Drept penal şi contravenţional

Conflictul în timp al legii penale de dezincriminare (abolitio criminis)
28.03.2020 | Mariana Grama, Drăgălin Pădure

Mariana Grama

Dr. Mariana Grama

Drăgălin Pădure

Drăgălin Pădure

Codul penal al Republicii Moldova nu utilizează expresia „lege favorabilă”. Natura acestei legi se deduce din formularea legislativă inserată în alin.(1) art.10 CP RM [1]. Așadar, potrivit cu alin.(1) art.10 CP RM, legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale [2]. Din această normă desprindem trei tipuri de legi favorabile, după cum urmează:

– legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei;
– legea penală care uşurează pedeapsa;
legea penală care în alt mod ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea.

Scopul acestui articol constă în conceptualizarea legii penale de dezincriminare prin analiza tipurilor acesteia și identificarea regulilor de aplicare a legii de dezincriminare. Pentru realizarea acestui scop este necesară stabilirea locului legii de dezincriminare în sistemul legilor favorabile (mitior lex).

Legea penală de dezincriminare este o varietate a legii penale din prima categorie – care înlătură caracterul penal al faptei. Însă, este o noțiune mai restrânsă, fiind cu legea penală în coraport de „parte-întreg”. Orice lege de dezincriminare este legea care înlătură caracterul penal al faptei, însă nu orice lege care înlătură caracterul infracțional al faptei devine lege de dezincriminare, cum ar fi în cazul introducerii unor norme juridico-penale în Partea generală a Codului penal. Spre exemplu, pot fi incluse normele care: restrâng noțiunea de concurs și recidivă de infracțiuni; includ condițiile suplimentare de survenire a răspunderii penale; majorează vârsta de la care survine răspunderea penală; reduc lista infracțiunilor răspunderea penală pentru săvârșirea cărora sur­vine de la 14 ani; stabilesc noțiunea de faptă prejudiciabilă săvârșită fără vinovăție; extind noțiunea iresponsa­bilității; reduc răspunderea penală pentru fapta neconsumată, precum și pentru fapta săvârșită în participație; stabliesc cauzele care înlătură caracterul penal al faptei etc.

Principiile de aplicare a legilor noi care înlătură sau atenuează răspunderea penală sunt formulate ca niște reguli imperative care sunt adresate, în primul rând, autorităților statale competente care sunt chemate să asi­gure garanțiile de protecție a drepturilor și libertăților  omului, precum și să determine ce fel de rspundere va urma pentru săvârșirea încălcărilor legii.

Așadar, legea penală de dezincriminare este varietatea legii penale favorabile (mitior lex). Legea penală favorabilă, blândă (mitior lex), este legea care cuprinde dispoziţii mai favorabile (mai blânde) infractorului, în cazul succesiunii legilor penale în timp; ea poate fi fie retroactivă, fie ultraactivă. Potrivit acestei concepţii, dacă după momentul săvârşirii faptei vor intra în vigoare dispoziţii penale care atenuează sau chiar înlătură răs­punderea făptuitorului, atunci acestea vor fi aplicabile în cauză, retroactivând şi deci excluzând de la apli­care legea veche. Dimpotrivă, dacă legea existentă în momentul naşterii raportului de drept penal continuă să prevadă condiţiile cele mai favorabile de răspundere penală pentru infractor, atunci ea va supravieţui momentului ieşirii din vigoare, ultraactivând şi, deci, excluzând de la aplicare legea nouă [3, p.15].

Având o relevanţă supranaţională, aplicându-se direct în toate statele membre, este instituit un mecanism tipic de mitior lex şi în art.2 alin.2 din Regulamentul CE nr.2988/95 din 18 decembrie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene: „Nicio sancţiune administrativă nu poate fi impusă în absenţa unor dispoziţii în acest sens prevăzute într-un act comunitar emis anterior abaterii respective. În cazul modificării ulterioare a dispoziţiilor care impun sancţiuni administrative şi care sunt incluse în normele comunitare, se aplică retroactiv dispoziţiile mai favorabile” [4]. Urmând o paradigmă de common law, ter­menul mitior lex acoperă în multe dintre opiniile consacrate, inclusiv potrivit redutabilei jurisprudenţe CtEDO, şi legea aplicată de judecător la cazul concret (id est hotărârea judecătorească). Aşadar, nu doar tex­tele legale, dar şi soluţiile jurisprudenţiale sau dreptul viu (judge-made law), sub înrâurirea acestui principiu de favoare, trebuie să producă efecte doar dacă erau în mod normal şi raţional previzibile la momentul comi­terii faptei [5].

Așadar, la definirea conceptului legii penale favorabile în doctrină se folosesc mai multe sintagme unanim acceptate de origine latină:

– Novatio legis in mellius;
– Lex mitior (Mitior lex);
Lex posteriori benigne.

De menționat că toate aceste expresii desemnează unul și același fenomen juridico-penal – legea penală favorabilă atât în ceea ce privește infracțiunea, cât și pedeapsa, inclusiv categoriile acesteia.

În doctrina juridico-penală s-a născut principiul mitior lex (teoria extraactivităţii legii penale mai favo­ra­bile), conform căruia persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală trebuie să răspundă pentru ea aplicându-i-se reglementarea cea mai favorabilă care s-a aflat în vigoare pe parcursul intervalului de timp cuprins între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al încheierii procesului penal [6, p.41].

Dacă legea veche este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice, deoarece a fost cunoscută de infractor în momentul comiterii faptei, iar dacă legea nouă este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice, deoarece răspunde mai bine nevoilor sociale ale luptei împotriva faptelor antisociale și pentru că legiuitorul însuși a recunoscut că legea veche, mai severă, nu mai corespunde acestei necesități. Logica acestei viziuni se bazează pe pre­su­punerea că, dacă persoana chemată să răspundă pentru o faptă penală ar fi ştiut că situaţia ei va fi agravată, în conformitate cu prevederile legii noi, atunci poate s-ar fi abţinut de la săvârşirea infracţiunii. Pe de altă parte, nici legiuitorul nu poate avea vreun interes legitim în pedepsirea mai severă a făptuitorului pe baza legii vechi, devreme ce, pe considerente de politică penală, construieşte prin dispoziţiile legii noi un regim mai blând al răspunderii penale [7].

În acest sens suntem de acord cu autorii autohtoni care subliniază că alegerea normei mai severe nu are nicio fundamentare juridică validă, deoarece niciun principiu de drept penal nu validează pedepsirea mai aspră a persoanelor, în condiţiile succesiunii legislative [3, p.20].

Legea nu prevede criteriile după care va fi determinată legea penală mai favorabilă. Este însă unanim acceptat că vor fi avute în vedere, în compararea legilor succesive: condițiile de incriminare a faptei; condițiile de tragere la răspundere; condițiile de sancționare; consecințele condamnării [8].

Doctrina penală a admis soluția ca dintre două legi „în conflict” să se aplice legea mai blândă (mitior lex), legea mai favorabilă infractorului, indiferent care lege ar fi, cea veche sau cea nouă. Dacă legea veche este mai favorabilă, aceasta se aplică ultraactiv, adică după ieșirea ei din vigoare, iar dacă legea nouă este mai blândă, atunci aceasta se va aplica retroactiv. Între cele două norme juridice care se succed în timp, în măsura în care conţinutul lor este diferit, pot apărea probleme conflictuale, a căror eliminare este legată de modul în care este soluţionată problema supravieţuirii legii vechi, a retroactivităţii celei noi sau a eliminării ambelor variante anterioare, prin aplicarea imediată a legii noi. Așadar, se pune problema stabilirii normei juridice care se aplică într-o situaţie dată, cu privire la care poate exista un conflict între două legi: legea veche şi le­gea nouă.

În acest sens, abordând problema legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a României a decis în practica sa că prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului Mitior lex în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni [9]. Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă şi de autorul ei [10].

Cum corect s-a susținut în doctrina română, o lege este mai favorabilă decât alta dacă prevede mai multe cauze care înlătură răspunderea penală sau dacă, deşi prevede aceleaşi cauze de înlăturare a răspunderii pe­na­le, regimul ei de aplicare este mai permisiv [11, p.46].

Așadar, sunt evidențiate 4 criterii de identificare a lex mitior: condiţiile de incriminare; cerinţele privind răspunderea penală; condiţiile de sancţionare; consecinţele condamnării. Atunci când fapta este incriminată atât de legea veche, cât și de legea nouă, legea mai favorabilă se poate determina după următoarele criterii: după condițiile de tragere la răspundere penală: legea care prevede condițiile mai ușoare va fi mai blândă; după condițiile de incriminare: legea care condiționează incriminarea unei fapte de săvârșirea ei în anumite împrejurări de timp, de loc etc. este mai favorabilă decât legea care nu reclamă asemenea condiții pentru in­criminare, deoarece prima lege limitează posibilitatea tragerii la răspundere penală a persoanei care săvârșește asemenea fapte; după condițiile de pedepsire: legea care prevede o pedeapsă mai ușoară ca natură sau ca durată este mai favorabilă decât legea care prevede o pedeapsă mai gravă ca natură și durată; după termenul de prescripție: este mai favorabilă legea care prevede un termen mai scurt de prescripție, decât cea care pre­vede un termen mai lung.

Considerăm că principiul legii penale mai favorabile impune aplicarea „legii” mai favorabile în ansamblu și nu doar aplicarea unora dintre „dispozițiile” mai favorabile ale acelei legi, neputându-se combina pre­ve­de­ri din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.

Rezultate și discuții

Dezincriminarea ca metodă a politicii penale presupune înlăturarea răspunderii penale pentru faptele care anterior au fost recunoscute infracționale și sancționate de legea penală. Acest proces este diametral opus criminalizării. Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin in­tra­rea în vigoare a legii noi.

În situația dezincriminării (abolitio criminis), noua lege exonerează de la răspundere penală persoana pentru săvârșirea faptei prejudiciabile care anterior era considerată infracțională – proces de dezincriminare. Nu este doar cazul când dispare o pedeapsă penală din Codul penal. Configurația abolitio criminis presupune abrogarea totală a pedepsei penale și nu doar a unei singure norme.

Așadar, pentru prezența abolirii sunt necesare două condiții:

– revocarea formativă a categoriei de pedeapsă penală;
– suprimarea (înlăturarea) materială a faptei infracționale.

În acest caz, nu este suficientă revocarea simplă a categoriei de pedeapsă penală. Este necesar ca o faptă anterior incriminată să devină irelevantă pentru ordinea de drept. Așadar, nu se vorbește despre abolirea pedepsei penale, ci despre pierderea necesității obiective de a incrimina fapta infracțională.

Vom putea vorbi despre o lege de dezincriminare fie când o incriminare din legea veche nu mai are cores­pondent în legea nouă, fie când legea nouă restrânge sfera de incidenţă a unui text, astfel încât condiţiile im­puse de textul respectiv nu mai sunt îndeplinite de fapta concretă săvârşită de inculpat. Nu există dezincriminare dacă dispoziţia din legea veche nu are corespondent în legea nouă, dar conţinutul acesteia este preluat într-o dispoziţie nouă, conţinutul său având astfel corespondent.

Executarea pedepsei nu va mai începe sau va înceta, dacă o hotărâre definitivă a fost pronunţată, iar dacă executarea pedepsei a fost realizată, vor înceta orice consecinţe ce ar decurge din această condamnare.

Dezincriminarea posedă următoarele particularități:

– nu are însă ca efect repunerea în situaţia anterioară; astfel, amenda plătită nu se va restitui, iar incul­patul nu va putea solicita reparaţii pentru perioada de detenţie executată anterior incidenţei legii de dezincriminare;
– poate fi operată prin indicarea specială și expresă în legea penală;
– fapta infracțională poate fi dezincriminată în caz de substituire a unei legi penale cu una nouă în legă­tura cu introducerea acestei fapte prejudiciabile în legea penală;
– poate fi nu doar completă, dar și parțială.

Există mai multe metode de înlăturare parțială a caracterului penal al unei fapte, în special prin înlăturarea semnelor obiective sau subiective (obiectul infracțiunii, latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă). Cu toate că dezincriminarea unei fapte se realizează, de regulă, prin abrogarea normei de incriminare, nu în toate situaţiile abrogarea acestei norme conduce şi la dezincriminarea faptei, aspect ce impune din partea organelor judiciare o cercetare atentă a dispoziţiilor legii în vigoare, odată cu cele ale legii vechi, mai ales în ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii.

Legea de dezincriminare produce următoarele efecte:

– dacă legea intervine înainte de a fi pronunțată condamnarea, adică în cursul urmăririi penale, se va pronunța scoaterea de sub urmărire penală sau se va clasa cauza;
– dacă legea intervine în cursul judecății, se va pronunța achitarea;
– dacă legea intervine după condamnarea definitivă, pedeapsa nu se mai pune în aplicare;
– dacă s-a început executarea, aceasta va înceta;
– dacă legea de dezincriminare intervine după executarea pedepsei principale și complementare, încetează toate consecințele ce decurg din condamnare, în această situație apărând o veritabilă reabilitare de drept, de asemenea; legea de dezincriminare înlătură și recidiva; poate fi retroactivă legea penală mai favorabilă;
– dacă legea veche este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice, deoarece a fost cunoscută de infractor în momentul comiterii faptei;
– dacă legea nouă este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice, deoarece răspunde mai bine nevoilor sociale ale luptei impotriva faptelor antisociale și pentru că legiuitorul însuși a recunoscut că legea veche, mai severă, nu mai corespunde acestei necesități.

Dezincriminarea, la fel ca și criminalizarea, posedă specificul său tehnico-juridic și permite să fie identificate câteva metode de efectuare a acesteia: are loc prin excluderea anumitor norme din conținutul legii penale. În acest sens, dezinicriminarea este un procedeu simplu, care nu necesită careva explicații și este un porces cel mai des întâlnit în pratictica de legiferare.

Așadar, distingem:

– Dezincriminarea faptei prin excluderea din dispoziția unui articol al Părții speciale din Codul penal a unor semne obiective sau subiective caracteristice unei componențe de infracțiune.
Dezincriminarea parțială. O astfel de situație poate avea loc la modificarea conținutului dispoziției juridico-penale sau la excluderea semnului calificativ al infracțiunii. Cum putem observa, excluderea semnului calificativ nu presupune dezincriminarea totală (completă) a faptei, ea mărturisește doar despre o reevaluare a gradului de prejudiciabilitate și a necesității recalificării faptei săvârșite luând în considerare prevederile legii penale (poate avea loc prin mărirea volumului prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii).
Dezincriminarea prin modificarea momentului consumării unei infracțiuni – din componență formală în componență materială. Spre exemplu, prin Legea Republicii Moldova nr.225 din 15.12.2017, la alin.(1) art.2411 CP RM textul „şi fără autorizare, în modul prevăzut de legislaţie” a fost substuit cu textul „şi/sau fără autorizare (licenţiere), în modul prevăzut de legislaţie, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari”.
Dezincriminarea operată prin introducerea unor modificări în normele Părții generale a Codului penal. Spre exemplu, extinderea listei cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei prin completarea Ca­pi­tolului III al Părții generale a Codului penal al Republicii Moldova cu o nouă cauză de neimputabilitate – cu art.401 „Executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului”, completare operată prin Legea Republicii Moldova, pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, n277 din 18.12.2008 [12].
Dezincriminarea operată prin introducerea unor modificări în norme ale altor ramuri de drept. Acest fenomen are un caracter obiectiv și este legat de existența așa-numitor dispoziții de blanchetă („în alb”). Spre exemplu, există un număr semnificativ de norme juridico-penale ce stabilesc răspunderea penală pentru încălcarea regulilor speciale (reguli de circulație rutieră, reguli sanitaro-epidemice, reguli medi­cale, reguli de securitate antiincendiară etc.). Cu toate că urmările de care este legată survenirea răspun­derii penale sunt stabilite în legea penală, înseși faptele prejudiciabile sunt prevăzute în legislația adminis­tra­tivă (extrapenală) în vigoare. Astfel de norme pot fi revizuite periodic, ceea ce, în final, conduce la dezin­criminarea parțială a faptei, iar însăși norma juridico-penală nu suferă nemijlocit și nu este supusă unor modificări directe [13, p.11]. Chiar și un act normativ din legislația extrapenală poate constitui temei pentru înlăturarea conflictului legilor penale în timp, în special când vorbim despre normele penale de blanchetă. În opinia autorului portughez Clober Rogéno Masson, în cazul conflictului în timp al legilor penale „în alb” urmează a fi aplicată regula retroactivității actelor normative extrapenale [14, p.112-113].

Regula retroactivităţii legii penale care dezincriminează faptele infracționale se aplică fără a avea relevanţă cât a durat „starea de dezincriminare”. Dacă legiuitorul nu stabileşte limitări ale efectelor legii de dezin­cri­minare, aceasta va produce consecinţe juridice totale, condamnatul având o situaţie juridică similară cu cea a unei persoane care nu a comis infracţiuni.

Prin intermediul materialelor statistice, prin calcularea prejudiciului, prin concluziile experților, luând în considerare experiența statelor străine, prin prognozarea criminologică a impactului dezincriminării asupra stării, dinamicii și structurii criminalității urmează a fi argumentată cauza dezincriminării.

În doctrina se susține că, deseori, legiuitorul are o atitudine mai puțin critică față de dezincriminare decât față de introducerea răspunderii penale pentru o faptă anumită. În acest sens, în opinia autorului D.N. Sergheev, reprezentanții științei juridice în mod indirect participă la destabilizarea legii penale, deoarece propunerile pentru perfecționarea legislației penale au devenit tradiționale pentru tezele de doctorat, articole și rezumate ale conferințelor. Pe de o parte, acest fenomen semnalizează despre imperfecțiunea legii penale, iar, pe de altă parte, el susține tot mai mult instabilitatea legislativă [13, p.8-9].

În urma dezincriminării fapta poate ieşi complet din sfera ilicitului juridic sau poate atrage sancţiuni de altă natură, cel mai adesea contravenţională. Efectele adoptării legii de dezincriminare vor depinde de etapa procesuală în care aceasta intervine. Astfel, dacă procesul penal pentru fapta dezincriminată nu a început până la intrarea în vigoare a legii noi, el nu va mai începe. Dacă procesul a început, el va lua sfârşit, fie prin scoate­rea de sub urmărire penală în faza de urmărire, fie prin achitare în faza de judecată. Dacă s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă de condamnare, executarea pedepsei nu va mai începe sau, după caz, va înceta la data intrării în vigoare a legii de dezincriminare. În fine, dacă pedeapsa a fost deja executată, vor înceta orice con­secinţe ce ar decurge din această condamnare.

Astfel, într-un caz, prin sentinţa Judecătoriei Străşeni din 08 iulie 2016, D.N. a fost condamnat în baza alin.(1) art.2011 Cod penal la 1 an închisoare, iar, conform art.90 Cod penal, executarea pedepsei stabilite a fost suspendată condiționat pe o perioadă de probațiune de 3 ani [15]. Sentința a fost atacată cu apel de avo­catul H.D. în numele inculpatului, solicitând casarea acesteia, rejudecarea cauzei și pronunţarea unei noi ho­tărâri, prin care inculpatul să fie achitat de sub învinuirea comiterii infracțiunii imputate. Prin decizia Cole­giu­lui penal al Curții de Apel Chișinău din 17 noiembrie 2016, pronunțată integral la 15 decembrie 2016, apelul declarat a fost admis (din alte motive decât cele invocate), casată parțial sentința, inclusiv din oficiu, rejudecată cauza și pronunțată o nouă hotărâre, prin care D.N. a fost achitat de sub învinuirea comiterii infracțiunii prevăzute la art.2011 alin.(1) Cod penal, din motiv că fapta comisă de el la moment nu este prevăzută de legea penală.

Instanța de apel a reținut că la momentul pronunțării sentinței, la data de 08.07.2016, prima instanţă corect a încadrat acţiunile inculpatului în baza alin.(1) art.2011 Cod penal (în redacția Legii nr.167 din 09.07.2010),  şi anume – violenţa în familie, adică acţiune intenţionată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei care a provocat suferinţă fizică și psihică, soldată cu prejudiciu moral. În această ordine de idei, instanța de apel a menționat că la momentul judecării cauzei în ordine de apel au intervenit modificări în conținutul prevederilor art.2011 Cod penal. Astfel, instanța de apel a relevat că după modificările operate în Codul penal prin legea menționată acțiunile inculpatului au fost dezincriminate.

Într-o altă ordine de idei, potrivit doctrinei, prin legea care înlătură caracterul penal al faptei (dezincriminare) se înţelege legea care exclude totalmente răspunderea penală pentru o faptă sau alta, din care rezultă, evident, că acțiunile inculpatului – de violenţa în familie, adică acţiune intenţionată, manifestată fizic sau verbal co­misă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferinţă fizică și psihică, soldată cu prejudiciu moral, au fost dezincriminate. De asemenea, instanța de apel a reținut prevederile din pct.1 al Hotărârii Plenului Curții Supreme nr.31 din 24.10.2003 „Cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a Codului penal şi a Codului de procedură penală”, și anume: „Se consideră că înlătură caracterul infracţional al faptei situaţia în care prevederile din Codul penal vechi nu se conţin în Codul penal nou, astfel fiind dezincriminate unele acţiuni. Înlăturarea caracterului infracţional al faptei poate fi totală sau parţială. Înlăturarea parţială a caracterului infracţional al faptei are loc în cazul în care se reduc unele elemente ale laturii obiective ale componenţei de infracţiune”.

Totodată, instanța de apel a menționat că faptele inculpatului nu pot fi recalificate nici conform compo­nen­ței de contravenție, prevăzute de alin.(1) art.78 Cod contravențional, deoarece prin Legea nr.196 din 28.07.2016, în vigoare din 16.09.2016, au fost operate modificări și în dispoziția alin.(1) art.78 Cod contra­vențional [15]. De asemenea, faptele inculpatului nu pot fi recalificate nici conform componenței de contra­venție, prevăzută de art.781 Cod contravențional, deoarece prin Legea nr.196 din 28.07.2016, în vigoare din 16.09.2016, Codul contravențional a fost completat cu art.781. Instanța de apel a conchis că fapta comisă de inculpat în perioada octombrie-noiembrie 2015, la momentul examinării cauzei în instanța de apel, nu este prevăzută de legea penală și nici de Codul contravențional, deoarece prin Legea nr.196 din 28.07.2016, în vigoare din 16.09.2016, modificându-se dispoziția alin.(1) art.2011 Cod penal, acțiunile inculpatului – violenţa în familie, adică acţiunea intenţionată, manifestată fizic sau verbal comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferinţă fizică și psihică, soldată cu prejudiciu moral, prevăzute de alin.(1) art.2011 Cod penal (în redacția Legii nr.167 din 09.07.2010) – au fost dezincriminate. Astfel, instanţa de apel a constatat că la momentul examinării cauzei penale în instanța de apel, fapta comisă de inculpat nu este prevăzută de legea penală, deoarece pentru calificarea faptei conform alin.(1) art.2011 vă­tămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii constituie un element obligatoriu. Prin urmare, instanța a constatat ne­cesitatea achitării inculpatului D.N., pe motiv că fapta comisă de el nu este prevăzută de legea penală la mo­mentul examinării cauzei penale în instanța de apel, ținând cont de prevederile art.10 Cod penal, pct.4) alin.(1) art.390 Cod de procedură penală. Însă, în cauza deferită judecății Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova a constatat că nu poate fi menţinută soluţia de achitare, aceasta nefiind inci­den­tă cauzei; or, instanţa de apel urma să dispună încetarea procesului penal din motiv că au sur­venit circumstanţe care exclud tragerea la răspunderea penală a inculpatului [15].

Aceste circumstanţe au rezultat din modificările efectuate în Codul penal prin Legea nr.196 din 28.07.2016, intrată în vigoare la 16.09.2016. Respectiv, conform noilor reglementări, dispoziţia art.201/1 alin.(1) Cod penal a fost modificată şi prevede că se consideră infracţiune de violenţă în familie acţiunea sau inacţiunea intenţionată comisă de un membru al familiei în privinţa altui membru al familiei, manifestată prin:

1. maltratare, alte acţiuni violente, soldate cu vătămare uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
2. izolare, intimidare în scop de impunere a voinţei sau a controlului personal asupra victimei;
3. privarea de mijloace economice, inclusiv lipsirea de mijloace de existenţă primară, neglijare, dacă au provocat victimei vătămare uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Astfel, latura obiectivă a infracţiunii de violenţă în familie se exprimă prin cele trei modalităţi normative alternative evidenţiate supra. Prin acțiunile sale intenționate, D.N. a comis infracțiunea prevăzută de alin.(1) art.2011 Cod penal – violența în familie, adică acțiunea intenționată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferință fizică și psihică, soldată cu prejudiciu moral. Aşadar, din învinuirea înaintată şi reieşind din constatările instanţelor de fond și de apel, se evidenţiază că drept urmare prejudiciabilă cauzată părții vătămate, prin acţiunile inculpatului, a fost reținută suferința psihică. În contextul modificărilor operate la alin.(1) art.2011 Cod penal, anterior enunțate, Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție a constatat că acţiunile inculpatului nu au cauzat vătămări de gradul prevăzut de norma incriminatoare (vătămare uşoară) [15].

Totodată, s-a recomnadat să se aibă în vedere şi prevederile alin.(1) art.10 Cod penal, potrivit cărora legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. În acest sens, Colegiul penal lărgit a considerat că, în virtutea principiului retroactivităţii legii penale noi, fapta inculpatului D.N. a încetat să mai constituie o infracţiune deja după pronunţarea sentinţei de condamnare, generând o circumstanţă care ex­clude tragerea lui ulterioară la răspundere penală, inclusiv sub aspectul verificării legalităţii şi temeiniciei sentinţei atacate, adică judecării fondului apelului conform alin.(1) art.414 Cod de procedură penală. În cores­pundere cu pct.6) alin.(1) art.391 Cod de procedură penală, dacă există alte circumstanţe care exclud tragerea la răspundere penală, se adoptă o sentinţă de încetare a procesului penal. Pe cale de consecinţă, Colegiul penal lărgit a conchis că instanţa de apel, judecând apelul, neîntemeiat a statuat asupra soluţiei de achitare în privinţa lui D.N., eroarea respectivă urmând a fi corectată de către instanţa de recurs, prin admiterea recursului declarat, casarea totală a hotărârilor judecătorești şi dispunerea încetării procesului penal în privința lui D.N., în conformitate cu prevederile pct.6) alin.(1) art.391 Cod de procedură penală [15].

Într-un alt caz, prin sentința Judecătoriei Hâncesti din 26 august 2016, C.C. a fost recunoscut vinovat de comiterea infracțiunii prevăzute de alin.(1) art.2011 Cod penal şi, în baza acestei legi, i-a fost aplicată pedeapsa cu închisoare pe un termen de 1 an, cu executarea pedepsei în penitenciar de tip semiînchis [16]. În temeiul art.85 Cod penal, la pedeapsa numită s-a cumulat parțial pedeapsa rămasă neexecutată numită prin sentința Judecătoriei Hâncesti din 11 iunie 2015, fiindu-i stabilită pedeapsă definitivă sub formă de închisoare pe un termen de 1 an și 3 luni, cu executarea pedepsei în penitenciar de tip semiînchis. În baza art.90 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționată a pedepsei pe un termen de probațiune de 1 an. Prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 18 noiembrie 2016, a fost admis apelul declarat de către avocatul B.I. în numele inculpatului C.C., casată total sentința, inclusiv din oficiu, în baza alin.(2) art.409 Cod de procedură penală și pronunțată o nouă hotărâre, potrivit modului stabilit, pentru prima instanţă: C.C. a fost achitat de învinuirea de săvârșire a infracțiunii prevăzute de alin.(1) art.2011 Cod penal, din motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală. În motivarea deciziei, instanța de apel a menționat că instanța de fond pe deplin a constatat starea de fapt şi de drept a acțiunilor săvârșite de inculpatul C.C., iar probelor examinate le-a fost dată o apreciere juridică cuvenită, în conformitate cu prevederile art.101 Cod de procedură penală. Instanța de apel a reținut că, potrivit Legii nr.196 din 28 iulie 2016, intrată în vigoare la 16 septembrie 2016, conținutul alin.(1) art.2011 Cod penal a fost modificat, iar semnele constitutive ale infracțiunii comise de inculpatul C.C. la 10 octombrie 2015, conform cărora inculpatul a fost recunoscut vinovat, au fost excluse, şi anume – violența în familie, adică acțiunea intenționată, manifestată verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferință psihică.

În conformitate cu prevederile alin.(1) art.10 Cod penal, legea penală care înlătură caracterul infracțional al faptei, care ușurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situația persoanei ce a comis infracțiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârșit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. Instanța de apel a indicat că, în conformitate cu pct.4) alin.(1) art.390 Cod de procedură penală, sentința de achitare se adoptă dacă fapta nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, luând în considerare cele menționate supra și faptul că conținutul alin.(1) art.2011 Cod penal a fost modificat, iar semnele constitutive ale infracțiunii conform cărora inculpatul a fost recunoscut vinovat au fost excluse, C.C. urmează a fi achitat, întrucât fapta acestuia nu mai este prevăzută de legea penală. Decizia instanței de apel este atacată cu recurs ordinar de către procuror în temeiurile pct.6) alin.(1) art.427 Cod de procedură penală, prin care solicită casarea deciziei contestate cu dispunerea rejudecării cauzei de către aceeași instanță într-un alt complet de judecată. În motivarea recursului declarat, recurentul indică că decizia instanței de apel este eronată, deoarece fapta de violență în familie după modificările operate în Codul penal nu a fost decriminalizată. Mai mult, procurorul indică că instanța de apel incorect a achitat inculpatul, pe motiv că acțiunile inculpatului au fost comise până la intrarea în vigoare a modificărilor operate, în contextul efortului organului de urmărire penală de a oferi justiției persoana care a comis infracțiunea.

Judecând motivele recursului în raport cu actele cauzei, Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție a concluzionat că acesta urmează a fi admis din următoarele considerente. Conform prevederilor lit.b) pct.2) alin.(1) art.435 Cod de procedură penală, judecând recursul, instanța de recurs este în drept să îl admită și să dispună achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de acest cod. Din conținutul recursului procurorului rezultă că autorul este de acord cu starea de fapt stabilită de instanța de apel, acesta critică decizia atacată numai referitor la achitarea inculpatului pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală. Mai mult, recurentul menționează că instanța de apel incorect a achitat inculpatul, aceasta urma să înceteze procesul penal în urma modificărilor Codului penal, deoarece există alte circumstanțe care exclud sau condiționează pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală.

Instanța de recurs a considerat că în cauză este prezentă eroarea de drept menționată de recurent și și-a argumentat poziția în felul următor: hotărârea instanței de apel este neîntemeiată în partea ce ține de achitarea inculpatului în conformitate cu prevederile art.10 Cod penal, pct.4) alin.(1) art.390 Cod de procedură penală – pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală. Astfel, Colegiul penal lărgit ține să indice că, conform art.390 Cod de procedură penală, se invocă exhaustiv temeiurile în baza cărora se adoptă sentința de achitare, și anume: instanţa stabilește fie inexistența infracțiunii, ca temei al răspunderii penale, fie existența unei cauze, în care este exclusă răspunderea penală, ceea ce echivalează, în ambele situații, cu nevinovăția pe­nală a inculpatului, persoana trebuie să fie reabilitată. În acest caz persoana are dreptul la despăgubiri materiale, morale, să fie restabilită în drepturile de muncă, de pensionare, locative şi în alte drepturi în condițiile legii.

În aceste circumstanțe, Colegiul penal lărgit menționează că instanţa de apel neîntemeiat a emis decizie de achitare a inculpatului în conformitate cu prevederile art.10 Cod penal, pct.4) alin.(1) art.390 Cod de procedură penală, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, adică pe motiv de reabilitare, deoarece prin Legea nr.196 din 28 iulie 2016 în art.2011 Cod penal a fost introdus un element obligatoriu, şi anume – violența trebuie să fie soldată cu vătămarea ușoară a integrității corporale, iar pentru a fi calificate conform art.78, 781 Cod contravențional, acţiunile violente trebuie să cauzeze cel puțin vătămări neînsemnate ale integrității corpo­rale; prin urmare, legea dată a avut ca scop intensificarea activității de combatere a violenței domes­tice şi eficienti­za­rea acesteia. Prin urmare, fapta de violență în familie, după modificările operate în Codul penal, nu a fost decri­mi­­na­lizată, în continuare fiind pedepsite faptele prejudiciabile (violența) comise de către membrii de familie.

În sensul vizat se constată că inculpatul a fost corect condamnat de instanța de fond în baza alin.(1) art.2011 Cod penal, în redacția legii de până la 16.09.2016, sentința fiind pronunțată la 26 august 2016, iar instanța de apel urma să adopte o decizie de încetare a procesului penal în conformitate cu prevederile pct.6) alin.(1) art.391 şi alin.(1) art.332 Cod de procedură penală, raportate la prevederile pct.9) alin.(1) art.275 şi alin.(2) art.285 din același cod, deoarece este prezent un caz de nereabilitare a persoanei, iar caracterul infracțional al faptei, conform art.8 Cod penal, se stabilește de legea penală în vigoare la momentul săvârșirii faptei. Astfel, Colegiul penal lărgit va admite recursul ordinar, declarat de către procuror, întrucât instanța a admis o eroare gravă de fapt care a afectat soluția instanței – temei pentru recurs prevăzut de art.427 alin.(1) pct.6) Cod de procedură penală.

Într-o altă ordine de idei, într-un alt caz din jurisprudența Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, prin sentinţa Judecătoriei Botanica, mun. Chişinău, din 25 iulie 2016, U.I. a fost condamnat, în baza art.2011 alin.(1) Cod penal, la 1 an închisoare, iar în baza art.90 Cod penal executarea pedepsei aplicate a fost suspendată condiţionat pe un termen de probă de 1 an [17]. Instanţa de apel a reţinut că, la momentul pro­nunţării sentinţei, la 25.07.2016, prima instanţă corect a încadrat acţiunile inculpatului U.I. în baza alin.(1) art.2011 Cod penal (în redacţia Legii nr.167 din 09.07.2010), şi anume: „acţiunea sau inacţiunea intenţionată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferinţă fizică şi psihică”, însă după modificările operate în Codul penal prin Legea nr.196 din 28.07.2016, în vigoare din 16.09.2016, modificând dispoziţia alin.(1) art.2011 Cod penal, acţiunile inculpatului – acţiunea sau inac­ţiu­nea intenţionată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferinţă fizică şi psihică, prevăzute de alin.(1) art.2011 Cod penal (în redacţia Legii nr.167 din 09.07.2010)  – au fost decriminalizate, a avut loc dezincriminarea.

Pornind de la faptul că Legea nr.196 din 28.07.2016, în vigoare din 16.09.2016, conţine prevederi la art.2011 Cod penal, care înlătura caracterul infracţional al faptei, aceasta are efect retroactiv şi se extinde asupra persoanelor care au săvârșit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv în privinţa inculpatului U.I., care a provocat suferinţă fizică şi psihică părţii vătămate D.V., deoarece după mo­dificarea art.2011 Cod penal prevede ca componenţă de infracţiune – acţiunea sau inacţiunea intenţionată comisă de un membru al familiei în privinţa altui membru al familiei, manifestată prin: maltratare, alte acţiuni violente, soldate cu vătămare uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

În continuare, instanţa de apel a menţionat că faptele inculpatului nu pot fi recalificate, încadrate nici în componenţa contravenţiei prevăzute de alin.(1) art.78, nici în baza art.781 Cod contravenţional, deoarece prin Legea nr.196 din 28.07.2016, în vigoare din 16.09.2016, au fost operate modificări și în dispoziţia arti­colelor respective; astfel, inculpatul nu poate fi tras nici la răspundere contravenţională. Astfel, la momentul examinării cauzei în instanţa de apel, fapta comisă de inculpat la 19.10.2014  nu este prevăzută de legea penală și nici de Codul contravenţional, deoarece prin Legea nr.196 din 28.07.2016, în vigoare din 16.09.2016, ea a fost decriminalizată, a avut loc dezincriminarea [17].

Luând în considerare faptul că legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, instanţa de apel a aplicat în privinţa lui U.I. legea nouă, deşi fapta a fost comisă de inculpat la data de 19.10.2014. Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție a considerat pripite concluziile instanţei de apel, în partea imposibilităţii recalificării acţiunilor inculpatului U.I. de la alin.(1) art.2011 Cod penal la prevederile art.781 Cod contravenţional (în redacţia Legii nr.196 din 28.07.2016). În acest sens, Colegiul penal consideră că instanţa de apel a omis să dea o apreciere corespunzătoare posibilităţii încadrării juridice a acţiunilor incul­pa­tului în baza art.781 Cod contravenţional, în lumina faptului că acţiunile comise de ultimul nu au fost de­zin­criminate în mod integral prin Legea nr.196 din 28.07.2016, în vigoare din 16.09.2016. În acest context, Colegiul penal a atestat că acţiunile lui U.I. urmau a fi apreciate de către instanţa de apel ca fiind apte de a se subscrie componenţei contravenţionale prevăzute de art.781 Cod contravenţional, din conţinutul căreia reiese, după cum anterior s-a menţionat, că fapta săvârşită de către inculpat nu a fost dezincriminată. Astfel, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție a apreciat că omisiunea instanţei de apel de a aprecia posibilitatea tragerii la răspundere contravenţională a inculpatului a fost lăsată fără apreciere, în raport cu formularea actuală a art.781 Cod contravenţional, motiv din care decizia atacată nu poate fi menţinută. Prin urmare, temeiul pre­văzut de pct.6) alin.(1) art.427 Cod de procedură penală – instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate în apeluri sau hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia – invocat de recurent, persistă în cauză. În atare situaţie, recursul procurorului urmează a fi admis. Colegiul penal lărgit consideră că erorile comise nu pot fi reparate de către instanţa de recurs în prezenta procedură, deoarece aceasta nu este abilitată cu atribuţii de a judeca cauza şi a se pronunţa asupra legalităţii sentinţei, substituind instanţa care a judecat apelurile cu încălcarea prevederilor procesuale penale la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, decizia instanţei de apel în cauza dată urmează a fi casată, cu dispunerea rejudecării cauzei în instanţa de apel [17].

Într-un alt perimetru al cercetării noastre, urmează să precizăm că dezincriminarea nu are ca efect o repu­nere a condamnatului în situaţia anterioară. Astfel, amenda plătită anterior intervenţiei dezincriminării nu se va restitui şi nu se poate pune problema acordării unor reparaţii pentru perioada de detenţie executată anterior dezincriminării. Tot astfel, pedeapsa cu degradarea militară fiind executată la data rămânerii definitive a hotă­rârii de condamnare, dezincriminarea nu are ca efect redobândirea gradului militar pierdut ca urmare a condamnării.

Va exista abolitio criminis în toate cazurile când o faptă concretă, care anterior constituia infracţiune, în raport cu dispoziţiile legii penale noi va putea fi considerată infracţiune. Nu va exista dezincriminare, deși legea abrogă o normă penală de incriminare, dacă fapta evaluată poate fi încadrată într-o altă normă de incri­minare în vigoare.

Retroactivitatea legii penale de dezincriminare este unul dintre cazurile de aplicare a legii penale mai favorabile. Dezincriminarea constă în excluderea unei fapte din sfera infracţiunilor (abolitio criminis), prin abrogarea sau modificarea normei de incriminare.

Totodată, se va face o distincţie între abrogare şi dezincriminare. Așadar, abrogarea legii nu se identifică cu dezincriminarea infracţiunii, deoarece aceasta poate să continue a fi incriminată într-un alt text de lege; mai mult, este posibil ca fapta prevăzută de legea sau norma abrogată să fie incriminată de o normă penală cu sferă mai mare de incidență. Spre exemplu, în cazul infracţiunilor complexe, când abrogarea normei de in­cri­minare a infracţiunii complexe nu duce la dezincriminarea infracţiunilor absorbite în conţinutul infracţiunii complexe [18, p.77].

Abrogarea nu poate fi egalată cu dezincriminarea din următoarele considerente:

– chiar dacă se abrogă o dispoziție legală, fapta poate fi în continuare incriminată într-o altă dispoziție (alt articol din altă normă penală, altă denumire marginală etc.);
– abrogarea legii speciale nu echivalează cu dezincriminarea dacă fapta este incriminată în legea generală;
– abrogarea normei completatoare a unei norme-cadru (în alb) nu echivalează cu abrogarea normei cadru care nu va putea fi aplicată până la apariția unei noi norme completătoare.

Așadar, dezincriminarea nu mai este incriminată sub nicio formă de legislația națională. Încetarea acțiunii legii penale prin neincluderea normelor juridico-penale care stabilesc caracterul penal al faptei, precum și regimul sancționator pentru comiterea acesteia, desemnează că această faptă este dezincriminată [19, p.258-259].

Abrogarea unui act normativ operată prin apariţia unui nou act normativ nu trebuie confundată cu republicarea acestuia, în acest din urmă caz apărând numai în caz excepţional de reglementări noi.

Suntem în prezenţa dezincriminării atunci când: faptă ce constituia infracţiune potrivit legii vechi a fost dezincriminată de legiuitor; când legiuitorul a restrâns sfera de incidenţă a unei norme de incriminare sub aspectul laturii obiective, obiectului sau subiecţilor; când legea nouă incriminează fapta prin restrângerea formei de vinovăţie.

În toate celelalte situaţii vom discuta despre dezincriminarea aparentă. Avem în vedere ipoteze precum redenumirea normei de incriminare (apariția aceleiași norme sub o altă titulatură), integrarea în conţinutul altei infracţiuni sau extinderea aplicării unei norme penale generale. În acest sens, un pericol deosebit, în opinia noastră, prezintă fenomenul larg răspândit care constă în extinderea cercului faptelor penale, în legătura cu care se omite o altă latură a politicii penale – dezincriminarea.

Ieșirea din vigoare a unui articol din Partea specială a Codului penal nu întotdeauna înseamnă că fapta a încetat să fie infracțională (este dezincriminată); spre exemplu, din conținutul Părții speciale a Codului penal poate fi exclusă norma specială cu păstrarea normei generale. În alte cazuri, excluderea articolului concret din conținutul Părții speciale a Codului penal este însoțită de o nouă incriminare a acțiunilor descrise, uneori chiar într-un număr mai mare. În calitate de exemplu poate servi abrogarea art.221 CP RM (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi cultură) prin Legea Republicii Moldova nr.75 din 21.04.2016 [20], conform căruia „distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi cultură sau a obiectelor naturii, luate sub ocrotirea statului, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 3000 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu arest de până la 6 luni, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 5000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate”.

Totodată, legiuitorul, dimpotrivă, a înăsprit legea penală împotriva faptelor prejudiciabile săvârșite față de monumentele istorice și de cultură, fiind extinsă lista obiectelor materiale ale acestor fapte prejudiciabile, fiind diversificate înseși acțiunile care intră în latura obiectivă a unor astfel de fapte; în mod special, au fost expres prevăzute locul săvârșirii infracțiunii, mijloacele de săvârșire a acestora, alte împrejurări obiective etc. În plus, a fost înăsprit și diversificat regimul sancționator pentru săvârșirea acestor fapte.

Observăm că au fost create două categorii de norme juridico-penale care asigură protecția juridico-penală a bunurilor culturale:

– normă generală revizuită și completată (art.222 CP RM) și
– o listă întreagă de norme speciale (1991, art.1992, art.1993, art.1994, art.1995, alin.(21) art.186, alin.(21) art.187, alin.(21) art.188, alin.(21) art.190, alin.(22) art.191 CP RM).

Astfel, alin.(1) art.222 CP RM (Profanarea mormintelor şi a monumentelor) incriminează profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument funerar sau de for public, a unei urne funerare sau a unui cadavru, precum şi însuşirea obiectelor ce se află în mormânt sau pe el. De precizat că prin Legea Republicii Moldova nr.75 din 21.04.2016 [21] a fost introdusă o listă întreagă de fapte infracționale noi: art.1991 CP RM (Deteriorarea sau distrugerea bunurilor de patrimoniu); art.1992 CP RM (Efectuarea lucrărilor neautorizate în siturile arheologice); art.1993 CP RM (Tăinuirea sau păstrarea ilegală a bunurilor arheologice); art.1994 CP RM (Comercializarea neautorizată a bunurilor arheologice mobile); art.1995 CP RM (Accesul neautorizat cu detectoare de metale sau cu alte aparate de teledetecţie și utilizarea lor în siturile arheologice sau în zonele cu potențial arheologic). Mai mult, tot prin această lege au fost introduse semnele calificative (circumstanțele agravante) în art.186, 187, 188, 190, 191 după cum urmează: alin.(21) art.186 CP RM „Furtul bunurilor de patrimoniu cultural din siturile arheologice sau din zonele cu potenţial arheologic”; alin.(21) art.187 CP RM „Jaful bunurilor de patrimoniu cultural din siturile arheologice sau din zonele cu potenţial arheologic”; alin.(21) art.188 CP RM „Tâlhăria în scopul sustragerii bunurilor de patrimoniu cultural din siturile arheologice sau din zonele cu potenţial arheologic”; alin.(21) art.190 CP RM „Dobândirea prin escrocherie a bunurilor de patrimoniu cultural din siturile arheologice sau din zonele cu potenţial arheologic”; alin.(22) art.191 CP RM „Delapidarea bunurilor de patrimoniu cultural din siturile arheologice sau din zo­nele cu potenţial arheologic”.

Într-o altă ordine de idei, intenționăm să precizăm că regula retroactivităţii legii penale care dezincriminează se aplică, fără a avea relevanţă cât a durat „starea de dezincriminare” (o zi, o lună etc.). Dacă legiuitorul nu stabileşte limitări ale efectelor legii de dezincriminare, aceasta va produce consecinţe juridice totale, condamnatul având o situaţie juridică similară cu cea a unei persoane care nu a comis infracţiuni.

Spre deosebire de modul de reglementare a altor forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală (extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare etc.), în cazul asistenţei judiciare internaţionale în materie penală, legiuitorul autohton nu a prevăzut dispoziţii prin care să se indice expres situaţiile în care autorităţile judiciare moldovenești pot refuza executarea unei asemenea solicitări transmise de un alt stat. În aceste condiţii, în cazul în care se solicită executarea unei cereri de asistenţă judiciară, care se bazează pe o faptă care în dreptul autohton a fost dezincriminată, apreciem că, în funcţie de obiectul său, aceasta poate fi executată sau executarea poate fi refuzată, în baza necesităţii respectării principiilor generale ale activităţii de cooperare judiciară internaţională în materie penală sau a altor dispoziţii ale unor acte normative interne sau internaţionale, la care Republica Moldova este parte.

Pornind de la obiectul cererii de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, constatăm că fiecare modalitate de asigurare a asistenţei judiciare prezintă anumite particularităţi, în baza cărora cererea de asistenţă poate fi executată sau executarea poate fi refuzată [22]. Astfel, comisia rogatorie internaţională, care are ca obiect ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi efectuarea percheziţiilor, nu va fi executată dacă nu sunt îndeplinite condiţiile speciale prevăzute de legislația în vigoare. Menţionăm că una dintre aceste condiţii se referă la obli­gaţia ca pedeapsa prevăzută de legea română şi cea a statului solicitant să fie de cel puţin un an închisoare.

În situaţia în care fapta pentru care se solicită efectuarea percheziţiei sau ridicarea de obiecte sau înscrisuri este dezincriminată în Republica Moldova, cererea de asistenţă nu va fi executată de către autorităţile judi­ciare moldovenești. Dat fiind obiectul lor, considerăm că aceeaşi decizie trebuie să fie luată şi în cazul altor cereri de acest gen, care au ca obiect sechestrul şi confiscarea specială sau extinsă. În ceea ce priveşte execu­tarea altor activităţi solicitate prin comisie rogatorie internaţională, prevăzute în lege, considerăm că pot fi executate, chiar dacă în Republica Moldova fapta în baza căreia a fost solicitată comisia rogatorie interna­ţio­nală este dezincriminată. Această constatare se impune mai ales atunci când acea faptă a fost comisă pe te­ri­toriul statului solicitant, iar autorităţile judiciare moldovenești nu au competenţă de urmărire şi judecare a acesteia. În ceea ce priveşte celelalte modalităţi prin care se asigură asistenţa judiciară internaţională în materie penală, considerăm că acestea por fi executate şi în cazul dezincriminării faptei în Republica Moldova, în cazul în care infracţiunea a fost comisă pe teritoriul statului solicitant, iar autorităţile judiciare moldovenești nu au competenţa de urmărire şi judecată. În cazul în care statul nostru este solicitat să execute o cerere de asistenţă judiciară în materie penală, care se bazează pe o faptă dezincriminată în legea Republicii Molova, considerăm că această cerere poate fi executată sau executarea poate fi refuzată, în funcţie de obiectul cererii. Astfel, pentru executarea unei comisii rogatorii care are ca obiect percheziţii şi sechestre, statul nostru poate impune unele condiţii care privesc în general dubla incriminare.

Dezincriminarea faptei poate fi și una temporară. O situație de genul acesteia întâlnim în cazul când după excluderea normei din Codul penal ea din nou este introdusă. În istoria Codului penal al Republicii Moldova din 2002 până în prezent a avut loc înlăturarea normei speciale a omorului intenționat prevăzute la lit.b) alin.(3) art.145 CP RM (Omorul săvârşit asupra soţului (soţiei) sau a unei rude apropiate), care a fost exclusă prin Legea Republicii Moldova nr.277-XVI din 18.12.2008 (în vigoare la 24.05.2009) [23]. Apoi, în anul 2016, legiuitorul a revenit la această agravantă prin introducerea respectivei agravante la lit.e1) alin.(2) art.145 CP RM (Omorul săvârșit asupra unui membru de familie) [24], modificare operată prin Legea Republicii Moldova nr.196 din 28.07.2016. Însă, această agravantă nu doar a restabilit norma juridico-penală precedentă, dar și a extins lista victimelor care pot obține statutul special de soț/soție și rudă apropiată. Așadar, luând în considerare semantica sintagmei „asupra soţului (soţiei) sau a unei rude apropiate” și a sintagmei introduse ulterior, observăm că ultima expresie asupra unui membru de familie” este mult mai extinsă, lărgește cercul victimelor posibile și, prin urmare, se consideră mai aspră decât norma juridico-penală anterioară dezincri­mi­nată prin Legea Republicii Moldova nr.277-XVI din 18.12.2008 (în vigoare la 24.05.2009) [23].

Concluzii

– Codul penal al Republicii Moldova nu utilizează expresia „lege favorabilă”. La definirea conceptului legii penale favorabile în doctrină se folosesc mai multe sintagme unanim acceptate de origine latină: Novatio legis in mellius; Lex mitior (Mitior lex); Lex posteriori benigne.
– Natura acestei legi se deduce din formularea legislativă inserată în alin.(1) art.10 CP RM. Din această normă desprindem trei tipuri de legi favorabile, după cum urmează: legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei; legea penală care uşurează pedeapsa; legea penală care în alt mod ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea.
Legea nu prevede expres criteriile după care va fi determinată legea penală mai favorabilă, totodată vor fi avute în vedere: condițiile de incriminare a faptei; condițiile de tragere la răspundere; condițiile de sancționare; consecințele condamnării.
– Legea penală de dezincriminare (lat. – Abolitio criminis) este o varietate a legii penale din prima categorie, care înlătură caracterul penal al faptei. Însă, este o noțiune mai restrânsă, fiind cu legea penală în coraport de „parte-întreg”. Orice lege de dezincriminare este legea care înlătură caracterul penal al faptei, însă nu orice lege care înlătură caracterul infracțional al faptei devine lege de dezincriminare, cum ar fi în cazul introducerii unor norme juridico-penale în Partea generală a Codului penal.
Dezincriminarea ca metodă a politicii penale presupune înlăturarea răspunderii penale pentru faptele care anterior au fost recunoscute infracționale și sancționate de legea penală.
În situația dezincriminării (abolitio criminis), noua lege exonerează de la răspundere penală persoana pentru săvârșirea faptei prejudiciabile care anterior era considerată infracțională – proces de dezincriminare. Nu este doar cazul când dispare o pedeapsă penală din Codul penal. Configurația abolitio criminis presupune abrogarea totală a pedepsei penale și nu doar a unei singure norme.
Este necesar ca o faptă anterior incriminată să devină irelevantă pentru ordinea de drept. Așadar, nu se vorbește despre abolirea pedepsei penale, ci despre pierderea necesității obiective de a incrimina fapta infracțională.
– Vom putea vorbi despre o lege de dezincriminare fie când o incriminare din legea veche nu mai are cores­pondent în legea nouă, fie când legea nouă restrânge sfera de incidenţă a unui text, astfel încât condiţiile impuse de textul respectiv nu mai sunt îndeplinite de fapta concretă săvârşită de inculpat.
– Nu există dezincriminare dacă dispoziţia din legea veche nu are corespondent în legea nouă, dar conţinutul acesteia este preluat într-o dispoziţie nouă, conţinutul său având astfel corespondent.
– Totodată, se va face o distincţie între abrogare şi dezincriminare. Așadar, abrogarea legii nu se identifică cu dezincriminarea infracţiunii, deoarece aceasta poate să continue a fi incriminată într-un alt text de lege; mai mult, este posibil ca fapta prevăzută de legea sau norma abrogată să fie incriminată de o normă penală cu sferă mai mare de incidență. Spre exemplu, în cazul infracţiunilor complexe, când abrogarea normei de incriminare a infracţiunii complexe nu duce la dezincriminarea infracţiunilor absorbite în conţinutul infracţiunii complexe. Abrogarea unui act normativ operată prin apariţia unui nou act normativ nu trebuie confundată cu republicarea acestuia, în acest din urmă caz apărând numai în caz excepţional de reglementări noi.
– Așadar, dezincriminarea nu mai este incriminată sub nicio formă de legislația națională. Încetarea acțiunii legii penale prin neincluderea normelor juridico-penale care stabilesc caracterul penal al faptei, precum și regimul sancționator pentru comiterea acesteia, desemnează că această faptă este dezincriminată.
Suntem în prezenţa dezincriminării atunci când: faptă ce constituia infracţiune potrivit legii vechi a fost dezincriminată de legiuitor; când legiuitorul a restrâns sfera de incidenţă a unei norme de incriminare sub aspectul laturii obiective, obiectului sau subiecţilor; când legea nouă incriminează fapta prin restrângerea formei de vinovăţie.
– În toate celelalte situaţii vom discuta despre dezincriminarea aparentă. Avem în vedere ipoteze precum redenumirea normei de incriminare (apariția aceleiași norme sub o altă titulatură), integrarea în conţinutul altei infracţiuni sau extinderea aplicării unei norme penale generale. În acest sens, un pericol deosebit, în opinia noastră, prezintă fenomenul larg răspândit care constă în extinderea cercului  faptelor penale, în legătura cu care se omite o altă latură a politicii penale – dezincriminarea.

*Acest articol a fost publicat în: STUDIA UNIVERSITATIS MOLDAVIAE, nr. 11, 2019.

Referințe bibliografice:

  1. Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129.
  2. Extras din decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie nr.1re-508/08 din 03.06.2008.
  3. Brînza L., Reniță G Tendințe jurisprudențiale privind stabilirea cuantumului proporțiilor mici în cazurile de sustragere a bunurilor. În: Revista Națională de Drept, 2017, nr.1, p.15.
  4. Regulamentul (CE, Euratom) nr.2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene. În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 01/vol. 1. 23.12.1995, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:31995R2988&from=RO
  5. Nefliu, I. Lex mitior – tendinţe în dreptul comparat. Studiu publicat la 15 iulie 2014. http://www.cdspp.ro/lex_mitior_tendintein_dreptul_comparat_2014.pdf
  6. Pădure, Conflict al legilor penale în timp în doctrina penală contemporană. În: Revista Națională de Drept, 2017, nr.6, p.41.
  7. Petrescu Prescripţia răspunderii penale în interpretarea legii penale mai favorabile. În: Revista Pro Lege. Publicat on-line 3 aprilie 2018. (ISSN 1224-2411) http://revistaprolege.ro/prescriptia-raspunderii-penale-interpretarea-legii-penale-mai-favorabile/
  8. Concluzii formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cauza nr. 2/1/2014/HP/P a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept având ca obiect aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, respectiv, dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă sau nu, faţă de instituţia pedepsei. ROMÂNIA, Bucureşti, Bd. Libertăţii nr.12-14, Sector 5 Pagină web: mpublic.ro Număr operator 3883.
  9. Decizia Curții Constituționale a României nr.841 din 2 octombrie 2007 referitoare la exceptia de neconsti­tu­ti­o­na­li­ta­te a dispozitiilor art.13 din Codul penal. În: Monitorul Oficial, 2007, nr.723.
  10. Decizia Decizia Curții Constituționale a României nr.834 din 2 octombrie 2007 referitoare la excepţia de neconstitu­ţionalitate a dispozitiilor art.12, art.13, art.14 şi art.15 din Codul penal. În: Monitorul Oficial, 2007, nr.727.
  11. Băncilă, Punct de vedere cu privire la sesizarea Înaltei Curți de Casașie și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală referitoare la interpretarea art.67 din Legea nr.192/2006 din perspectiva art.5 Cod penal. În: Universul Juridic, 2017, nr.1, p.46-52.
  12. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova , n277 din 18.12.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.41-44.
  13. Энциклопедия уголовного права. Том 2. Уголовный закон. Издание профессора Малинина. Санкт-Петербург, 2005, c.11.
  14. Masson, Cl.R. Direito penal esquemat Parte general. Vol. 1 / Cleber Rogério Masson. – 4.s ed. rev„ atual. o ampl. Rio de Janeira: Forense; Sao Paulo: MÉTODO, 2011. 979 p.
  15. Arhiva Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul 1ra-451/2017. Decizia Colegiului penal din
    23 mai 2017.
  16. Arhiva Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul 1ra-478/2017. Decizia Colegiului penal lărgit din 28 martie 2017.
  17. Arhiva Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul 1ra-227/2017. Decizia Colegiului penal lărgit din 4 aprilie 2017.
  18. Brutaru, Câteva aspecte controversate privind aplicarea legii penale în timp, potrivit Noului Cod penal. În: Studii și cercetări din domeniul ştiinţelor socioumane. Cluj-Napoca: LIMES & Argonaut, 2013, p.77.
  19. Дурманов Н.Д. Советский уголовный закон. Москва: Издательство Московского университета, 1967, c.258-259.
  20. Legea Republicii Moldova nr.75 din 21.04.2016. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.128-133.
  21. Balan-Rusu,I. Aplicarea legii penale romȃne în timp. Implicaţii în activitatea de asistenţă judiciară interna­ţională în materie penală. În: Acta Universitatis George Bacovia. Juridica – Volume 3. Issue 1/2014. http://juridica.ugb.ro
  22. Legea Republicii Moldova nr.277-XVI din 18.12.08 (în vigoare la 24.05.2009). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009. nr.41-44.
  23. Legea Republicii Moldova nr.196 din 28.07.2016. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.306-313.

Aflaţi mai mult despre , , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.