Dr. Dorina Gurev

Din toate timpurile se observă tendinţa oamenilor de a-şi reuni eforturile în activitatea sa. În acest sens, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în art.20 confirmă această aspiraţie, aducând-o la rang de principiu: „orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi asociere paşnică”. [9, 11-17] Însă, practica socială ne arată că tendinţa firească a omului spre asociere nu are loc numai în cazurile activităţiilor utile societăţii, ci şi în cazul activităţiilor nocive, susceptibile infracţionalităţii. Respectiva cooperare, când oamenii îşi unesc eforturile pentru a săvârşi fapte prevăzute de legea penală, constiuie pluralitate de făptuitori. Pentru existenţa pluralităţii de făptuitori se impune în calitate de condiţie sine qua non pluralitatea de persoane, unitatea de infracţiune, cooperarea materială şi coeziunea subiectivă, altfel zis, implică un efort comun al mai multor persoane materializat în producerea unui rezultat ilicit unic. Mai mult, pluralitatea evidenţiază caracterul indivizibil al contribuţiei tuturor făptuitorilor la violarea (înfrângerea) legii penale. [10, 685-686]

Cu referire la prevederile legale ale pluralităţii de făptuitori, legea penală a Republicii Moldova consacră un capitol întreg. Astfel, în Capitolul IV din Partea Generală a Codului penal al Republicii Moldova, cu titlul – „Participaţia” (art.41-49), este dată noţiunea participaţiei penale, sunt indicaţi participanţii la infracţiune şi se stabileşte formele participaţiei. Mai mult, prin consacrarea în Partea Generală a legii penale a circumstanţei agravante săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie (lit.c) alin.(1) art.77 CP RM) şi în Partea Specială a legii penale în componenţele de infracţiuni calificate a variantelor agravate: săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane; de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, legiuitorul scoate în evidenţă periculozitatea sporită a ipotezei comiterii infracţiunii prin asocierea eforturilor a mai multor persoane. Nu putem obiecta asupra pericolului social sporit ce emană din pluralitatea de făptuitori, întrucât acesta se fundamentează pe ideea sporirii probabilităţii materializării intenţei şi atingerii scopului infracţional. Referindu-ne la subiectul investigat, reiterăm că în cazul săvârşirii infracţiunii de răpire a unei persoanei în prezenţa pluralităţii de făptuitori, va exista o probabilitate mai mare ca victima să nu opună rezistenţă. Deci, pluralitatea de făptuitori va avea un impact mai mare asupra conştiinţei şi voinţei victimei, fapt realizat de către făptuitori, motiv din care în majoritatea cazurilor se purcede la o cooperare dintre două sau mai multe persoane, în sensul participării la săvârşirea acestei infracţiuni.

Necesitatea studierii problemelor de calificare a infracţiunii de răpire a unei persoane, săvârşită prin participaţie se impune prin faptul că infracţiunea de răpire a unei persoane este una etapizată, astfel apar dificultăţi în aprecierea rolului fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii. Aceste dificultăţi se profilează îndeosebi în prezenţa circumstanţei agravante de la lit.e) alin.(2) art.164 CP RM (răpirea unei persoane de două sau mai multe persoane) şi cea de la lit.a) alin.(3) art.164 CP RM (răpirea unei persoane săvârşite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală), ambele desemnând o circumstanţă obiectivă, constituind o pluralitate de făptuitori, cu particularitatea că ultima reprezintă o pluralitatea constituită.

Condiţiile în care infracţiunea de răpirea unei persoane este săvârşită în participaţie sunt stabilite din definiţia legală a numitei noţiuni. Astfel, în conformitate cu art.41 CP RM, participaţia penală reprezintă cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvîrşirea unei infracţiuni intenţionate. Prin urmare, dat fiind faptul că, infracţiunea de răpire a unei persoane este intenţionată, rezultă posibilitatea participaţiei în următoarele condiţii:

– condiţii ce vizează aspectul obiectiv şi anume: să fie comisă o infracţiune de răpire a unei persoane consumată, ori rămasă în faza de tentativă, ori pregătirea de această infracţiune; la comiterea acestei infracţiuni să-şi fi adus contribuţia mai multe persoane (cel puţin două); şi,
– condiţia ce priveşte legătura subiectivă între participanţi, mai precis, toţi participanţii trebuie să fie animaţi de aceeaşi formă de vinovăţie de a săvârşi fapta dată şi anume intenţia.

Este necesar de accentut că, aceste condiţii ale participaţiei la infracţiunea de răpire a unei persoane, ca de altfel, la toate infracţiunile intenţionate, trebuie întrunite cumulativ, lipsa oricăreia dintre ele atrage inexistenţa participaţiei penale. [2, 404]

În acest studiu, ne propunem să analizăm încadrarea juridică a agravantelor prevăzute la lit.e) alin.(2) art.164 CP RM şi lit.a) alin.(3) art.164 CP RM prin prisma participaţiei penale în scopul de a face o conexiune între normelor Părţii Generale a legii penale şi a Părţii Speciale a legii penale, deoarece participaţia simplă şi participaţia complexă nu se regăsesc în Partea Specială a Codului penal al Republicii Moldova.

Pentru calificarea infracţiunilor în condiţiile participaţiei penale, în viziunea unor autori, [20, 37-38; 23, 332-334;24, 110] este necesară identificarea nu doar a tipurilor participanţilor la infracţiune, adică a contribuţiei fiecărui făptuitor la comiterea faptei – autorat, organizare, instigare, complicitate (art.42 CP RM), ci şi a formei participaţiei penale – participaţie simplă, participaţie complexă, grup criminal, organizaţie criminală (art.43 CP RM). Aderăm la această afirmaţie deoarece, având în vedere specificul reflectării fragmentare a participaţiei în Partea Specială a Codului penal, anume prin prezenţa circumstanţelor agravante: „de două sau mai multe persoane”; „de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală”. Astfel, investigaţia dată o vom concepe prin prisma formelor participaţiei, ţinând cont de contribuţia fiecărui participant la realizarea intenţiei infracţionale.

Ab initio, vom statua asupra problemelor de încadrare în cazul participaţiei simple.

Bazându-ne pe prevederile art.44 CP RM, determinăm că, infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă dacă, la săvârşirea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii. Însă, legiuitorul a ezitat să identifice contribuţia coautorului în procesul actului infracţional şi nu a fixat o reglementare distinctă pentru această instituţie, aceasta deoarece, fiecare coautor este totodată şi autor. Astfel, potrivit alin.(2) art.42 CP RM autor este, persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod. Prin urmare, coautorul este persoana care nemijlocit a participat împreună cu una sau mai multe persoane la săvârşirea infracţunii. După cum este susţinut în literatura de specialitate, pentru recunoaşterea calităţii de coautor este suficient ca persoana doar parţial să fi executat acţiuni prevăzute de dispoziţia normei Părţii Speciale a Codului penal. [11, 62] Aceste acţiuni pot fi tehnic diferite şi executate la interval de timp diferit, însă împreună ele trebuie să formeze nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii.

Reieşind din aceste considerente, şi din esenţa juridică a infracţiunii de răpire a unei persoane care are un caracter etapizat şi complex, rezultă că coautorii, pot executa concomitent fie întreaga latură obiectivă a infracţiunii (adică, capturarea pe ascuns sau deschis a unei persoane urmată de luarea şi deplasarea, împotriva voinţei acesteia, într-un alt loc de unde se afla, cu ulterioara ei reţinere ilegală), fie o parte din latura obiectivă (adică, o etapă a infracţiunii, sau în exclusivitate una din acţiunile adiacente (aplicarea violenţei fizice sau psihice, înşelăciunea, abuzul de încredere, aducerea victimei în stare de neputinţă).

În practica judiciară se întâlnesc cazuri când realizarea parţială a laturii obiective a infracţiunii de răpire a unei persoane nu este apreciată ca fiind coautorat. Aceasta rezultă analizând următorul caz: La 12.04.2010, aproximativ la orele 09:30, în s.Ciulucani r-ul Teleneşti, C.V. şi J.A. urmărind scopul răpirii persoanei, prin aplicarea violenţei fizice, în stradă, asupra lui E.A., exprimată prin lovituri cu pumnul şi picioarele peste diferite părţi ale corpului, cauzându-i vătămări corporale uşoare cu dereglarea sănătăţii de scurtă durată sub formă de plagă pe cap, echimoză pe torace, sub pretextul relaţiilor ostile avute anterior, contrar voinţei lui E.A., l-au urcat forţat în automobilul de model ”Opel Cadet” cu n/î CET 821, ce-i aparţine lui C.V. şi l-au dus în gospodăria acestuia din urmă în s.Mândreşti, r-ul Teleneşti. Aducându-l în beci, l-au legat cu mâinile la spate cu un cablu metalic, contrar voinţei privându-l de libertate pe o durată de timp, apoi continuându-şi acţiunile criminale, în mod forţat, l-au urcat în portbagajul automobilului, unde în stradă a fost depistat de către colaboratorul de poliţie şi acţiunile lui au fost curmate.

Prin sentinţei Judecătoriei Teleneşti, J.A. a fost achitat pe indicii infracţiunii prevăzuţi la lit.e) alin.(2) art.164 CP RM, pe motiv că nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii, iar acţiunile lui C.V. au fost recalificate de la lit.e) alin.(2) art.164 CP RM în baza alin.(1) art.164 CP RM. [17]

Colegiul penal al Curţii de Apel Bălţi, apreciind probele pe cauză din punct de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii lor, iar toate în ansamblu din punct de vedere al coroborării lor, a reţinut următoarele: Deşi J.A. se consideră nevinovat, declaraţiile sale confirmă implicarea lui în răpirea lui E.A.; or, potrivit lor, la 12.04.2010 în s.Ciulucani r-ul Teleneşti E.A. a adus automobilul lui C.V., pentru ca să-l urce pe pătimit şi să-l ducă acasă la C.V., pentru ca acela să-şi ceară scuze de la mama ultimului. Probele indicate combat versiunea ambilor inculpaţi că răpirea a fost comisă doar de către C.V. şi cu certitudine confirmă, că J.A. cunoştea despre intenţia lui C.V. de a-l răpi pe E.A. şi ambii au acţionat cu intenţie unică. În drept fapta infracţională a lui C.V. şi J.A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la lit.e) alin.(2) art.164 CP RM – răpirea unei persoane, săvârşită de două persoane. [6]

De menţionat că, Decizia Colegiul penal al Curţii de Apel Bălţi a fost menţinută prin Decizia Curţii Supremă de Justiţie a Republicii Moldova. [7]

În context, indispensabil este de a supune analizei ipoteza în care făptuitorul realizează în exclusivitate ultima etapă a răpirii persoanei, adică privarea ilegală de libertate. Aceasta întrucât, legea penală incriminează fapta de răpire a unei persoane într-o componenţă distinctă de infracţiune (art.166 CP RM). Deoarece ultima etapă a acţiunii principale a răpirii unei persoane este identică cu infracţiunea de privaţiune ilegală de libertate, în scopul unei încadrări juridice corecte, este necesar de analizat atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă, fapt care concordă cu principiul incriminării subiective stipulat de art.6 CP RM.

Astfel, identificăm trei ipoteze:

1. cazul în care făptuitorul cunoştea din timp despre săvârşirea infracţiunii de răpire a persoanei, încadrarea juridică va fi în conformitate cu lit.e) alin.(2) art.164 CP RM, aceasta deoarece în acest caz îşi face existenţa o înţelegere prealabilă între făptuitori cu repartizarea rolurilor, deci suntem în prezenţa participaţiei simple ce a fost analizată anterior, iar făptuitorul manifestă intenţie în vederea săvârşirii infracţiunii de răpire a unei persoane de către două sau mai multe persoane;
2. cazul în care nu cunoştea din timp, însă în momentul privării ilegale de libertate a victimei îşi dă seama de acţiunile anterioare săvârşite de ceilalţi făptuitori şi le-a acceptat (de exemplu, este anunţat că victima a fost adusă în acest loc forţat, sau este prezent în momentul când victima este adusă). Calificarea faptei se va face de asemnea potrivit lit.e) alin.(2) art.164 CP RM. Păstrarea acestei agravante în această situaţie se impune prin intenţia spontană (repentină) a făptuitorului. Dat fiind faptul că, făptuitorul îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor săvârşite anterior, a prevăzut urmările prejudiciabile, le-a dorit sau a admis în mod conştient survenirea lor, ceea ce presupune că, intenţia de a participa la realizarea laturii obictive a apărut imediat;
3. cazul în care nu cunoştea din timp şi nici nu a avut cum să afle despre capturarea şi deplasarea victimei, se va reţine alin.(1) art.166 CP RM când el în mod individual lipseşte victima ilegal de libertate şi lit.d) alin.(2) art.166 CP RM dacă privarea ilegală de libertate este săvârşită împreună cu alţi făptuitori. Ceea ce este caracteristic în această situaţie este faptul că, făptuitorul nu-şi dădea seama de acţiunile infracţionale anterioare săvârşite, adică executarea primelor etape de realizare a infracţiunii de răpire a unei persoane, şi deci, nu putea să prevadă şi urmarea prejudiciabilă. În aşa mod constatăm că, atitudinea intelectiv-volitivă a făptuitorului îmbracă forma intenţiei (directe sau indirecte), în exclusivitate de privare ilegală de libertate.

În altă ordine de idei, este cazul de menţionat că, poate fi considerat coautor şi persoana care era prezentă la aplicarea violenţei sau ameninţarea cu aplicarea unei astfel de violenţă, astfel, în mod fictiv provoacând victimei stări psihice sau nervoase în scopul reprimării voinţei ei de a opune rezistenţă, dacă această persoană are intenţie unică de a răpi victima, astfel realizând acţiunea adiacentă – constrângerea psihică. De asemenea, coautor la săvârşirea infracţiunii de răpire a unei persoane, poate fi şi acea persoană care în virtutea calităţilor sale speciale (de exemplu: rudă sau prieten al victimei, colaborator al unor instituţii de stat), prin prezenţa sa, face credibilă inducerea în eroare a victimei sau sporeşte buna-credinţă în dovezile aduse, pentru a convinge victima să se deplaseze în locul reţinerii ei în mod ilegal, astfel săvârşind acţiunea adiacentă de înşelare sau abuz de încredere. Trebuie de menţionat că, prezenţa acestei persoane nu trebuie să fie întâmplătoare. Pentru a o trage la răspundere penală este necesar de demonstrat intenţia ei de a răpi această persoană.

Prin prisma acestor raţionamente şi a interpretării legii penale, am stabilit că în cazul participaţiei simple suntem în prezenţa circumstanţei agravante prevăzute la lit. e) alin.(2) art.164 CP RM şi anume, răpirea unei persoane de două sau mai multe persoane. Însă, este neîntemeiat să considerăm că circumstanţa agravantă „de două sau mai multe persoane” se aplică doar în cazurile în care infracţiunea e săvârşită în coautorat; aceasta deoarece, legiuitorul nu utilizează sintagma „săvârşirea infracţiunii în coautorat” sau „de doi sau mai mulţi subiecţi al infracţiunii”, [3, 9] în aşa mod, înţelesul noţiunii „de două sau mai multe persoane” ca circumstanţă agravantă, este mult mai larg decât noţiunea de „participaţie simplă”.

În această ordine de idei, ţinem să menţionăm că, interpretările cauzale, [12; 13] deşi se referă la alte componenţe de infracţiuni, sunt valabile şi pentru infracţiunea de răpire a unei persoane, întrucât ne se admit standarde duble atribuite uneia şi aceleiaşi sintagme. Astfel, săvârşirea infracţiunii „de două sau mai multe persoane” presupune trei ipoteze:

1. a fost săvârşită în coautorat (inclusiv coautorat cu repartizarea rolurilor);
2. a fost săvârşită de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu o persoană, care nu întruneşte aceste semne;
3. a fost săvârşită de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, prin intermediul unei persoane, care cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de răspundere penală.

Nu supunem analizei şi justificării aceste ipoteze, dat fiind faptul că, în doctrină [4, 2; 5, 167; 16, 79; 18, 219-220; 19, 152] au fost aduse argumente fundamentate în susţinerea acestei idei la care ne alăturăm.

În alt context, studiind legislaţia altor state stabilim că, agravanta analizată a infracţiunii de răpire a unei persoane este constituită diferit decât în legislaţia naţională, şi anume: „de un grup de persoane cu înţelegere prealabilă” (lit.a) alin.(2) art.126 Codul penal al Federaţiei Ruse [32], alin.(2) art.146 Codul penal al Ucrainei [33], pct.6) alin.(2) art.182 Codul penal al Republicii Beloruse [28], lit.a) alin.(2) art.125 Codul penal al Republicii Kazahstan [29]; lit.в) alin.(2) art.137 Codul penal al Republicii Uzbekistan [31], lit.a) alin.(2) art.130 Codul penal al Republicii Tadjâkistan [30]). Astfel construită, este redusă aplicabilitatea acesteia, deoarece săvârşirea infracţiunii de un grup de persoane cu o înţelegere prealabilă, în conformitate cu legislaţia acestor state, cu excepţia Republicii Uzbekistan, reprezintă situaţia în care, două sau mai multe persoane, din timp s-au înţeles la săvârşirea infracţiunii în calitate de coautori (alin.(2) art.35 Codul penal al Federaţiei Ruse, alin.(2) art.28 Codul penal al Ucrainei, alin.(2) art.17 Codul penal al Republicii Beloruse, alin.(2) art.31 Codul penal al Republicii Kazahstan, alin.(2) art.39 Codul penal al Republicii Tadjâkistan). Aceasta presupune în calitate de condiţie obligatorie, repartizarea prealabilă a rolurilor între participanţi, determinarea timpului săvârşirii infracţiunii, metodelor sau a mijloacelor de săvârşire a infracţiunii etc. Deci, în mod nejustificat, este favorizată întrucâtva situaţia făptuitorului în cazul în care nu există acestă înţelegere. În viziunea noastră, periculozitatea sporită nu este determinată de premeditarea faptei, ci de numărul făptuitorilor, fapt care sporeşte atingerea rezultatului infracţional, ceea ce a luat în consideraţie legiuitorul Republicii Moldova.

Revenind la ipoteza reliefată supra în care făptuitorul realizează doar ultima etapă a activităţii infracţionale a răpirii persoanei, în practica judiciară a Federaţiei Ruse, s-a format o regulă potrivit căreia, încadrarea juridică se realizează în acord cu art.127 Cod penal al Federaţiei Ruse (privaţiunea ilegală de libertate). Următorul caz confirmă aceasta: T.B. şi K.I. considerând că, S. şi K. sunt implicaţi în răpirea mijlocului de transport a lui T.B., i-au bătut, i-au urcat în portbagajul automobilului şi i-au deplasat de la cafenea acasă la T.B. Acasă victimele au fost plasate într-o încăpere de la subsol şi T.B. i-a anunţat pe feciorul său T.E. şi paznicul E. despre scopul şi motivele aflării lui S. şi K. în casă.

Ulterior E. şi T.E. au participat la aplicarea violenţei fizice în  rezultatul cărora S. A decedat. La indicaţiile lui T.B., T.E. şi E. au urcat corpul neînsufleţit a lui S. în portbagaj, iar pe K. l-au aşezat în salonul automobilului. Pe traseu T.B. l-a scos pe K. din automobil şi la omorât împuşcându-l în piept şi cac, după care au ascuns cadavrele.

Instanţa de judecată a calificat acţiunile lui T.E. potrivit lit.a) şi ж) alin.(2) art.126 CP (răpire de către un grup de persoane cu înţelegere prealabilă a două sau mai multe prsoane), iar a lui E. – potrivit lit.в) alin.(3) art.126 CP (răpire de către un grup de persoane cu înţelegere prealabilă a două sau mai multe prsoane care s-a soldat cu moartea persoanei din imprudenţă) şi alin.(4) art.111 CP (vătămarea intenţionată gravă care din imprudenţă a dus la decesul victimei).

În procesul de supraveghere efectuat de către Vice procurorul General al Federaţiei Ruse s-a ridicat problema de recalificare a acţiunilor lui T.E. în conformitate cu  lit.a)şi ж) alin.(2) art.127 CP şi a lui E. – la alin.(3) art.127 CP (privarea ilegală de libertate), deoarece acestea nu au participat la acţiunile de răpire a victimelor.

 Instanţa supremă a Federaţiei Ruse a reţinut că, acţiunile lui T.E şi E. neîntemeiat a fost calificate ca răpire a unei personae, săvârşită de un grup de persoane cu înţelegere prealabilă asupra a două persoane, deoarece la înţelegerea prealabilă de a-i răpi pe S. şi K. ei nu au participat şi nici nu au participat nemijlocit la capturarea şi deplasarea lor, iar despre săvârşirea acestor acţiuni au aflat ulterior aflării victemelor în  casă, de aceea ei nu pot purta răspundere pentru răpirea persoanei. Reieşind din cele expuse acţiunile lui au fost recalificate: în privinţa lui T.E. din lit.lit.a), ж) alin.(2) art.126 CP în lit.lit.a) ж) alin.(2) art.127 CP; în privinţa lui E. din alin.(3) art.127 CP în lit.lit.a), ж) alin.(2) art.127 CP, norma ce prevede privarea de libertate în mod ilegal ce nu întruneşte elementele componenţei infracţiunii de răpire a unei persoane, săvârşită de un grup de persoane în înţelegere prealabilă asupra a două persoane. Argumentele cu privire la recalificarea acţiunilor lui E. potrivit alin.(3) art.127 CP nu pot fi acceptate deoarece, E. este tras la răspundere penală pentru alin.(4) art.111 CP, dat fiind faptul că, decesul victimei S. a survenit în urma acţiunilor lui E. ce nu au tangenţă cu privaţiunea ilegală de libertate. [21]

Vis-á-vis de această speţă, în doctrină a fost lansată opinia [25, 20-21] precum că, în condiţiile în care există o înţelegere prealabilă cu repartizarea rolurilor pentru persoana care realizează doar ultima etapă a răpirii persoanei nu este corectă recalificarea faptei. Aceasta deoarece intenţia de a răpi această persoane pentru toţi participanţii la infracţiune este unică, dar, este admisă încadrarea în conformitate cu prevederile privaţiunii ilegale de libertate, doar în cazul în care nu există înţelegere prealabilă între făptuitori şi făptuitorul nu participă la capturarea şi deplasarea victimei, poziţie cu care nu suntem în totalitate de acord. În viziunea noastră, această ultimă remarcă, după cum am mai menţionat anterior, nu este valabilă pentru toate situaţiile, chiar dacă structural normele diferă. Astfel, când făptuitorul este la curent de acţiunile anterioare săvârşite, încadrarea juridică se face în conformitate cu alin.(1) art.126 Codul penal al Federaţiei Ruse, deoarece făptuitorul intenţionat realizează o parte din latura obiectivă a infracţiunii de răpire a unei persoane. Or, în conformitate cu alin.(1) art.35 Codul penal al Federaţiei Ruse este prevăzută şi posibilitatea de săvârşire a infracţiunii de un grup de persoane fără înţelegere prealabilă, când la realizarea infracţiunii participă doi sau mai mulţi coautori.

În concluzie stabilim că, pentru aplicarea agravantei prevăzute la lit.e) alin.(2) art.164 CP RM este necesar să se reţină una dintre următoarele variante: să existe o pluralitate de făptuitori care întrunesc semnele subiectului infracţiunii, acţionând cu intenţie unică, iar între ei nu este obligatorie înţelegerea prealabilă; deci, este posibilă şi o înţelegere spontană la orice etapă a activităţii infracţionale; să fie săvârşită de o pluralitate de făptuitori, dintre care doar unul întruneşte semnele subiectului infracţiunii; de către o persoană care întruneşte semnele subiectului  infracţiunii prin intermediul unei persoane care nu este pasibilă de răspundere penală. Este necesar de specificat că, la individualizarea pedepsei nu se va reţine circumstanţa agravantă „săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie” (lit.c) alin.(1) art.77 CP RM), deoarece în conformitate cu alin.(2) art.77 CP RM, dacă circumstanţele agravante de la alin.(1) sunt prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea Specială a Codului penal în calitate de semne ale acestor componenţe de infracţiuni, ele nu pot fi concomitent considerate drept circumstanţe agravante.

În continuare va fi analizată cea de-a doua formă a participaţiei – participaţia complexă.

Potrivit alin.(1) art.45 CP RM, infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie complexă dacă la săvârşirea ei participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice, iar alineatul (2) al aceluiaşi articol precizează că, latura obiectivă a infracţiunii în acest caz poate fi realizată atât de un singur autor, cât şi în coautorat.

Cât priveşte autorul şi coautoratul infracţiunii, acestea au fost analizaţi anterior în acest studiu, astfel, rămâne să supunem investigaţiei ceilalţi participanţi ai infracţiunii: organizatorul, instigatorul şi complicele.

În conformitate cu prevederile legale persoanele care contribuie la săvârşirea infracţiunii în calitate de: organizator reprezintă persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora (alin.(3) art.42 CP RM); instigator este acea persoană care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune (alin.(4) art.42 CP RM); şi, complice poate fi persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte (alin.(5) art.42 CP RM).

Aici remarcăm că, în cadrul participaţiei complexe organizatorul, instigatorul şi complicele, în mod obictiv, doar crează condiţii pentru o realizare reuşită a infracţiunii de către autor (coautori). Această circumstanţă predetermină conţinutul subiectiv al intenţiei acestor participanţi. [22, 7] Astfel, participanţii conştientizează că, prin acţiunile sale înlesneşte săvârşirea infracţiunii de către autor, şi doresc executarea acestora.

În contextul studiului dat precizăm că, organizator al infracţiunii de răpire a unei persoane este persoana care a organizat (de exemplu, elaborează planul acţiunilor preconizate: identifică victima, stabileşte momentul de capturare, locul unde va fi victima privată de libertate etc.; convinge alte persoane de a săvârşi infracţiunea, repartizeză rolul de autor, complice sau instigator etc.) sau a dirijat săvârşirea infracţiunii adică, coordonează acţiunile participanţilor (de exemplu, care va fi modalitatea capturării, cum să ascundă urmele, în caz de eşec, care vor fi acţiunile ulterioare după privare de libertate a victimei etc.). Caracterizând instigatorul, este necesar de specificat că acesta este persoana care primul a luat hotărârea de a răpi victima, apoi această idee, prin orice metode (înşelăciune, îndemnuri, ameninţări etc.), a transmis-o autorului infracţiunii, astfel determinându-l să săvârşească infracţiunea.

Cu referire la complice, după cum se specifică în doctrină, [11, 88] acţiunile lui au un caracter auxiliar (ajutător), sunt mai puţin active decât faptele altor participanţi şi întruchipează intenţia altei persoane. Astfel, stabilim că, putem considera ca complicitate la infracţiunea de răpire a unei persoane următoarele acţiuni: oferirea mijlocului de transport cu care va fi deplasată victima; oferirea spaţiului unde victima va fi privată de libertate; oferirea mijloacelor (arme, substanţe narcotice etc.) cu ajutorul cărora va fi reprimată voinţa victimei; oferirea informaţiei despre victimă (programul ei, starea ei financiară etc.); înlăturarea obstacolelor ce împiedică capturarea victimei; urmărirea fizică a victimei etc.

De asemenea, complicele poate să ascundă urmele infracţiunii sau să tăinuiască mijloacele ori instrumentele de săvârşire a infracţiunii, activitate promisă din timp, ceea ce delimitează complicitatea de favorizare care, în conformitate cu art.49 CP RM reprezintă aceeaşi activitate, cu particularitatea – să nu fie promise din timp.

Regretabil este că această particularitate nu este apreciată uneori adecvat şi, pe cale de consecinţă nu se reţine o încadrare juridică corectă. De exemplu, în practica judiciară se întâlnesc cazuri când, făptuitorul în mod eronat este tras la răspundere penală în baza art.323 CP RM, deşi acţiunile întreprinse de el au fost promise din timp. Bunăoară, U.V. şi C.V. urmărind scopul de a se răzbuna pe partea vătămată V.N., pentru o presupusă ofensare a mamei inculpatului U.V., care a avut loc cu 20 ani în urmă, la 16.12.2006 în jurul orei 23:00, l-au contactat pe M.N. la telefonul mobil şi i-au propus, contra plată să vină după ei, în mun. Chişinău. Aproximativ peste o oră ajungând cu automobilul propriu, lângă Universitatea Agrară din mun. Chişinău, M.N. i-a luat în calitate de pasageri pe U.V. şi C.V. şi împreună s-au deplasat în s.Mîrzeşti, r-nul. Orhei. În jurul orei 02:00 – 03:00, ajungând în s.Mîrzeşti, el a parcat automobilul la o distanţă de aproximativ de 100-150 metri de la gospodăria părţii vătămate V.N., unde U.V. şi C.V. au coborât din automobil şi s-au deplasat pe jos spre gospodăria lui V.N. Ajunşi la destinaţie, i-au aplicat lui V.N. mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele peste diferite părţi ale corpului. După aceasta, M.N. la cerinţa lui C.V. s-a deplasat cu automobilul la poarta gospodăriei lui V.N., unde a deschis portbagajul automobilului, iar C.V. şi U.V. l-au pus pe V.N. în portbagaj. La rugămintea lui U.V. s-au deplasat în s.Jora de Sus, r-nul Orhei la cet. S.V., unde U.V. şi C.V. au intrat în casa ultimului, iar M.N. a rămas să-i aştepte în automobil, în portbagajul căruia se afla V.N. Peste vreo 20-30 min., din locuinţa lui S.V. au ieşit C.V. şi U.V., care au urcat în automobil şi au mers pe malul râului Nistru, în apropierea s. Jora de Sus, r-nul Orhei, unde M.N. a deschis portbagajul automobilului şi C.V. împreună cu U.V. l-au scos pe V.N. La o distanţă de vreo 50 metri de automobilul, în apropierea nemijlocită a râului Nistru, inculpaţii U.V. şi C.V., i-au mai aplicat părţii vătămate V.N. multiple lovituri cu mânile şi picioarele peste cap, cutia toracică şi alte părţi ale corpului, cauzându-i leziuni corporale grave, periculoase pentru viaţă, în urma cărora V.N. a decedat. După aceasta inculpaţii V.U. şi V.C. observând că V.N. este fără cunoştinţă, în scopul de a ascunde infracţiunea comisă şi a nu admite depistarea cadavrului, l-au aruncat în râul Nistru.

Prin sentinţa Judecătoriei Orhei din 19 aprilie 2007, au fost condamnaţi U.V. şi C.V. în baza alin.(4) art.151 CP RM, iar M.N. în baza art.323 alin. (1) CP RM.

Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 17 decembrie 2007, U.V. şi C.V. au fost recunoscuţi vinovaţi de comiterea infracţiunii prevăzute de lit.f), h) alin.(3) art.145 CP RM, iar M.N. de comiterea infracţiunii prevăzute de lit.e) alin.(2) art.164 CP RM

Curtea Supremă de Justiţie a menţinut hotărârea Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău în privinţa lui U.V. şi C.V., iar faţă de M.N. a fost recalificată fapta în baza alin.(1) art.323 CP RM.  [8]

Nu putem fi de acord cu sentinţa Judecătoriei Orhei şi decizia Curţii Supreme de Justiţie care l-au recunoscut vinovat pe M.N. ca favorizator la infracţiune, deoarece după cum se menţionează în literatura de specialitate, [1, 107] favorizarea presupune o activitate intenţionată, care-l ajută pe infractor, fără a exista o înţelegere stabilită din timp sau în momentul săvârşirii infracţiunii. Mai mult, în viziunea noastră acţiunile lui M.N. nu pot fi considerate nici chiar complicitate, deoarece în momentul în care el a asistat la urcarea forţată a lui V.N. în portbagaj şi, a acceptat tacit, să conducă mijlocul de transport, şi-a dat seama de pericolul social al acţiunilor sale, a conştientizat prejudiciabilitatea faptei, în aşa mod, el intenţionat a executat nemijlocit etapa de deplasare a infracţiunii răpirea unei persoane, iar în momentul în care el a rămas timp de 20-30 de min., aşteptându-i pe U.V. şi C.V. şi supraveghidu-l pe V.N., a săvârşit şi acţiunile de privaţiune ilegală de libertate, de asemenea etapă a răpirii unei persoane. Aceste considerente ne permit să stabilim că, M.N. a realizat parţial latura obiectivă a infracţiunii de răpire a unei persoane şi deci, este coautor. Prin urmare, Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău a încadrat corect fapta săvârşită de M.N. în conformitate cu lit.e) alin.(2) art.164 CP RM.

În contextul analizat constatăm că, în legislaţia penală a Japoniei, [35] acţiunile complicelui la răpirea unei persoane sunt incriminate într-o normă distinctă (art.227 Cod penal al Japoniei – „Complicitatea la capturarea, deplasarea şi primirea persoanei capturate sau deplasate”). De asemenea, în Codul penal nipon sunt incriminate distinct următoarele fapte: capturarea şi deplasarea unui minor (art.224); capturarea şi deplasarea din interes material sau în scopuri indecente sau în scopul încheierii căsătoriei (art.125); capturarea şi deplasarea din interes material cu folosirea temerilor rudelor apropiate sau a altor persoane (art.225-II). Pentru ca persoana să fie trasă la răspundere penală în conformitate cu art.227 Cod penal al Japoniei este necesar ca ea: să primească, să ascundă sau să contribuie la nedescoperirea persoanei capturate, deplasate sau vândute, folosindu-se de temerile rudelor apropiate sau a altor persoane, le solicită transmiterea de bunuri, acţiuni comise în scopul de a ajuta persoana ce a săvârşit infracţiunile sus-menţionate. Astfel, în comparaţie cu legea penală naţională, potrivit legii penale nipone, complicitatea este mult mai restrânsă. De aceea, în ipoteza în care persoana săvârşeşte alte acţiuni (acordare de mijloace sau instrumente, înlăturare de obstacole etc.) în scopul de a ajuta făptuitorul, potrivit cadrului juridic nipon, ea nu va putea fi atrasă la răspundere penală.

În alt context, este necesar să decidem asupra răspunderii penale a persoanelor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii de răpire a unei persoane în calitate de organizatori, instigatori sau complici. Soluţia o deducem din prevederile art.83 CP RM potrivit căreia: organizatorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, iar la stabilirea pedepsei se ţine cont de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de prevederile art.75 CP RM.  În aşa mod, aceşti participanţi vor răspunde pentru participaţie la infracţiunea prevăzute la alin.(1) art.164 CP RM, cu referire la alin.(3), (4) sau (5) art.42 CP RM în cazul în care infracţiunea a fost săvârşită de către un singur autor sau în coautorat, dar despre aceast lucru participanţii nu cunoşteau, deoarece, această situaţie cade sub incidenţa „excesului de autor” prevăzut de art.48 CP RM. Însă, în cazul în care la înţelegerea prealabilă între participanţi a fost stabilit că, infracţiunea va fi realizată de doi sau mai mulţi autori, se va reţine agravanta lit.e) alin.(2) art.164 CP RM pentru toţi participanţii, de asemnea cu trimitere la alin.(3), (4) sau (5) art.42 CP RM.

În cele ce urmează vom examina grupul criminal organizat ca formă a participaţiei penale prevăzută la lit.c) art.43 CP RM. Întâi de toate, reiterăm că această pluralitate constituită de făptuitori, de rând cu organizaţia criminală reţine fenomenul criminalităţii organizate. O confirmă legiuitorul în art.2 al Legii privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, nr.50 din 22.03.2012, [15] potrivit căruia criminalitatea organizată reprezintă fenomenul social care cuprinde grupurile şi organizaţiile criminale (sublinierea ne aparţine –  n.a.), activitatea criminală a acestora, faptele infracţionale comise de membrii grupurilor şi organizaţiilor criminale, actele preparatorii ale grupurilor şi organizaţiilor criminale şi ale membrilor acestora în vederea comiterii de infracţiuni, precum şi alte infracţiuni care, conform Codului penal, se consideră comise de un grup sau o organizaţie criminală.

În alt context, legiuitorul defineşte grupul criminal organizat ca o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni (art.46 CP RM). Din această definiţie evidenţiem patru trăsături ale grupului: reuniuniunea a mai multor persoane; stabilitatea acestei reuniuni, adică al grupului; organizarea prealabilă; scopul grupului de a săvârşi una sau mai multe infracţiuni. Aceste trăsături stabilesc caracteristica calitativă şi cantitativă a grupului, precum şi modalitatea de colaborare dintre membrii grupului: stabilitate şi organizare în scopul comiterii infracţiunilor.

În practica judiciară a Ucrainei, prezenţa grupului criminal organizat a fost stabilită în următorul caz: L.Iu. realizând intenţia sa criminală de a deposeda de bunuri prin şantaj, din interes material, pe calea răpirii persoanei, i-a propus lui S.E. să materializeze împreună această activitate infracţională. … În scop de a atrage persoane, L.Iu. l-a începutul lunii decemdrie 2010, a intrat în înţelegere cu C.Ş. şi P.M., iar S.E, la cerinţa lui L.Iu. i-a atras pe foştii săi coparticipanţi la săvârşirea altor infracţiuni, K.R., B.A. şi D.A. Astfel, L.Iu. a organizat un grup criminal (din depoziţiile S.E. şi C.Ş. a fost stabilit că ei executau ordinile lui L.Iu. care prin intermediul lui S.E. erau transmise celorlalţi membri ai grupului)… În scopul conspirării aceştia şi-au pus porecle, apoi au elaborat planul de acţiune… În realizarea intenţiei criminale, la data de 25.12.2010, L.Iu a repartizat rolulrile între membrii grupului…

Pe data de 26.12.2010 aproximativ la ora 07:00, L.Iu. observând că se apropie C.F. le-a indicat despre aceasta lui S.E. şi B.A., iar ei la rândul lor, s-au apropiat de C.F. şi prezentându-se drept colaboratori ai miliţiei, i-au cerut să le prezinte documentele. La refuzul acesteia, S.E. şi B.A. aplicând forţa fizică,  au urcat-o forţat pe C.F. în automobil în care erau K.R. şi D.A  şi s-au deplasat în direcţia or.Dnepropetrovsk … C.F. a fost privată de libertate într-un apartament închiriat din or.Dnepropetrovsk sub supravegherea lui K.R. şi B.A. (în timp ce ceilalţi membri ai grupului realizau celelalte acţiuni criminale ale planului: înaintarea cerinţelor soţului lui C.F. de a le transmite 300000 dolari SUA, ducerea tratativelor şi stabilirea modalităţii de a intra în posesia banilor etc.).

L.Iu., S.E. şi B.A. au fost recunoscuţi vinovaţi, de către instanţa de fond, în comiterea infracţiunilor prevăzute la: alin.(1) art.255 (crearea unei organizaţii criminale), alin.(4) art.28 alin.(4) art.189 (organizarea şantajului), alin.(4) art.28 alin.(3) art.146 (organizarea privării de libertate şi a răpirii persoanei), alin.(4) art.28 alin.(1) art. 353 (organizator al uzurpării de calităţi oficiale) CP al Ucrainei. Iar, C.Ş. şi K.R. au fost recunoscuţi vinovaţi în comiterea infracţiunilor de la: alin.(1) art.255, alin.(4) art.28 alin.(4) art.189, alin.(4) art.28 alin.(3) art.146 CP al Ucrainei. [26]

Astfel, instanţa a stabilit existenţa a mai multor persoane, care s-au înţeles în prealabil despre săvârşirea răpirii unei persoane în scopul de a cere rudelor transmiterea bunurilor. A fost determinată stabilitatea şi organizarea acestui grup prin repartizarea rolurilor: L.Iu. – organizator, S.E. – ajutor al organizatorului, ceilalţi – membri ai grupului criminal organizat. De asemenea, a fost confirmat prezenţa unui plan dinainte elaborat al activităţii infracţionale comune, precum şi repartizarea rolurilor între membrii grupului criminal organizat, în timpul pregătirii. Însă, în viziunea noastră în mod eronat instanţa i-a tras pe B.A., C.Ş. şi K.R. la răspundere penală pentru infracţiunea prevăzută la alin.(1) art.255 CP al Ucrainei, fiindcă aceştea nu au participat la organizarea şi conducerea grupului criminal. Mai mult, acestora nu este necesar de a le invoca şi alin.(4) art.28 CP ucrainean, deoarece ei sunt autorii infracţiunii şi nu organizatorii acestor infracţiuni.

În altă ordine de idei, relevăm că Codul penal al Franţei [34] în art.224-3 stabileşte ca circumstanţă agravantă, modalitatea în care infracţiunea prevăzută la art.224-1 (despre răpire şi privaţiune ilegală de libertate) este săvârşite de o bandă organizată. Prin bandă organizată (art.132-71), în sensul legii penale franceze, se înţelege orice grup format sau orice înţelegere, îndreptată spre pregătirea unei sau a mai multor infracţiuni, dacă această pregătire se caracterizează prin una sau mai multe acţiuni obiective. Prin urmare, legiuitorul francez definind banda organizată o identifică cu „grupul de persoane cu înţelegere prealabilă” ceea ce a fost analizat anterior.

Pentru a determina când infracţiunea de răpire a unei persoane este săvârşită de un grup criminal organizat (lit.a) alin.(3) art.164 CP RM) apelăm la Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj, nr.16 din 07.11.2005. [14] Astfel, parafrazând conţinutul acesteia stabilim că, săvârşirea răpirii unei persoane de un grup criminal organizat are loc în cazul în care această faptă e comisă de o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni. Spre deosebire de două sau mai multe persoane, care s-au înţeles în  prealabil despre săvârşirea răpirii unei persoane, grupul criminal organizat se caracterizează, în special, prin stabilitate, prin prezenţa în componenţa sa a unui organizator şi printr-un plan dinainte elaborat al activităţii infracţionale comune, precum şi prin repartizarea obligatorie a rolurilor între  membrii grupului criminal organizat, în timpul pregătirii infracţiunii de răpire a unei persoane.

În aşa mod stabilim că, simplul fapt al comiterii în comun a uneia sau mai multor infracţiuni, chiar dacă făptuitorii se întâlnesc în prealabil şi discută cum să procedeze şi aportul fiecăruia, nu justifică reţinerea agravantei săvârşirea infracţiunii de către un grup criminal organizat. În astfel de cazuri ne aflăm doar în prezenţa participaţiei simple sau complexe, iar înţelegerea  anterioară săvârşirii faptei dintre făptuitori, cu privire la locul, metoda, mijloacele de săvârşire a infracţiunii, contribuţia fiecăruia, încă nu semnifică că pluralitatea de făptuitori reprezintă un grup criminal organizat. Această înţelegere demonstrează intenţia făptuitorilor de a săvârşi infracţiunea – condiţie sine qua non a participaţiei penale.

În ce priveşte analiza ultimei forme a participaţiei penale – organizaţia criminală, stabilim că ea este prevăzută ca circumstanţă agravantă consacrată la lit.a) alin.(3) art.164 CP RM deopotrivă cu grupul criminal organizat. În aşa mod, diferenţierea răspunderii penale pentru răpirea unei persoane de către o organizaţie criminală este justificată pe fundalul semnificaţiei organizaţiei (asociaţiei) criminale, ce derivă din alin.(1) art.47 CP RM: „o reuniune de grupuri criminale organizate (sublinierea ne aparţine – n.a.) într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice, în aşa mod, numărul de grupuri criminale organizate va avea importanţă doar la individualizarea pedepsei penale”.

De remarcat este faptul că, Codul penal al Republicii Azerbadjan [27] poziţionează la acelaşi grad de gravitate, situaţiile în care, răpirea unei persoane este săvârşită de un grup de persoane, de un grup de persoane prin înţelegere prealabilă, de un grup organizat sau comunitate criminală (organizaţie criminală) (art.144.2.3). Presupunem că, în acest caz legiuitorul a construit acestă circumstanţă agravantă luând în consideraţie numărul de făptuitori şi nu după diferenţa pericolului social al fiecărei dintre forme de participaţie penală, ceea ce după părerea noastră nu este corect.

La final concretizăm condiţiile necesare pentru reţinerea agravantei lit.a) alin.(3) art.164 CP RM în ipoteza „săvârşită de o organizaţie criminală”, care le deducem din prevederile alin.(2) art.47 CP RM, şi anume: infracţiunea de răpire a unei persoane se consideră săvârşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia. Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale va purta răspundere pentru această infracţiune, chiar şi în situaţia că nu a organizat sau nu a dirijat săvârşirea acestei infracţiuni (alin.(4) art.47 CP RM). Pentru acesta se va reţine concursul cu alin.(1) art.284 CP RM.

*Acest articol a fost publica în: Revista Studia Universitatis, Seria Ştiinţe Sociale, Chişinău, Anul VII, nr.8 (68), 2013, p.121-132.

Referințe bibliografice:

1. BARBĂNEAGRĂ A. și a. Codul penal al Republicii Moldova: Comentariu. Chișinău: Sarmis, 2009. 860 p. ISBN 978-9975-105-20-0
2. BASARAB M. Drept penal. Partea generală. Ediţia a III-a. Vol. I. Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2001. 480 p.
3. BRÂNZĂ S. Reflecţii asupra interpretării şi aplicării unor prevederi ale alin.(2) art.151 şi ale alin.(2) art.152 C.pen. RM. Revista Naţională de Drept, 2010, nr.4, p.2-11. ISSN 1811-0770
4. BRÎNZĂ S., STATI V. Săvîrşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane ca presupusă formă a participaţiei penale: demitizarea unei concepţii compromise. Revista Naţională de Drept, nr.4, 2008, ISSN 1811-0770
5. CRIJANOVSCHI S. Aspecte teoretice și practice ale infracțiunii de șantaj. Chișinău: CE USM, 2012. 275 p. ISBN 978-9975-71-096-1
6. Decizia Curții de Apel Bălți din 02.03.2011. Dosarul nr.1a-58/11. [Accesat 01.2013] Disponibil: www. cab.justice.md
7. Decizia Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 16.11.2011. Dosarul nr.1ra-901/11. [Accesat 02.2012] Disponibil: www.csj.md
8. Decizia Curții Supreme de Justiție din 22.04.2008. Dosarul nr.1ra-473/2008. [Accesat 06.2011] Disponibil: www.csj.md
9. Declaraţia Universală  a  Drepturilor  Omului,  aprobată  şi  proclamată  la  New  York la 10.12.1948. Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998), Eoficială, Chişinău, 1998, vol 1, p.11-17.
10. DONGOROZ V. şi a. Explicaţii teoretice ale Codului Penal român. Partea specială. Vol. IV. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1972, p.685-686.
11. GRAMA M. Participanții la infracțiune și particularitățile răspunderii lor. Chișinău: CE USM, 2004. 202 p. ISBN 9975-70-328-3
12. Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica ju­diciară în procesele penale despre şantaj”, nr.16 din 7.11.2005, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldo­va, 2006. nr.4. [Accesat 07.2013] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md;
13. Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracţiunile săvîrşite prin omor (art.145-148 CP al RM)”11 din 24.12.2012. [Accesat 20.07.2013] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md
14. Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2006, nr.4, p.7.
15. Legea privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, nr.50 din 03.2012. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.103 din 29.05.2012.
16. PĂDURARU A. Circumstanțele agravante ale infracțiunilor în domeniul proprietății industriale. Studia Universitas. Seria Științe Sociale. Anul V, Chișinău, nr.8(48), 2011. p.79-84. ISSN 1857-2081
17. Sentința Judecătoriei Telenești din 20.07.2010 (nepublicată). Dosarul nr.1-113/2010. Arhiva Judecătoriei Telenești
18. ȘTEFĂNUȚ R. Infracțiunea de violare de domiciliu în legislația Republicii Moldova și în cea a României. Studiu de drept comparat. Chișinău: CEP USM, 2011. 258 p. ISBN 978-9975-71-188-3
19. VISTERNICEANU E. Răspunderea penală pentru tâlhărie: material metodico-didactic. Chişinău: Tipografia Centrală, 2006. 232 p. 978-9975-78-192-3
20. БУРЧАК Ф. Учение о соучастие по советскому уголовному праву. Киев: Наукова думка, 1969. 216
21. Бюллетень Верховного Суда Российской Федерации, 2005. nr.4. [Accesat 25.06.2013] Disponibil: http://www.vsrf.ru/second.php
22. ГАЛИАКБАРОВ Р. Квалификация групповых преступлений. Москва: Юридическая литература, 1980. 80 p.
23. КОЗЛОВ A. Соучастие: Традиции и реальность. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001. 362 р. ISBN 5-94201-049
24. КОРНЕЕВ Ф. Теоретические основы квалификации преступления: Учебное пособие. / Под ред. А.Рарога.  Москва: Проспект, 2008. 176 p. ISBN 978-5-482-01628-2
25. МАРГИЕВ С. Некоторые аспекты Уголовной ответственности соучастников похищения человека. Российский следователь. 2007, nr.15, p.19-22. ISSN 1812-3783
26. Приговор Московского районного суда г. Харькова. Дело №1-1056/11. [Accesat 06.2013] Disponibil: www.reyestr.court.gov.ua
27. Уголовный Кодекс Азербайджанской Республики: Утвержден Законом Азербайджанской Республики №787-IQ от 30 декабря 1999 г., вступил в силу с 1 сентября 2000 г. согласно Закону Азербайджанской Республики № 886-IQ от 26 мая 2000 г. [Accesat 07.2012] Disponibil: http://www.twirpx.com
28. Уголовный Кодекс Республики Беларусь № 275-З от 9 июля 1999 г., принят Палатой представителей 2 июня 1999 г., одобрен Советом Республики 24 июня 1999 г. [Accesat 07.2012] Disponibil: http://www.twirpx.com
29. Уголовный Кодекс Республики Казахстан №167 от 16 июля 1997 г. În: Ведомости Парламента Республики Казахстан, 1997 г., №15-16, p. 211 (тек. ред. 23.11.2010) [Accesat 07.2012] Disponibil: http://www.twirpx.com</a
30. Уголовный Кодекс Республики Таджыкистан. Законодательство зарубежных стран. / Предисловие А.В. ФЕДОРОВА. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001. 410 p. ISBN 5-9420I-040-4
31. Уголовный Кодекс Республики Узбекистан № 2012-XII от 22 сентября 1994 г. введен в силу с 1 апреля 1995. [Accesat 07.2012] Disponibil: http://www.twirpx.com
32. Уголовный кодекс Российской Федерации: Закон Российской Федерации №63-ФЗ от 13 июня 1996 г., принят Государственной Думой 24 мая 1996 г., одобрен Советом  Федерации 5 июня 1996 г., введен в силу с 1 января 1997. În: Собрание Законодательства Российской Федерации, 1996. nr.25. [Accesat 06.2013] Disponibil: http://pravo.gov.ru
33. Уголовный кодекс Украины принят Верховной Радой Украины от 5 апреля 2001 г. и вступил в силу 1 сентября 2001 г. в силу с 5 апреля 2001 г. În: Ведомости Верховной Рады Украины (ВВР), 2001. nr.25-26, p.131. [Accesat 06.2013] Disponibil: http://meget.kiev.ua
34. Уголовный Кодекс Франции. Законодательство зарубежных стран. / Предисловие Н.Е. КРЫЛОВОЙ. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002. 650 p. ISBN 5-94201-063-3
35. Уголовный Кодекс Японии. Законодательство зарубежных стран / Предисловие А.И. КОРОБЕЕВА. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002. 226 p. ISBN 5-94201-053-6