoarea mijloacelor dobândite de către acesta.

[1] Legea nr. 18/1968 a fost abrogată explicit prin art. 40 din Legea nr. 115/1996, menționată infra.
[2] Acestea sunt următoarele: 1. Preşedintele României; 2. consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat; 3. preşedinţii Camerelor Parlamentului, deputaţii şi senatorii; 4. membrii din România în Parlamentul European şi membrii în Comisia Europeană din partea României; 5. prim-ministrul, membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat, asimilaţii acestora, precum şi consilierii de stat din aparatul de lucru al prim-ministrului; 6. membrii Consiliului Superior al Magistraturii; 7. judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, asimilaţii acestora, precum şi asistenţii judiciari; 8. personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor; 9. judecătorii Curţii Constituţionale; 10. membrii Curţii de Conturi şi personalul cu funcţii de conducere şi de control din cadrul acesteia; 11. preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţie; 12. Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; 13. preşedintele şi vicepreşedintele Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal; 14. membrii Consiliului Concurenţei; 15. membrii Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii; 16. membrii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare; 17. membrii Consiliului Economic şi Social; 18. membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor; 19. membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private; 20. membrii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării; 21. membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului; 22. membrii consiliilor de administraţie şi ai comitetelor directoare ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi ale Societăţii Române de Televiziune; 23. preşedintele şi vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi membrii Consiliului Naţional de Integritate; 24. directorul general şi membrii consiliului director al Agenţiei Naţionale de Presă AGERPRES; 25. directorul Serviciului Român de Informaţii, prim-adjunctul şi adjuncţii săi; 26. directorul Serviciului de Informaţii Externe şi adjuncţii săi; 27. personalul diplomatic şi consular; 28. directorul Serviciului de Protecţie şi Pază, prim-adjunctul şi adjunctul său; 29. directorul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, prim-adjunctul şi adjuncţii săi; 30. aleşii locali; 31. persoanele cu funcţii de conducere şi de control, precum şi funcţionarii publici, inclusiv cei cu statut special, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul tuturor autorităţilor publice centrale ori locale sau, după caz, în cadrul tuturor instituţiilor publice; 32. persoanele cu funcţii de conducere şi de control din cadrul unităţilor sistemului de învăţământ de stat şi unităţilor de stat din sistemul de sănătate publică; 33. personalul încadrat la cabinetul demnitarului în administraţia publică centrală, precum şi personalul încadrat la cancelaria prefectului; 34. membrii consiliilor de administraţie, ai consiliilor de conducere sau ai consiliilor de supraveghere, precum şi persoanele care deţin funcţii de conducere în cadrul regiilor autonome de interes naţional sau local, companiilor şi societăţilor naţionale sau, după caz, societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar sau semnificativ; 35. guvernatorul, prim-viceguvernatorul, viceguvernatorii, membrii consiliului de administraţie, angajaţii cu funcţii de conducere ai Băncii Naţionale a României, precum şi personalul din conducerea băncilor la care statul este acţionar majoritar sau semnificativ; 36. personalul instituţiilor publice, inclusiv personalul angajat cu contract individual de muncă, implicat în realizarea procesului de privatizare, precum şi personalul instituţiilor şi autorităţilor publice, inclusiv personalul angajat cu contract individual de muncă, care administrează sau implementează programe ori proiecte finanţate din fonduri externe sau din fonduri bugetare; 37. preşedinţii, vicepreşedinţii, secretarii şi trezorierii federaţiilor şi confederaţiilor sindicale; 38. prefecţii şi subprefecţii; 39. candidaţii pentru funcţiile de Preşedinte al României, deputat, senator, consilier judeţean, consilier local, preşedinte al consiliului judeţean sau primar.

[3] A se vedea art. 13 și următoarele din Legea nr. 144/2007.
[4] A se vedea art. 34 și următoarele din Legea nr. 144/2007.
[5] Art. 3 din Legea nr. 176/2010.
[6] În data de 30.01.2020, pe portalul ANI puteau fi consultate 7.712.461 de declarații de avere și de interese.
[7] Accentuăm că art. 330² CP RM stabilește răspunderea pentru două infracțiuni de sine stătătoare. Aceste infracțiuni se pot afla între ele în concurs. Or, calitatea specială de persoană cu funcție de demnitate publică, ce caracterizează subiectul infracțiunii în ipoteza consemnată la alin. (2) art. 330² CP RM, nu se poate suprapune calității speciale de persoană cu funcţie de răspundere sau de persoană publică, ce caracterizează subiectul infracțiunii în ipoteza consemnată la alin. (1) art. 330² CP RM. Toate aceste calități speciale ale subiectului infracțiunii sunt calitativ diferite. Ele se exclud una pe cealaltă și nu pot fi complementare una față de cealaltă.
[8] Conform anexei la Legea Republicii Moldova nr. 199/2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică, funcţii de demnitate publică se consideră: Preşedinte al Republicii Moldova; Preşedinte al Parlamentului; Prim- ministru; Vicepreşedinte al Parlamentului; Prim-viceprim-ministru; Viceprim-ministru; Preşedinte al comisiei permanente a Parlamentului; Vicepreşedinte al comisiei permanente a Parlamentului; Preşedinte al fracţiunii parlamentare; Membru al Biroului permanent al Parlamentului; Secretar al comisiei permanente a Parlamentului; Deputat în Parlament; Ministru; Secretar general al Guvernului; Secretar de stat; Guvernator (Başcan) al Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia; Preşedinte al Adunării Populare a Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia; Vicepreşedinte al Adunării Populare a Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia; Preşedinte al comisiei permanente a Adunării Populare a Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia; Prim-vicepreşedinte şi vicepreşedinte al Comitetului Executiv al Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia; Primar general al municipiului Chişinău, primar, viceprimar, pretor şi vicepretor; Preşedinte, vicepreşedinte al raionului; Director general (director) al autorităţii administrative centrale; Preşedinte, judecător, judecător asistent al Curţii Constituţionale; Preşedinte, membru al Consiliului Superior al Magistraturii cu activitatea de bază în Consiliu, inspector-judecător din Inspecţia judiciară; Preşedinte, vicepreşedinte, judecător al Curţii Supreme de Justiţie; Preşedinte, vicepreşedinte, judecător al curţii de apel; Preşedinte, vicepreşedinte, judecător al judecătoriei; Procuror General, adjunct al Procurorului General, procurori de toate nivelurile; Preşedinte, membru al Consiliului Superior al Procurorilor cu activitatea de bază în Consiliu; Avocat al Poporului, Avocat al Poporului pentru drepturile copilului, adjunct al Avocatului Poporului; Preşedinte, vicepreşedinte, membru al Curţii de Conturi; Director, director adjunct al Serviciului de Informaţii şi Securitate; Director, director adjunct al Centrului Naţional Anticorupţie; Preşedinte, vicepreşedinte, secretar al Comisiei Electorale Centrale; Preşedinte, membru al Consiliului Coordonator al Audiovizualului; Preşedinte, vicepreşedinte, membru al Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare; Preşedinte, vicepreşedinte al Autorității Naționale de Integritate; Preşedinte al Consiliului pentru prevenirea şi eliminarea discriminării şi asigurarea egalităţii; Guvernator, prim-viceguvernator, viceguvernator al Băncii Naţionale a Moldovei, membru al Consiliului de supraveghere al Băncii Naţionale a Moldovei; Director general, director al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică; Director, director adjunct al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei; Director general, director general adjunct, consilier pentru soluționarea contestațiilor al Agenției Naţionale pentru Soluționarea Contestațiilor; Preşedinte, vicepreşedinte, membru al Plenului Consiliului Concurenţei; Director, director adjunct al Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat; Director, director adjunct al Centrului Naţional pentru Protecţia Datelor cu Caracter Personal; Director general,al Agenţiei Naţionale pentru Siguranţa Alimentelor; Director general al Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină; Director general al Casei Naţionale de Asigurări Sociale; Agent guvernamental – reprezentant al Guvernului Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului; Director, director adjunct al Serviciului Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor; Șef, șef adjunct al oficiului teritorial al Cancelariei de Stat, reprezentant al Guvernului în teritoriu.
[9] Publicată în M. Of. nr. 589 din 18.07.2019. Prin acest act normativ recent, au fost transpuse Directiva (UE) 2015/849 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului și Directiva (UE) 2016/2.258 de modificare a Directivei 2011/16/UE în ceea ce priveşte accesul autorităţilor fiscale la informaţii privind combaterea spălării banilor.
[10] Enumerarea conduitelor ilicite prin acest text constituțional nu este limitativă (A. Crișu-Ciocîntă, Confiscarea extinsă. Teorie și practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 79).
[11] În ceea ce privește confiscarea extinsă, art. 5 din Directiva 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, prevede obligația ca Statele Membre să adopte „măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale” (s.n.).
[12] A se vedea, de exemplu, Cauza Sud Fondi SRL ș.a. c. Italiei, hotărârea din 20.01.2009, apud T. Toader, M.-I. Michinici, A. Crișu-Ciocintă, M. Dunea, R. Răducanu, S. Rădulețu, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 212; CEDO, Welch c. Regatului Unit, hotărârea din 09 februarie 1995, parag. 35, apud M. Udroiu, op.cit., p. 637.

*Acest articol a fost publicat în: revista Studia Universitatis nr.8 (138) 2020.

Referințe bibliografice:

1. United Nations Convention against Corruption. [Accesat: 09.03.2020] Disponibil: https://www.unodc.org/unodc/en/corruption/uncac.html.
2. Legea nr.365 din 15.09.2004 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003. Publicată în: Monitorul Oficial al României, Partea I, 2003, nr.758. Republicată în: Monitorul Oficial al României, 2003, nr.767.
3. Legea nr.158 din 06.07.2007 pentru ratificarea Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei. Publicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 103-106.
4. UNODC, State of Implementation of the United Nations Convention Against Corruption Law Enforcement and International Cooperation, ed. a 2-a, United Nations, Viena, octombrie 2017. [Accesat: 09.03.2020] Disponibil: https://www.unodc.org/documents/treaties/UNCAC/COSP/session7/V.17-04679_E-book.pdf
5. Legea nr.326 din 23.12.2013 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 23.12.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2014, nr.47-48.
6. Notă informativă la proiectul Legii pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. [Accesat: 09.03.2020] Disponibil: http://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/1987/language/ro-RO/Default.aspx
7. Decizia Curții Constituționale a României nr.64/1996 privind pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a Legii nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit. În: Monitorul Oficial al României, 1996, 181
8. DANILEȚ, C. Opinie despre prezumția liceității dobândirii averii, 24.06.2011. [Accesat: 09.03.2020] Disponibil: juridice.ro.
9. Decizia Curții Constituționale a României nr. 415 din 14 aprilie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cap. I „Dispoziţii generale” (art. 1-9), ale art. 11 lit. e), f) şi g), ale art. 12 alin. (2), ale art. 13, ale art. 14 lit. c), d), e) şi f), ale art. 17, ale art. 38 alin. (2) lit. f), g) şi h), ale art. 42 alin. (2), (3) şi (4), ale cap. VI „Verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor” (art. 45-50) şi ale art. 57 din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate. În: Monitorul Oficial al României, 2010, nr.294.
10. CSM: Eliminarea prezumției de liceitate a dobândirii averilor ar reprezenta un regres, 21.06.2011. [Accesat: 09.03.2020] Disponibil: https://www.mediafax.ro/social/csm-eliminarea-prezumtiei-de-liceitate-a-dobandirii-averilor-ar-reprezenta-un-regres-9767468.
11. BÎRSAN, C. Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți. București:  All Beck, 2005. 1273 p. ISBN 973-655-663-8.
12. Legea nr.135 din 01.07.2010 privind Codul de procedură penală. În: Monitorul Oficial al României, 2010, nr.486, cu modificările și completările ulterioare.
13. CEDO, Guide on Article 6 of the European Convention on Human Rights. Right to a Fair Trial (Criminal Limb), 13.12.2019. [Accesat: 09.03.2020] Disponibil: https://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_6_criminal_ENG.pdf
14. UNODC, Legislative guide for the implementation of the United Nations Convention against Corruption, ed. a 2-a, United Nations, New York, aprilie 2012. [Accesat: 09.03.2020] Disponibil: https://www.unodc.org/documents/treaties/UNCAC/Publications/LegislativeGuide/UNCAC_Legislative_Guide_E.pdf
15. Legea nr.115 din 16.10.1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici. În: Monitorul Oficial al României, 1996, nr.263, cu modificările și completările ulterioare.
16. Legea nr.144 din 21.05.2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate. În: Monitorul Oficial al României, 2009, nr.535, cu modificările și completările ulterioare.
17. Legea nr.176 din 01.09.2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr.144/2007, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative. În: Monitorul Oficial al României, 2010, nr.621, cu modificările și completările ulterioare.
18. Legea nr.161 din 19.04.2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. În: Monitorul Oficial al României, 2003, nr.279, cu modificările și completările ulterioare.
19. Legea nr. 286 din 17.07.2009 privind Codul penal. În: Monitorul Oficial al României, 2009, 510, cu modificările și completările ulterioare.
20. Decizia Curții Constituționale a României, nr. 418 din 03.07.2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (2) teza a doua și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, a art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali și a art. 46 alin. (1) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001. În: Monitorul Oficial al României, 2014, 563.
21. ANI, Raport anual de activitate – 2018. [Accesat: 09.03.2020] Disponibil: https://www.integritate.eu/Files/Files/Noutati/Raport_Activitate_Anual_ANI_2018.pdf
22. JORGE, G. Cadrul legislativ din România privind îmbogățirea ilicită, proiect coordonat de ABA/CEELI. [Accesat: 09.03.2020] Disponibil: http://old.mpublic.ro/jurisprudenta/publicatii/imbogatirea_ilicita.pdf
23. Tabelul obiecţiilor şi propunerilor la proiectul Legii pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. [Accesat: 09.03.2020] Disponibil: http://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/1987/language/ro-RO/Default.aspx
24. Об уголовной ответственности за незаконное обогащение чиновников и иных лиц, обязанных представлять сведения о своих доходах и расходах. Инициатива № 77Ф9376. [Accesat: 09.03.2020] Disponibil: https://www.roi.ru/9376/
25. Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova6 din 16.04.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală (confiscarea extinsă şi îmbogăţirea ilicită). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2015, nr. 115-123.
26. Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr.1/2001 privind controlul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 183 din Codul penal. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 8-10.
27. UDROIU, M. Drept penal. Partea generală, ed. a 6-a. București: Ed. C.H. Beck, 2019. 862 p. ISBN 978-606-18-0865-6.