Drept penal şi contravenţional

Huliganismul ce implică acţiuni care încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei asupra persoanelor: divergențe jurisprudențiale – Partea II
15.04.2020 | Gheorghe Reniță

Gheorghe Reniță

Gheorghe Reniță

În cele ce urmează, ne propunem să găsim răspunsul la următoarea întrebare: cum urmează a fi calificată fapta dacă violența aplicată în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice depășește vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, fie vătămare neînsemnată, care nu presupune nici dereglarea de scurtă durată a sănătăţii, nici pierderea neînsemnată şi stabilă a capacităţii de muncă?

Problema a fost sesizată anterior, fiind de altfel intens dezbătută în literatura de specialitate, existând chiar propuneri concrete, care sunt apte să o soluționeze[1].

Asupra acestei dileme s-a aplecat (ce-i drept, cu întârziere) și Plenul Curţii Supreme de Justiţie. În rezultat, prin Hotărârea nr.6/2017 s-au adăugat subpct.4) și 5) la pct.10) din Hotărârea „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre huliganism”, nr.4 din 19 iunie 2006, conform cărora:

– „Omorul intenționat sau vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate să reprezinte violenţa, care este aplicată tocmai în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice, în acest caz, calificarea trebuie făcută, în temeiul art.145, 151 sau 152 CP RM şi art.354 „Huliganismul nu prea grav” din Codul contravenţional. În cazuri de acest gen, nu este admisibilă aplicarea răspunderii, în baza art.145, 151 sau 152 şi art. 287 CP RM. Or, principiul de neadmitere a sancţionării duble a aceleiași fapte interzice tragerea de două ori la răspundere penală pentru aceeaşi faptă, în cazurile de acest gen, violenţa este cea, pe care o desemnăm prin sintagma „aceeaşi faptă”” [subpct.4) pct.10)];
– „Doar în cazul în care infracţiunea de huliganism este urmată de infracţiunea de omor intenționat ori de vătămarea intenţionată gravă sau medie a integrităţii corporale ori a sănătăţii, cele săvârșite se vor încadra în baza concursului real de infracţiuni, iar calificarea se va face, conform art.287 şi art.145, 151 sau 152 CP RM” [subpct.5) pct.10)].

Prin suprapunere, se poate lesne sesiza că aceste „tălmăciri” sunt antagoniste, excluzându-se reciproc. Despre aceasta V.Stati a atenționat prompt când Proiectul care a stat la baza adoptării Hotărârii nr.6/2017 a fost publicat[2]. Din păcate, instanța supremă a ignorat această observație[3].

Să înțelegem că nu s-a putut alege una din explicațiile redate mai sus? Sau că instanța supremă nu are o poziție fermă în acest sens și a decis să se destăinuie? Dacă s-ar răspunde afirmativ, atunci riscă să devină un simulacru concepția conform căreia Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti. De remarcat că, nu este în premieră când „instanța supremă nu dă dovadă de consecvență și nu contribuie decât la debusolarea practicii judiciare[4], orientând-o într-o direcție greșită”[5]. Deci, se pare că se perseverează în acest sens.

Sau poate autorii Hotărârii nr.6/2017 nu discern faptul că recomandările în discuție vin în contradicție? Admițând arguendo o astfel de ipoteză, considerăm util să-l cităm pe M.Dunea, care afirmă că: „nedreptățile la care ar putea conduce lipsa temeinică de pregătire a unor persoane ajunse să exercite oficiul magistraturii (situaţii care, fără a ne părea prea des întâlnite, nu au totuși, din nefericire, nici un caracter pe atât de excepțional pe cât ar fi de dorit), transformă actul interpretării şi aplicării legii (…), într-un instrument periculos pentru siguranţa drepturilor garantate ale destinatarilor legii”[6].

Oare nu cumva Plenul Curții Supreme de Justiție a încercat să facă a paralelă cu una din explicațiile cuprinse în Hotărârea sa „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28 iunie 2004? În concret, avem în vedere următoarea recomandare din pct.5) al hotărârii prenotate: „Dacă după consumarea furtului, făptuitorul aplică violenţa sau amenință cu aplicarea violenţei având scopul de a scăpa de urmărire sau de a evita reţinerea sa, atunci fapta nu mai poate fi calificată în conformitate cu lit.e) alin.(2) art.187 sau cu art.188 CP RM. De această dată, cele săvârşite formează concursul real dintre infracţiunea de furt şi, în dependenţă de gradul de violenţă sau de caracterul ameninţării cu violenţa, una din infracţiunile prevăzute la art.145, 151, 152 sau 155 CP RM ori la art.78 din Codul contravenţional”[7]. Nu excludem că s-a încercat transpunerea acestei idei în contextul infracțiunii de huliganism [în particular, ne referim la subpct.5) pct.10) din Hotărârea „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre huliganism”, nr.4 din 19 iunie 2006]. Numai că nu le-a reușit. De altfel, nici nu este cazul de făcut analogie cu situații calitativ diferite. Ceea ce le scapă din vizor autorilor Hotărârii nr.6/2017 este că în sensul art.287 CP RM încălcarea grosolană a ordinii publice este însoțită, printre altele, de acțiunea adiacentă – aplicarea violenței (sau amenințarea cu aplicarea violenței). Respectiv, făptuitorul este ghidat de aceeași rezoluție infracțională atunci când acostează jignitor persoanele sau comite alte acțiuni similare, ce încalcă normele etice, tulbură ordinea publică şi liniştea persoanelor și, corespunzător, aplică violența asupra persoanelor în cauză. În contextul primei modalități normative prevăzute la art.287 CP RM, infracțiunea de huliganism nu poate fi considerată ca întregită atunci când doar s-a încălcat grosolan ordinea publică, fără să fi fost aplicată violența. De aceea, nu este necesar de a distorsiona voința legiuitorului pentru a justifica prezența concursului real de infracțiuni, de vreme ce fapta este comisă sub imperiul unei și aceleiași intenții infracționale.

Avalanșa de întrebări și răspunsuri prezumtive poate continua. Însă, rămâne de văzut care dintre explicațiile prenotate supra au fost acceptate de către instanțele de judecată în cauze concrete deferite judecății. De asemenea, se cuvine să estimăm impactul acestor explicații asupra „cursului” jurisprudențial.

La acest capitol, surprindem că practica judiciară oscilează, inclusiv la nivelul instanței supreme (și mai grav, uneori chiar același complet de judecată a adoptat decizii diametral opuse în materia investigată).

Așadar, într-o primă orientare jurisprudențială (minoritară) s-a considerat că dacă violența aplicată în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice excede vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, fie vătămarea neînsemnată, care nu presupune nici dereglarea de scurtă durată a sănătăţii, nici pierderea neînsemnată şi stabilă a capacităţii de muncă, atunci fapta urmează a fi calificată, după caz, conform art.145, 151 sau 152 CP RM şi art.354 „Huliganismul nu prea grav” din Codul contravenţional. Cu titlu exemplificativ reținem:

– la 9 februarie 2014, aproximativ la ora 03:30, E.A. împreună cu C.V., Z.B. și alte persoane în privința cărora cauza penală a fost disjunsă într-o procedură separată, se aflau în fața clubului de noapte „Kremlin”, amplasat pe bd. Mircea cel Bătrîn, 17/2, mun. Chișinău. În urma unui conflict, manifestând o obrăznicie deosebită au aplicat violență fizică asupra lui Z.D., cauzându-i conform raportului de expertiză medico-legală nr. 487/D din 10 martie 2014, vătămări corporale medii. Ulterior, în continuarea acțiunilor criminale au aplicat violență fizică asupra lui M. A., cauzându-i conform raportului de expertiză medico-legală nr. 488/D din 10 martie 2014, vătămare corporală medie (sublinierea ne aparține – a.)[8];
– la 17 iunie 2014, aproximativ la orele 19:00, C.N. aflându-se pe str. Botanica Veche, 17, mun. Chişinău, fără motiv a iniţiat un conflict cu C.V., unde acționând din intenţii huliganice, încălcând grosolan ordinea publică şi exprimând o vădită lipsă de respect faţă de societate, cu o obrăznicie deosebită l-a numit cu expresii obscene pe ultimul, iar cu o canistră i-a aplicat o lovitură în faţă. În scurt timp, în conflict s-au implicat C.D.V., C.M. şi C.D.D., care împreună cu C.N. continuau să-l numească cu cuvinte licențioase, iar C.D.V. şi C.N. continuau să-i aplice lovituri cu pumnii şi picioarele peste diferite părţi ale corpului lui C.V., totodată C.D.V. sugrumându-l, iar C.M. împingându-i pe agresori în scop de a-i provoca la aplicarea loviturilor, acţiuni care însă au fost curmate de către C.A. În rezultatul maltratării lui C.V. în circumstanţele indicate mai sus, conform raportului de expertiză medico-legală nr.1579/D din 11 iulie 2014, i-a fost cauzată vătămare medie (sublinierea ne aparține – a.), cu dereglarea sănătăţii de lungă durată[9];
– la 29 aprilie 2016 aproximativ la orele 06:30, M.I. aflându-se în loc public, în curtea blocului de locuit din str. Alba Iulia 190/2, mun. Chişinău, fără careva motive întemeiate, l-a acostat jignitor pe Z.T., numindu-l cu expresii obscene, totodată, amenințându-l cu aplicarea violenţei fizice, alerga în spatele acestuia cu scopul aplicării violenţei fizice asupra lui Z.T., ultimul în scopul evitării conflictului cu M.I., a intrat în scara blocului din str. Alba Iulia 190/2, mun. Chişinău. Tot el în continuarea acţiunilor sale criminale, aflându-se în acelaşi loc şi timp, urmărind victima Z.T., în scara blocului de locuit din str. Alba Iulia, 190/2, mun. Chişinău (…), a aplicat lui Z.T. multiple lovituri cu mâinile şi picioarele în regiunea capului şi corpului cauzându-i conform raportului de expertiză medico-legală nr.134D/1721 din 9 noiembrie 2016 (…) vătămare corporală gravă (sublinierea ne aparține – a.), după care a părăsit locul comiterii infracţiunii. Ulterior, la 14 august 2016, la orele 11:00, aflându-se internat în staționar în IMSP „Institutul de Medicină Urgentă”, victima Z.T., în rezultatul insuficienţei cardio-pulmonare, ca urmare a bronhopneumoniei purulente cu abcedare, care s-a dezvoltat pe fundal traumei cranio-cerebrală deschisă: leziune axonală difuză, a decedat, iar conform concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr.134D/1721 din 9 noiembrie 2016, leziunile corporale menționate sunt în legătură cauzală directă cu survenirea decesului[10].

Dimpotrivă, într-o altă optică jurisprudențială (majoritară) s-a apreciat că răspunderea va surveni conform art.287 CP RM şi, după caz, art.145, 151 sau 152 CP RM (fiind vorba de un concurs real de infracțiuni) în situația în care violența aplicată în legătură cu încălcarea ordinii publice s-a soldat cu omorul intenționat sau vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Drept dovadă prezentăm doar câteva spețe din practica judiciară (abundentă) care fundamentează alegația conturată[11]:

– la 7 martie 2013, în jurul orei 11.30, S.T. deplasându-se cu automobilul de model „Mercedes-Benz Sprinter-208”, în s. Hîrtop, r-l Cantemir, a oprit brusc automobilul şi în mod intenţionat, fără motiv, încălcând grosolan ordinea publică, s-a apropiat de B.D., care se afla în acel moment în strada s. Hîrtop, r-l Cantemir, i-a aplicat ultimului multiple lovituri cu o bâtă de lemn peste tot corpul, cauzându-i astfel leziuni corporale grave (sublinierea ne aparține – a.) periculoase pentru viaţă, în urma cărora, la 10 martie 2013, B.D. a decedat[12];
– la 6 noiembrie 2014, în jurul orei 00:10, minorii B.D. şi B.M., aflându-se în stare de ebrietate alcoolică, au ieşit la marginea s. Ignăţei, r-l Rezina, unde au blocat drumul cu nişte saci cu deşeuri, fapt pentru care a fost stopat automobilul de model „Dacia Logan”, care se deplasa spre s. Scorţeni, r-l Teleneşti, la volanul căruia se afla L.I., care coborând să înlăture sacii din drum, a fost atacat de minorii B.D. şi B.M. care, încălcând grosolan ordinea publică, acţionând cu cinism şi obrăznicie deosebită, i-au aplicat multiple lovituri cu pumnii şi picioarele pe diferite părţi ale corpului, inclusiv l-au lovit de mai multe ori cu o bară din metal, cauzându-i vătămări corporale grave (sublinierea ne aparține – a.) periculoase pentru viaţă[13];
– la 20 aprilie 2015, în jurul orei 04:00, R.R., aflându-se la una din mesele din incinta localului „Eli-Pili”, amplasat pe str. București nr.68, din mun. Chişinău, în loc public, (…) a iniţiat un conflict cu C.A. şi P.C., numindu-i cu cuvinte licențioase pe ei şi pe alţi vizitatori ai localului menţionat după care, a aplicat un șir de lovituri cu pumnii şi picioarele peste corpul şi faţa lui P.C., ulterior, dându-şi seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor sale, a scos din buzunarul scurtei sale un cuţit, cu care i-a aplicat mai multe lovituri lui P.C., reușind să-l rănească pe ultimul pe suprafaţa corpului, după care în urma altercaţiilor partea vătămată P.C. a căzut fracturându-şi ambele maleole laterală cu deplasare, medială fără deplasare, care condiţionează o dereglare a sănătăţii de lungă durată şi în baza acestui criteriu, conform raportului de expertiză medico-legală nr.1236/D din 5 iunie 2015, se califică ca vătămare corporală medie (sublinierea ne aparține – a.)[14];

  • la 30 august 2015, aproximativ la ora 17:30, fiind în stare de ebrietate alcoolică, B.D. prin înțelegere prealabilă şi împreună cu B G., T.F. şi S.P., urmărind scopul încălcării în mod grosolan a ordinii publice, exprimând o vădită lipsă de respect față de societate, fiind în stare de ebrietate alcoolică, aflându-se într-un loc public, pe una din străzile s. Misovca, com. Gangura, r-l Ialoveni, în apropierea gospodăriei lui R.L., fără motiv vădit l-au numit pe C.I. cu cuvinte licențioase după care i-au aplicat multiple lovituri cu pumnii şi picioarele peste diferite regiuni ale corpului prin ce i-au provocat potrivit raportului de expertiză medico-legală nr.2207/D din 01 octombrie 2015 fractura coastei VIII pe stânga fără deplasarea fragmentelor; fractura corpului osului zigomatic pe dreapta cu deplasarea fragmentelor care condiționează dereglarea sănătății de lungă durată şi în baza acestui criteriu se califică ca vătămare medie (sublinierea ne aparține – a.)[15].

Seamănă izbitor de mult faptele descrise în spețele de mai sus. Totuși, după cum am semnalat, acestea au primit aprecieri juridice divergente. Cu regret, constatăm că sunt acceptate și promovate standarde duble pentru una și aceeași problemă de drept (chiar de către instanța supremă). Însă, pornind de la ideea că dreptatea este unică, apare ca firească întrebarea: care este soluția de calificare corectă?

Pentru dezlegarea juridică a acestei dileme, vom începe prin a preciza că în joc se află principiul (ne) non bis in idem, care este consacrat, la nivel internațional, printre altele, de art.4 din Protocolul nr.7 la CEDO, parag.7 art.14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art.50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen etc.

În general, s-a arătat că, acest principiu are două componente: nemo debet bis vexari pro una et eadem causa (nimeni nu trebuie să fie urmărit de două ori pentru aceeaşi faptă) şi nemo debet bis punir pro uno delicto (nimeni nu trebuie să fie sancţionat de două ori pentru aceeaşi infracțiune)[16]. Cea din urmă componentă conturează aspectul material (de drept penal substanțial) al principiului menționat.

După această notă de limpezire, reținem că elementul „idem” relevant din perspectiva prezentei lucrări se referă conform instrumentelor internaţionale care prevăd acest principiu la „aceeași infracțiune” („même infraction”, „same offence”), care implică în aparență pertinența criteriului calificării juridice a faptelor, cu excepția art.54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen care utilizează termenul de „aceleași fapte” („même faits”, „same acts” ori „same cause”), noțiune ce vizează simpla materialitate a faptelor în cauză, fără a se ține seama de calificarea juridică a acestora[17].

La nivel național, Curtea Constituţională a conferit principiului non bis in idem o conotație constituţională, în Hotărârea nr.26 din 23 noiembrie 2010 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor alin.(6) art.63 din Codul de procedură penală, precizând că principiul statuat de art.21 din Constituţie – asigurarea tuturor garanţiilor necesare apărării persoanei acuzate de un delict în procesul judiciar – pe lângă alte drepturi procesuale, oferă persoanei şi dreptul constituțional de a nu fi urmărită, judecată sau pedepsită de mai multe ori pentru aceeaşi faptă (sublinierea ne aparține – n.a.)[18].

De asemenea, în Hotărârea nr.12 din 14 mai 2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a art.287 alin.(1) din Codul de procedură penală (reluarea urmăririi penale), instanţa de contencios constituțional a reiterat că garanțiile instituite prin art.21 din Constituție încorporează și dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă (principiul non bis in idem)[19].

Trecând la cadrul normativ infraconstituțional, reținem că în concepția alin.(2) art.7 CP RM, nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.

În același făgaș, conform alin.(2) art.9 din Codul contravențional, nimeni nu poate fi supus de două ori răspunderii contravenţionale pentru una şi aceeaşi faptă.

Nu în ultimul rând, potrivit alin.(1) art.22 din Codul de procedură penală, nimeni nu poate fi urmărit de organele de urmărire penală, judecat sau pedepsit de instanţa judecătorească de mai multe ori pentru aceeaşi faptă.

Astfel, textele de lege citate garantează, neadmiterea sancţionării duble a aceleiași fapte, nu a aceleiași infracțiuni. Prohibiția dublei sancționări a uneia și aceleiași fapte își extinde antenele nu doar în situațiile în care persoana este urmărită sau judecată în procese diferite, ci și în aceea ce privește o singură cauză penală[20]. Însă, până la aplicarea unei sancțiuni, fapta urmează, printre altele, să îmbrace o haină juridică, id est: să fie circumscrisă în baza unei norme penale. Raportat la procesul de determinare şi constatare juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii prevăzute de legea penală, principiul menționat reflectă „interdicția unei valorificări multiple din perspectivă penală a unei conduite unice[21] realizată de agent (a se citi – făptuitor – n.a.), împiedicând aplicarea simultană a mai multor texte de lege atunci când semnificația juridică a faptei este acoperită integral de o unică normă de incriminare”[22]. Reformulând, apreciem că este inadmisibil ca acțiunea sau inacțiunea făptuitorului ce lezează relațiile sociale proteguite de o singură normă penală să fie calificată în baza mai multor texte de incriminare.

Dar ce înseamnă „aceeași faptă”? Răspunzând la această întrebare, consemnăm că CtEDO a decis că art.4 din Protocolul nr.7 trebuie să fie înțeles în sensul că interzice urmărirea penală sau judecarea a celei de-a doua „infracțiuni” în măsura în care aceasta decurge din fapte identice sau fapte care sunt în mod substanțial aceleași[23]. Analiza trebuie să se concentreze asupra acelor fapte care constituie un ansamblu de circumstanțe concrete care implică aceeași persoană și care sunt indisolubil legate între ele în timp și spațiu, a căror existență trebuie să fie demonstrată în scopul de a asigura o condamnare sau de a iniția proceduri penale[24].

Așadar, prin „aceeași faptă” desemnăm acțiunile sau omisiunile identice ori care sunt în mod substanțial aceleași, fiind conectate (suficient de strâns) între ele din punct de vedere material și în timp, aducând atingere aceluiași obiect juridic[25].

Acestea fiind spuse, remarcăm că în cea de-a doua tendință jurisprudențială (dominantă) violența aplicată (care s-a manifestat în vătămarea medie sau gravă a integrităţii corporale ori a sănătăţii, care a cauzat sau nu decesul persoanei) în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice a fost luată în considerare, pe de o parte, la reținerea infracțiunii de huliganism, iar, pe de altă parte – pentru aplicarea răspunderii în baza art.151 sau 152 CP RM. Altfel zis, s-a acordat o dublă valență juridică aceleiași violențe[26]. Nu putem agrea o atare abordare. În acest sens, pe bună dreptate, S.Brînza și V.Stati, au accentuat: „fiind aplicată o singură dată, violenţa nu poate fi luată în calcul de două ori la calificare: prima dată, ca expresie a infracţiunii specificate la art.145, 151 sau 152 CP RM; a doua dată, ca parte a infracţiunii prevăzute la art.287 CP RM. O asemenea calificare prin concurs pur şi simplu lipseşte de conținut violenţa privită ca parte a infracţiunii prevăzute la art.287 CP RM. Sancţionarea dublă pentru aceeaşi violenţă este inadmisibilă”[27].

Pe cale de consecință, reținerea concursului de infracțiuni în ipoteza analizată sfidează art.4 din Protocolul nr.7 din CEDO, art.21 din Constituție, alin.(2) art.7 CP RM și alin.(1) art.22 din Codul de procedură penală.

Dorim să precizăm că, Curtea Constituțională a țării noastre a statuat, relativ recent, că pentru a constata încălcarea principiului non bis in idem (avându-se în vedere aspectul material al acestuia) este necesară întrunirea următoarelor condiţii: 1) identitatea faptelor, 2) unitatea subiectului și 3) unitatea relațiilor sociale protejate[28]. Indubitabil, aceste condiții își fac simțită prezența cumulativă în spețele exemplificate supra în care conduita făptuitorului a fost calificată potrivit art.287 şi, după caz, art.145, 151 sau 152 CP RM. Pentru a fi mai convingători, vom face apel și la jurisprudența CtEDO, care, de altfel, „este obligatorie (sublinierea ne aparține – n.a.) pentru Republica Moldova, ca stat care a aderat la CEDO”[29].

Astfel, în Maresti versus Croația, CtEDO a constatat că reclamantul a fost găsit, mai întâi, vinovat de comiterea unei contravenții (ce tinde să ocrotească relațiile sociale privind ordinea publică și considerată în virtutea criteriilor „Engel[30] ca fiind o „acuzație în materie penală”) pentru faptul că ar fi aplicat violența într-un loc public în privința unei persoane. Ulterior, pentru aceeași conduită, reclamantul a fost condamnat pentru comiterea infracțiunii de vătămare gravă a integrității corporale. Așadar, faptele imputate reclamantului în cele două proceduri se refereau la acelaşi comportament[31]. S-a apreciat că este evident că a existat o duplicare a procedurilor penale. Drept urmare, a fost sfidat art.4 din Protocolul nr.7 din CEDO[32].

Pe aceeași axă concepțională, în cauza Muslija versus Bosnia și Herțegovina, în care reclamantul făcuse obiectul a două proceduri – contravențională şi, respectiv, penală – pentru că îşi lovise fosta soție, CtEDO a urmat un raţionament identic şi a concluzionat că faptele erau, în esență, aceleaşi (fiind comise față de aceeași persoană și în aceeași perioadă de timp), întrucât actele de violenţă au fost reținute, între altele, atât în contextul aplicării răspunderii contravenționale, cât şi pentru recunoașterea reclamantului vinovat de comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă. Acest aspect a cântărit greu în balanță și, în consecință, s-a decis că art.4 din Protocolul nr.7 a fost violat[33].

De asemenea, în cauza Butnaru şi Bejan-Piser versus România CtEDO a evidențiat că reclamanta (Butnaru) a fost achitată, într-o fază inițială, de acuzaţia de lovire sau alte violenţe (a se citi – vătămarea integrității corporale sau a sănătății – n.a.) şi, ulterior, a fost condamnată pentru tâlhărie în raport tot cu acelaşi incident. S-a constatat că reclamanta a fost acuzată în două rânduri pentru aceleaşi acte de violenţă pe care le aplicase aceleiași persoane și la aceeaşi dată. Chiar dacă alte fapte – ce au adus atingere relațiilor sociale cu privire la patrimoniu – au fost imputate persoanei în cauză în cadrul celei de-a doua proceduri, totuși, cele două proceduri coincideau în privinţa actelor de violenţă. Astfel, reclamanta a fost judecată de două ori pentru aceleași acte de violență și, prin urmare, a fost încălcat art.4 din Protocolul nr.7[34].

Comportă elocvență și speța Milenković versus Serbia. În această cauză, CtEDO a observat că reclamantul a fost acuzat: 1) în procesul contravențional – pentru aplicarea în privința lui R.C. a unor lovituri în regiunea capului și înjurarea acestuia; 2) în procesul penal – pentru aplicarea în privința lui R.C. a unor lovituri în regiunea capului, soldate cu vătămarea gravă a integrității corporale[35]. Curtea de la Strasbourg a notat că acțiunile imputate reclamantului (din cele două procese) sunt inextricabil legate între ele în timp și în spațiu. Așadar, se atestă că violența exercitată a fost luată în calcul de două ori: pentru recunoașterea reclamantului vinovat de săvârșirea unei contravenții și, respectiv, în vederea angajării răspunderii penale pentru comiterea infracțiunii de vătămare gravă a integrității corporale. Și de această dată s-a ajuns la concluzia că au fost nesocotite garanțiile oferite de art.4 din Protocolul nr.7.

Șirul unor astfel de cauze judecate la Strasbourg este lung și nu ne propunem o prezentare exhaustivă a lor. Însă, ideea centrală pe care o putem extrage este următoarea: nu se permite circumscrierea unor și acelorași acte de violență în baza a două sau mai multor norme (considerate ca având un caracter „penal” în sensul autonom al termenului cristalizat în jurisprudența CtEDO) și, implicit, sancționarea multiplă a acestora.

Așa fiind, ne atașăm opiniei conform căreia în ipoteza în care acţiunile care încalcă grosolan ordinea publică sunt însoţite de o violenţă mai gravă decât cea absorbită de infracțiunea de huliganism (cea care depășește vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, fie vătămare neînsemnată, care nu presupune nici dereglarea de scurtă durată a sănătăţii, nici pierderea neînsemnată şi stabilă a capacităţii de muncă), ele nu mai pot reprezenta o parte a infracţiunii prevăzute la art.287 CP RM. Aceste acţiuni trebuie percepute distinct, alcătuind fapta prevăzută la art.354 din Codul contravenţional. La fel, trebuie percepută distinct violenţa mai gravă (adică, omorul intenţionat sau vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii), care însoţeşte acţiunile ce încalcă grosolan ordinea publică[36].

Față de cele ce preced, balanța înclină pregnant spre prima tendință jurisprudențială. Și anume: răspunderea trebuie aplicată conform art.354 din Codul contravenţional şi, după caz, art.145, 151 sau 152 CP RM în situația în care violența aplicată în legătură cu încălcarea ordinii publice s-a soldat cu omorul intenționat sau vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Substratul logic al acestei soluții rezidă în prohibiția valorificării duble a uneia și aceleiași violențe.

În continuare, nu putem să nu scoatem în evidență unele „perle” strecurate în practica judiciară. Animați de „respectarea” principiului neadmiterii tragerii de două ori la răspundere penală pentru aceeaşi faptă, unii subiecţi abilitați cu aplicarea legii penale au dat dovadă de „ingeniozitate”. Astfel, într-un caz s-a constatat că: la 10 octombrie 2015, aproximativ la orele 20:30, B.C. fiind în stare de ebrietate alcoolică, împreună cu B.V., C.V. şi o persoană nestabilită de organul de urmărire penală, intenţionat, din motive huliganice, aflându-se pe una din străzile din com. Rezeni din r-nul Ialoveni, încălcând grosolan ordinea publică, în loc public în drum, manifestând o vădită lipsă de respect faţă de societate, fără careva motive însemnate, l-au insultat pe D.I., iar B.C. iniţial i-a aplicat lui D.I. o lovitură cu pumnul în regiunea feţei, apoi B.V., C.V. şi o persoană nestabilită de organul de urmărire penală i-au sărit în spate şi l-au doborât jos, după care toţi au început să-i aplice lovituri cu picioarele în diferite părţi ale corpului, iar când ultimul a încercat să fugă a fost ajuns din urmă de către C.V. şi persoana pe nume „S.” şi l-au doborât la pământ fiind lovit de aceştia cu picioarele peste diferite părţi ale corpului, atunci B.C. făcând exces de autor i-a aplicat lovituri cu picioarele în partea stângă, în regiunea costală. Conform raportului de expertiză medico-legală nr.2947/D din 11 decembrie 2015, lui D.I. i-au fost cauzate leziuni corporale cu dereglarea de lungă durată a sănătăţii, care se califică ca vătămare medie[37].

Pe baza stării de fapt expuse mai sus, confirmată de probele administrate, instanţa a reținut că, în drept, faptele inculpatului B.C. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la lit.b) alin.(2) art.287 CP RM, huliganism, adică acţiuni intenţionate care prin conţinutul lor se deosebesc printr-o obrăznicie deosebită (sublinierea ne aparține – n.a.), săvârşită de mai multe persoane. În subsidiar, s-a dispus încetarea cauzei penale în privinţa lui B.C., învinuit de săvârşirea infracţiunii prevăzute de alin.(1) art.152 CP RM, în legătură cu împăcarea părţilor[38]. Sentința primei instanțe a fost menținută atât de instanța de apel, cât și cea de recurs[39].

În acest sens, desprindem că în viziunea acestor instanțe, nu se încalcă principiul neadmiterii tragerii de două ori la răspundere penală pentru aceeaşi faptă în ipoteza în care conduita exprimată în aplicarea violenței în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice va fi circumscrisă, în drept, potrivit celei de-a patra modalități normative în care se poate înfățișa fapta prejudiciabilă a infracțiunii de huliganism – acţiunile care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită – și, în funcție de gradul violenței, conform art.145, 151 sau 152 CP RM. În această accepțiune, se pretinde că violența nu este luată în considerare de două ori la calificare. O astfel de logică este surprinzătoare. În replică, amintim că, din punct de vedere metodologic, atunci când CtEDO cercetează dacă s-a dat deplină eficiență principiului non bis in idem, verifică, printre altele, „circumstanţele de fapt” imputate persoanei, și nu calificarea juridică a acestora[40]. Or, în spețele Maresti versus Croația[41], Muslija versus Bosnia și Herțegovina[42], precum și în speța Milenković versus Serbia[43], CtEDO a observat că reclamanții au fost „condamnați” în primul set de proceduri pentru o contravenție ce tinde să proteguiască relațiile sociale privind ordinea publică (în baza unor norme corespondente cu art.354 din Codul contravențional), contravenție care, prin ope legis, nu presupune aplicarea violenței. În ciuda acestui fapt, CtEDO a constatat că, reclamanților le-a fost incumbată, de către instanțele naționale a statelor corespunzătoare, în două rânduri aceleași acte de violență la descrierea conduitei ilicite (atât în contextul contravenției ce viza ordinea publică, cât și în cel al infracțiunii de vătămare a integrităţii corporale). Astfel, a fost suficient să se stabilească că faptele au fost în esență aceleași (indiferent de calificarea juridică a acestora) – suprapunându-se în privința actelor de violență – pentru a se conchide că a fost încălcat art.4 din Protocolul nr.7. Nu există nici un motiv de a devia de la această abordare.

În afară de aceasta, remarcăm că acțiunile care încălcă grosolan ordinea publică, însoțite de aplicarea violenței (prima modalitate normativă a faptei prejudiciabile prevăzute la art.287 CP RM), a fost percepută în calitate de modalitate faptică a acţiunilor care prin conţinutul lor se deosebesc printr-o obrăznicie deosebită obrăzniciei deosebite (cea de-a patra modalitate normativă a faptei prejudiciabile prevăzute la art.287 CP RM). Această „găselniță” constituie un nonsens și este dovada promovării nihilismului juridic. O astfel de viziune își trage seva din pct.3) al Hotărârii nr.4 din 19 iunie 2006 „Cu privire la practica judiciară, în cauzele penale despre huliganism”. Conform acestui punct, prin „obrăznicie deosebită” se înţeleg acţiunile de încălcare grosolană a ordinii publice, însoţite de acte de violenţă asupra persoanei (sublinierea ne aparține – n.a.), de distrugere şi degradare a bunurilor proprietarului, întreruperea temporară a activităţii normale a întreprinderilor, instituţiilor sau organizaţiilor etc.

Totuși, după cum a subliniat V.Sîrbu: „O asemenea abordare nu este cu putință, întrucât unul și același modus operandi nu poate să îndeplinească concomitent în aceeași normă de incriminare un rol dublu, atât ca modalitate normativă, cât și ca modalitate faptică. De asemenea, din interpretarea dată obrăzniciei deosebite, rezultă că pentru a aplica răspunderea penală pentru huliganism, este absolut necesar ca acțiunile care se deosebesc printr-o obrăznicie deosebită să fie însoțite de acte de violență. Atribuirea caracterului complex modalității normative (în cauză – acţiunile care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită[44]n.a.) (…) contravine însă literei normei de incriminare prevăzute la alin.(1) art.287 CP RM. Aceasta deoarece, doar acțiunile care încalcă grosolan ordinea publică sunt însoțite de aplicarea violenței asupra persoanei, nu și acțiunile care, prin conținutul său, se deosebesc printr-o obrăznicie deosebită. Or, au dreptate S.Brînza și V.Stati, când afirmă că huliganismul nu este o infracțiune complexă atunci când implică acțiuni  care, prin conținutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită, întrucât astfel de acțiuni nu trebuie să fie însoțite de vreo acțiune adiacentă[45]. Din aceste rațiuni, considerăm că autoritatea judecătorească a realizat o interpretare extensivă a legii penale, creând prin aceasta un conținut legislativ nou, ceea ce reprezintă grosso modo o încălcare a principiului separației puterilor în stat”[46].

În acord cu cele conturate mai sus, apreciem că și în speța exemplificată mai sus au fost eludate garanțiile consacrate la art.4 din Protocolul nr.7, chiar dacă procesul penal a fost încetat în privința învinuirii aduse lui B.C. de comiterea infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.152 CP RM, în legătură cu împăcarea părţilor. Or, această stare de lucruri nu înlătură constatarea precum că lui B.C. i s-a imputat în fapt aceleași acte de două ori. La o concluzie similară a ajuns și CtEDO în contextul în care pentru cea de-a doua infracțiune persoana a beneficiat de efectele amnistiei[47], precum și în ipoteza în care la acea de-a doua condamnare s-a dedus sancțiunea aplicată în primul proces (pentru una și aceeași faptă)[48].

În aceeași ordine de idei, unii practicieni ai dreptului au fost și mai „inventivi”. De exemplu, prin sentinţa Judecătoriei Chişinău (sediul Ciocana), din 9 iunie 2017, s-a stabilit că: la 4 februarie 2017, aproximativ la ora 22:30, C.D., aflându-se în apropiere de centrul comercial „Green Hills”, amplasat pe str. Alecu Russo, 28, mun. Chișinău, fiind în stare de ebrietate alcoolică, intenționat, încălcând grosolan ordinea publică, a inițiat un conflict cu S.N., în rezultatul căruia, i-a aplicat o lovitură în cap cu o sticlă de bere, cauzându-i, conform raportului de expertiză judiciară nr.485/D din 29 martie 2017, vătămare corporală gravă. Ultimul, în aceleași circumstanțe, la 4 februarie 2017, aproximativ la ora 22:30, aflându-se în apropiere de centrul comercial „Green Hills” amplasat pe str. Alecu Russo, 28, mun. Chișinău, în cadrul comiterii acțiunilor de huliganism, intenționat, i-a aplicat o lovitură în cap cu o sticlă de bere lui S.N., cauzându-i, potrivit raportului de expertiză judiciară nr.485/D din 29 martie 2017, traumă cranio-cerebrală deschisă, manifestată prin fractura osului frontal, cu implicarea ambelor lamele cu trecerea la baza craniului, contuzie cerebrală de gradul I; fractura laminei cribrosa, fractura oaselor nazale, pneumo-encefalee în zona fronto-parietală, plagă contuză în regiunea frontală, care prezintă pericol pentru viață și se califică ca vătămare gravă[49].

În urma circumstanțelor descrise, prima instanță a apreciat că acțiunile lui C.D. au fost corect calificate (de către organul de urmărire penală) în baza alin.(1) art.151 CP RM – vătămarea intenționată gravă a integrității corporale sau a sănătății care este periculoasă pentru viață; și în temeiul alin.(3) art.287 CP RM – huliganismul agravat, adică acțiunile intenționate ce încalcă grosolan ordinea publică, însoțite de aplicarea unui obiect pentru vătămarea integrității corporale sau a sănătății[50].

În opinia noastră, în speța analizată s-a admis o eroare lamentabilă. Înainte de toate, observăm că contrar garanțiilor instituite de art.4 din Protocolul nr.7 din CEDO, parag.7 art.14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art.21 din Constituție, alin.(2) art.7 CP RM și alin.(1) art.22 din Codul de procedură penală, instanța de judecată a reținut de două ori aceeași conduită de fapt, realizată de același subiect, în același interval de timp și în privința aceleași persoane, pentru a justifica imputarea răspunderii penale în baza regulilor ce cârmuiesc concursul (real) de infracțiuni.

În afară de aceasta, precizăm că alin.(3) art.287 CP RM incriminează huliganismul agravat, adică acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), dacă au fost săvârşite cu aplicarea sau cu încercarea aplicării armei sau a altor obiecte pentru vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii. Astfel, se face trimitere expresă la alin.(1) și (2) ale art.287 CP RM. Concomitent, alin.(1) al aceluiași articol stabilește răspunderea, inter alia, pentru „huliganismul, adică acţiunile intenţionate care încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei (…)”. La caz, calificând acțiunile făptuitorului potrivit alin.(3) art.287 CP RM s-a preluat textul din alin.(1) al articolului în discuție până la a două virgulă. In concreto, la calificare nu s-a reținut acțiunea adiacentă – aplicarea violenței asupra persoanelor, ci doar acțiunea principală a primei modalități normative, ce alcătuiește fapta prejudiciabilă a laturii obiective a infracțiunii de huliganism – acţiuni intenţionate care încalcă grosolan ordinea publică. Însă, în absența acțiunii adiacente, nu putem vorbi despre infracțiunea de huliganism în cazul primelor trei modalități normative ale faptei prejudiciabile incriminate la art.287 CP RM[51].

Pentru a nu fi considerați malițioși (și a nu ne lega de virgule), accentuăm că este inadmisibil de a defalca acțiunea principală de cea adiacentă în contextul infracțiunii de huliganism. Privită izolat, încălcarea grosolană a ordinii publice nu conduce la întregirea infracțiunii de huliganism, în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la art.287 CP RM și condamnarea în astfel de condiții ar fi fără doar și poate – arbitrară. Posibil, instanţa de fond s-a ghidat de împrejurarea că făptuitorul a optat pentru judecarea cauzei în procedura simplificată în ordinea prevăzută de art.3641 (judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală) din Codul de procedură penală. Iar, în acest sens, Plenul Curții Supreme de Justiție a deslușit că, „inculpatul trebuie să recunoască şi încadrarea juridică a faptei/faptelor așa cum a/au fost reținute în rechizitoriu. În cazul când inculpatul contestă încadrarea juridică a faptei, nu pot fi aplicate dispoziţiile art.3641 din Codul de procedură penală”[52]. Dar, nu este mai puțin adevărat că, „până la adoptarea soluției privind admiterea sau respingerea cererii inculpatului, prin care se solicită judecarea cauzei în procedura simplificată prevăzută de art.3641 din Codul de procedură penală, judecătorul la fel este obligat să verifice (…) dacă fapta imputată inculpatului just a fost încadrată în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în Codul penal”[53]. Această obligație a fost eludată cu desăvârșire. Așadar, în loc să vegheze pentru neadmiterea abuzurilor şi fărădelegilor, instanţa de fond s-a lăsat edulcorată de calificarea acțiunilor făptuitorului dată de către acuzatorul de stat, preluând-o literalmente din rechizitoriu și promovând aceeași „gafă”[54].

Și mai grav este că, Colegiul penal al Curții de Apel Chișinău (ca instanţă ierarhic superioară), cu două voturi „pro” și, respectiv, unul împotrivă, a decis să mențină sentinţa atacată fără modificări. Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, instanța de apel a apreciat că: „pentru a pronunța sentința, judecata corect a stabilit circumstanțele de fapt şi vinovăţia inculpatului, just a încadrat în drept acțiunile lui (sublinierea ne aparține – n.a.)”[55]. Astfel, lecturând decizia instanței de apel, desprindem că nici nu s-a analizat în modul cuvenit argumentul invocat de apărătorul inculpatului că prima instanță în mod eronat l-a condamnat în baza prevederilor alin.(3) art.287 și alin.(1) art.151 CP RM. Or, afirmația instanţei de apel referitoare la calificarea „justă” a faptei este atât de vagă, încât ar putea servi în calitate de „șablon” pentru un număr nedeterminat de decizii în vederea respingerii de fiecare dată a alegației că fapta a fost calificată greșit[56]. Așa fiind, concluzia instanței de apel, în genere, nu este însoțită de argumente, ceea ce insuflă sentimentul că părțile nu au fost „ascultate”. Cu acest prilej, semnalăm că „motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanță cu probele şi actele de la dosar. În același timp, motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art.6 CEDO”[57].

Este lăudabil faptul că unul dintre judecătorii, ce a făcut parte din completul de judecată învestit cu examinarea cauzei menționată în ordine de apel, fiind în dezacord cu raționamentul majorității, a militat în opinia sa separată pentru calificarea acțiunilor făptuitorului potrivit alin.(1) art.151 CP RM și art.354 din Codul contravențional, soluție la care achiesăm și noi. În sprijinul acestei opțiuni, s-a invocat, printre altele, neadmiterea unei eventuale condamnări a Republicii Moldova de către CtEDO pentru nesocotirea art.4 din Protocolul nr.7. La fel, s-a invocat și explicația Plenului Curţii Supreme inserată la subpct.4) pct.10) din Hotărârea nr.4 din 19 iunie 2006 „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre huliganism”[58]. În contrast, se pare că ceilalți doi magistrați au dat preferință (neîntemeiat) recomandării prevăzute la subpct.5) pct.10) din hotărârea nominalizată. Rămâne de văzut cum va proceda instanța de recurs (cauza fiind pendinte la Curtea Supremă de Justiție), cea care a formulat recomandările cu pricina. De data aceasta, oare care interpretare va prevala? De ce se va ghida instanța supremă?

In globo, studiul practicii judiciare denotă că problema de drept pusă în discuție a fost soluționată diferit. Hotărârile instanțelor de judecată „nu vorbesc cu o singură voce”[59], diferențele nefiind de nuanță, ci de esență. Corelativ, rolul judecătorilor de „gardieni ai drepturilor omului și libertăților fundamentale”[60] este știrbit. Totul depinde de faptul care dintre explicațiile cuprinse la subpct.4) și 5) pct.10) din Hotărârea „Cu privire la practica judiciară, în cauzele penale despre huliganism”, nr.4 din 19 iunie 2006, vor fi luate în considerare. Este adevărat că „atingerea unui consens jurisprudențial este un proces care poate dura şi existenţa unei divergenţe poate fi tolerată atât timp cât ordinea juridică internă are capacitatea de a o resorbi”[61]. Însă, soluția non liquet nu poate fi acceptată.

Nu putem să nu remarcăm că, și anterior adoptării modificărilor la hotărârea nominalizată, în practica judiciară nu exista un punct de vedere unitar în ceea ce privește calificarea acţiunilor ce încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei (concretizată în vătămarea medie sau gravă a integrităţii corporale ori a sănătăţii, sau decesul persoanei). În timp ce unele instanțe aplicau răspunderea conform art.354 din Codul contravențional și, după caz, conform art.145, 151 sau 152 CP RM; dimpotrivă, alte instanțe au calificat conduita făptuitorului, pe de o parte, conform art.287 CP RM, iar, pe de altă parte, potrivit art.145, 151 sau 152 CP RM[62]. Această stare de lucruri se perpetuează, atingând cote alarmante.

La rândul său, instanţa supremă, în loc să-și canalizeze eforturile spre eclipsarea acestor contradicții (adică să-și îndeplinească rolul său corespunzător), a amplificat și mai tare divergențele jurisprudențiale existente, prin oferirea a două explicații antagoniste.

În asemenea condiții, justițiabilul nu are posibilitatea de a anticipa care dintre cele două explicații oferite de Plenul Curții Supreme de Justiție vor fi puse la baza hotărârii sale.

Așa fiind, regretăm turnura pe care a luat-o, în materia analizată, pretinsul „instrument util de lucru” pentru cei abilitați cu aplicarea legii penale.

Fără a face rabat de la rigoarea științifică, accentuăm că „absența unei interpretări jurisprudențiale accesibile și în mod rezonabil previzibile poate conduce chiar la constatarea existenței unei încălcări a art.7 CEDO (precum și a art.22 din Constituție, care, de rând cu art.7 CEDO, consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei penale – n.a.) în privința persoanei acuzate”[63].

În contrast, prezența unei jurisprudențe neomogene sau haotice constituie un factor de destabilizare a securităţii juridice şi de decredibilizare a justiţiei, contrar garanțiilor instituite de dreptul la un proces echitabil (garantat de art.6 CEDO și art.20 din Constituție).

Sesizată în mod repetat cu cereri ce vizează problema divergențelor de jurisprudenţă, CtEDO s-a pronunţat asupra necesității de a stabili în ce condiţii contradicţiile din jurisprudenţa unei instanţe naţionale supreme suprimă exigențele garantate de art.6 CEDO. Astfel, au fost reliefate trei criterii (principale) după care se ghidează CtEDO, și anume: 1) dacă există „divergenţe profunde şi persistente” în jurisprudenţa unei instanţe supreme; 2) dacă legislaţia internă prevedea mecanisme care permit eliminarea acestor incoerenţe; 3) dacă aceste mecanisme au fost aplicate şi care au fost, după caz, efectele aplicării lor[64]. Un criteriu suplimentar ce poate fi luat în considerare rezidă în aceea dacă divergenţa în litigiu este izolată sau dacă afectează un număr mare de justiţiabili[65].

Din această perspectivă, o trecere în revistă a jurisprudenței relevante a Curţii Supreme de Justiție (analizată supra) arată că există într-adevăr două interpretări diametral opuse în ceea ce privește calificarea acţiunilor ce încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei (concretizată în vătămarea medie sau gravă a integrităţii corporale ori a sănătăţii, sau decesul persoanei). Acestea și-au făcut apariția odată cu intrarea în vigoare (la 24 mai 2009) a amendamentelor operate în Codul penal prin Legea nr.277/2008 și, din păcate, continuă să persiste. Este îngrijorător că, uneori acelaşi complet de judecată sau cu o componență aproape identică a adoptat verdicte care se exclud reciproc, la intervale de timp relativ scurte. Astfel, considerăm că există „divergenţe profunde şi persistente” în interpretarea dilemei analizate, alimentate de Curtea Supremă de Justiție[66]. Amintim că, CtEDO a condamnat (pentru încălcarea art.6 CEDO), inter alia, statul vecin România (ex aequa, și Bulgaria[67], precum și alte state) pentru faptul că la originea divergențelor profunde și persistente în timp a jurisprudenței s-a aflat însăși instanţa supremă[68]. De aici și concluzia: ar fi de dorit să învățăm din „greșelile” altora.

Păstrând firul logic, constatăm că legislaţia internă prevede mecanisme care permit eliminarea incoerențelor jurisprudențiale. Însă, Plenul Curții Supreme a ales un remediu nu tocmai potrivit pentru a soluționa problema evidențiată în studiul de față. Astfel, s-a preferat prin adoptarea Hotărârii nr.6/2017 să se împrospăteze și să se aducă în „concordanță” cu prevederile legale în vigoare statuările din Hotărârea sa nr.4 din 19 iunie 2006 „Cu privire la practica judiciară, în cauzele penale despre huliganism”. După cum am arătat supra, nu s-a izbutit atingerea scopului preconizat. Am spus „nu tocmai potrivit”, deoarece în concepția alin.(7) art.7 din Codul de procedură penală, hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de recomandare (sublinierea ne aparține – n.a.) pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti.

În ceea ce privește efectele, reiterăm că instanța supremă nu a unificat practica judiciară în materia analizată, ci din contra, prin incoerența sa a contribuit și mai mult la adâncirea divergențelor jurisprudențiale existente (care, de altfel, au un caracter abundent și creează incertitudine și o insecuritate juridică pentru destinatarii legii, contrar art.6 CEDO), prin oferirea a două explicații contradictorii [ne referim la subpct.4) și 5) pct.10) din hotărârea nr.4 din 19 iunie 2006 „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre huliganism”], dintre care una din ele nu se bazează pe prevederile legale [și anume: subpct.5) pct.10) din hotărârea prenotată].

În acest context, ne raliem la opinia expusă de V.Stati: „în cazul în care explicațiile din hotărârile Plenului Curții Supreme de Justiție nu se întemeiază exclusiv pe prevederile legale, instanțele judecătorești urmează să-și întemeieze soluțiile pe prevederile legale, nu pe astfel de explicații. În caz contrar, soluțiile respective vor fi contrare legii. Deci, cei, care vor pronunța cu bună știință[69] astfel de soluții, vor deveni pasibili de răspundere în baza art.307 CP RM”[70].

Fiind în consonanță cu cele enunțate și parafrazându-l pe judecătorul G.Bonnelo, considerăm că asigurarea respectării garanțiilor consacrate la art.6 și 7 CEDO (precum și la art.20 și 22 din Constituție) pentru instanțele de judecată naționale (mai ales, pentru instanța supremă) ar trebui să reprezintă „o misiune şi un sunet de goarnă deopotrivă”[71]. Or, este axiomatic faptul că legea penală (și nu doar) trebuie să aibă același înțeles și să producă aceleași consecințe, indiferent de instanța care o aplică. Interpretând legea judecătorul nu poate genera un efect care să treacă peste „intenția exprimată de lege”[72]. În alți termeni, soluția nu poate fi nici extra lege, nici contra legem[73]. Altminteri, judecătorii ar pronunța cu bună știință acte procedurale care transcend litera și spiritul legii și nu vom putea vorbi despre o veritabilă jurisprudență.

Dezvoltând ideea, vom reproduce aserțiunea ce aparține lui I.Deleanu și S.Deleanu: „dacă jurisprudenţa este o „concepţie”, o „atitudine” raţională, o „doctrină” chiar, ni se pare bizar să se vorbească de „jurisprudenţă” atunci când avem în vedere hotărârile eronate ale instanţelor judecătoreşti sau ni se pare bizar să se includă în jurisprudenţă şi „balastul judiciar”. Aceasta nu este „jurisprudenţă” – „ştiinţă a dreptului” (iuris prediction) –; este, dimpotrivă, dovada ignoranţei, amatorismului, improvizaţiei sau a indiferenţei profesionale; este dovada lipsei de jurisprudenţă”[74].

Îmbucurător este faptul că problema poate fi rezolvată chiar de însăși instanţa supremă – prin unificarea practicii judiciare eterogene. După M.A. Hotca: „Necesitatea uniformizării practicii judiciare nu trebuie demonstrată, deoarece încrederea cetățenilor în actul de justiție se fundamentează şi pe constanța soluțiilor pe care judecătorii le adoptă în spețe comparabile din punct de vedere juridic, având în vedere că justițiabilul, care ştie că altul a obținut o anumită hotărâre într‐un caz asemănător cu al său, va spera în mod justificat că va fi beneficiarul aceleiași soluții. Iar dacă la finalul procesului, justițiabilul în cauză nu va obține aceeaşi soluție judecătorească, el va fi nu numai profund nemulțumit, ci şi un nou membru pe lista persoanelor care n‐au încredere în actul jurisdicțional”[75].

Adițional, pentru a evita nu doar rușinea, pe plan internațional, ci și probabilitatea plății de compensații materiale și morale dispuse de către CtEDO pentru încălcarea art.6 sau 7 CEDO, considerăm că este imperioasă unificarea practicii judiciare.

O primă soluție ar fi excluderea explicației nocive cuprinse la subpct.5) pct.10) din Hotărârea nr.4 din 19 iunie 2006 „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre huliganism” (interpretare care, cu regret, a fost acceptată de cele mai multe instanțe judecătorești). De altfel, o atare sugestie a fost avansată când explicația cu pricina era încă la faza de proiect[76]. Din nou, instanța supremă a ignorat această sugestie[77].

Totuși, în condițiile actuale, când practica judiciară a devenit tot mai distonantă, ar fi mai util să se recurgă și la un remediu a căruia autoritate nu poate fi tăgăduită. Ne referim la recursul în interesul legii (cea de-a doua soluție). După noi, el este singurul instrument procedural capabil să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării. În plus, în conformitate cu alin.(2) art.4654 din Codul de procedură penală, decizia pronunţată în interesul legii este obligatorie (sublinierea ne aparține – n.a.) din ziua pronunţării şi nu are efect asupra cauzelor deja soluţionate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Pe această linie de considerente, Curtea Constituţională a României a statuat că: „Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art.16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite. (…) Curtea reţine că instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca „precedente judiciare” (…)”[78].

La rândul său, D.Lupașcu susține că, în realitate, el (se are în vedere recursul în interesul legii – n.a.) reprezintă „ultima soluție”, prin care se pune stavilă perpetuării „răului produs”[79].

Înclinăm a crede că a venit timpul pentru a se apela la această ultimă soluție în vederea plasării lucrurilor în albia lor firească. Și anume, optăm pentru ca instanță supremă să decidă (suficient de lămuritor), în contextul unui recurs în interesul legii, că: „omorul intenţionat sau vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate să reprezinte violenţa, care este aplicată tocmai în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice. În acest caz, calificarea trebuie făcută, în temeiul art.145, 151 sau 152 CP RM şi art.354 „Huliganismul nu prea grav” din Codul contravenţional”[80].

Nutrim speranța că subiecții[81] înzestrați cu dreptul de a cere Curţii Supreme de Justiţie să se pronunțe asupra problemei de drept, analizată mai sus, care a fost soluționată diferit de instanţele judecătoreşti, nu vor rămâne indiferenți și vor lua atitudine (în sensul de a formula o cerere de recurs în interesul legii).

Departe de a epuiza toate controversele pe care le reclamă în practica judiciară huliganismul săvârşit prin acţiuni care încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei asupra persoanelor. Totuși, în urma studiului întreprins, efectuând o radiografiere, putem creiona următoarele concluzii:

1) în prezența modalității normative – acţiuni care încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei asupra persoanelor – infracţiunea de huliganism adoptă forma unei infracţiuni complexe: acţiunile care încalcă grosolan ordinea publică reprezintă acţiunea principală din cadrul acestei infracţiuni complexe; aplicarea violenţei asupra persoanelor constituie acţiunea adiacentă din cadrul respectivei infracţiuni complexe;
2) expresia utilizată de legiuitor – „acţiuni care încalcă grosolan ordinea publică” – nu este lipsită de echivoc și obscurități, acordând celor abilitați cu aplicarea legii penale o marjă largă de apreciere;
3) încălcarea grosolană a ordinii publice prin ea însăși (fără acțiunea adiacentă) nu conduce la întregirea infracțiunii de huliganism, în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive al infracțiunii prevăzute la art.287 CP RM. În astfel de situații, poate fi aplicat art.354 „Huliganismul nu prea grav” din Codul contravențional, contravenție care, prin efectul legii, nu presupune aplicarea violenței;
4) acțiunile care încălcă grosolan ordinea publică, însoțite de aplicarea violenței (prima modalitate normativă a faptei prejudiciabile prevăzute la art.287 CP RM) nu pot fi percepute în calitate de modalitate faptică a acţiunilor care prin conţinutul lor se deosebesc printr-o obrăznicie deosebită obrăzniciei deosebite (cea de-a patra modalitate normativă a faptei prejudiciabile prevăzute la art.287 CP RM). Or, prin absurd, unul și același modus operandi nu poate să îndeplinească concomitent în aceeași normă de incriminare un rol dublu, atât ca modalitate normativă, cât și ca modalitate faptică;
5) în cazul în care violenţa aplicată în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice s-a concretizat în vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, fie vătămare neînsemnată, care nu presupune nici dereglarea de scurtă durată a sănătăţii, nici pierderea neînsemnată şi stabilă a capacității de muncă, calificarea trebuie făcută doar în baza art.287 CP RM. În această ipoteză, nu este admisibilă aplicarea răspunderii conform art.287 CP RM și art.78 din Codul contravenţional. Per a contrario, s-ar acorda o dublă valență juridică violenței aplicate și, corespunzător, s-ar încălca principiul neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru una și aceeași faptă;
6) nu are relevanță la calificarea faptei potrivit art.287 CP RM numărul de lovituri aplicat în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice. Important este ca violența să nu exceadă gradul de severitate susceptibil de a fi înglobat de infracțiunea de huliganism;
7) infracțiunea de huliganism nu poate să absoarbă violența ce presupune omorul intenționat sau vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii. În această ipoteză, ceea ce se opune absorbţiei este necesitatea ca limitele sancţiunii prevăzute pentru infracţiunea absorbită să fie inferioare celor ale infracţiunii absorbante. Compararea sancțiunilor, pe de o parte, a 145, 151 sau 152 CP RM și, pe de altă parte, a art.287 CP RM, denotă clar că omorul intenționat sau vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii are un tratament sancționator mai aspru decât infracțiunea de huliganism;
8) în practica judiciară s-au conturat două interpretări diametral opuse în ceea ce privește calificarea acţiunilor ce încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei concretizată în vătămarea medie sau gravă a integrităţii corporale ori a sănătăţii, sau decesul persoanei. În timp ce unele instanțe au apreciat că, în situația dată, răspunderea urmează să survină conform art.354 din Codul contravențional și, după caz, potrivit art.145, 151 sau 152 CP RM; dimpotrivă, alte instanțe (majoritatea) au calificat conduita făptuitorului, conform art.287 CP RM și, în dependență de gradul de severitate a violenței aplicate, art.145, 151 sau 152 CP RM;
9) absența unei interpretări jurisprudențiale previzibile poate conduce chiar la constatarea unei încălcări a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei penale (garantat de art.7 CEDO, art.22 din Constituție și art.3 CP RM). Corelativ, prezența unei jurisprudențe divergente creează incertitudine și insecuritate juridică pentru destinatarii legii, contrar art.6 CEDO și art.20 din Constituție;
10) instanța supremă nu și-a îndeplinit rolul său ce-i revine potrivit legii de a regla contradicțiile de jurisprudență existente în materia analizată, ba din contra, a contribuit și mai mult la intensificarea divergențelor jurisprudențiale, prin oferirea, relativ recent (15 mai 2017 – data adoptării Hotărârii nr.6/2017), a două explicații antagoniste [ne referim la subpct.4) și 5) pct.10) din hotărârea nr.4 din 19 iunie 2006 „Cu privire la practica judiciară, în cauzele penale despre huliganism”], dintre care una din ele nu se bazează pe prevederile legale [și anume: cea prevăzută la subpct.5) pct.10) din hotărârea nominalizată];
11) de lege lata, răspunderea trebuie să survină conform 354 din Codul contravenţional şi, după caz, potrivit art.145, 151 sau 152 CP RM în situația în care violența aplicată în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice s-a soldat cu omorul intenționat sau vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Substratul rațional și normativ al acestei soluții derivă din prohibiția valorificării duble la calificare a uneia și aceleiași violențe: prima dată – ca expresie a infracţiunii specificate la art.145, 151 sau 152 CP RM; a doua dată – ca parte a infracţiunii prevăzute la art.287 CP RM;
12) nu se permite circumscrierea unor și acelorași acte de violență (apreciate ca fiind, în esență, aceeași „faptă”) în baza a două sau mai multor norme de incriminare (considerate ca având un caracter „penal” în virtutea testului „Engel”) și, implicit, sancționarea multiplă a acestora;
13) este inadmisibil ca acțiunea sau inacțiunea făptuitorului ce lezează relațiile sociale proteguite de o singură normă penală să fie calificată în baza mai multor texte de incriminare. În caz contrar, s-ar încălca principiul neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru aceeași faptă;
14) interdicția dublei sancționări a uneia și aceleiași fapte [consacrată cu valoare de principiu, printre altele, de 4 din Protocolul nr.7 din CEDO, parag.7 art.14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art.21 din Constituție, alin.(2) art.7 CP RM, alin.(1) art.22 din Codul de procedură penală și alin.(2) art.9 din Codul contravențional] este aplicabilă nu doar în situațiile în care persoana este urmărită sau judecată în procese diferite, ci și în aceea ce privește o singură cauză penală;
15) în ipoteza în care explicațiile din hotărârile Plenului Curții Supreme de Justiție nu se pliază prevederilor legale, instanțele judecătorești urmează să-și întemeieze soluțiile pe dispozițiile legale. Altminteri, soluțiile în cauză vor fi contrare legii. Iar cei care vor pronunța cu bună știință astfel de soluții, vor deveni pasibili de răspundere în baza art.307 CP RM. Or, judecătorul nu este mai presus de lege.

În temeiul concluziilor şi generalizărilor teoretice prezentate, sugerăm următoarele recomandări:

1) excluderea explicației prevăzute la subpct.5) pct.10) din Hotărârea nr.4 din 19 iunie 2006 „Cu privire la practica judiciară, în cauzele penale despre huliganism” (interpretare care, cu regret, a fost acceptată de cele mai multe instanțe judecătorești);
2) sesizarea Curţii Supreme de Justiţie cu o cerere de recurs în interesul legii în vederea deciderii (în limitele legii) asupra soluției de calificare corecte în ipoteza în care acţiunile făptuitorul ce încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei se soldează cu decesul persoanei, vătămarea gravă sau medie a integrităţii corporale ori a sănătăţii;
3) de lege ferenda, reiterăm propunerea reflectată în literatura de specialitate privind reconsiderarea dispoziţiei alin.(1) art.287 CP RM şi, implicit, a noţiunii legislative a huliganismului, după cum urmează: „Fapta săvârşită în public, îndreptată împotriva ordinii publice, însoţită de violenţă sau ameninţare cu violenţă”.

Primele două recomandări vor scuti practica judiciară de multe controverse inutile, de numeroase soluţii neunitare contraproductive şi de o doză sporită de frustrare determinată, în rândul destinatarilor legii, faţă de sistemul de justiţie, ca urmare a inechităţii pronunţării unor soluţii diferite, plecându-se însă de la situaţii juridice similare.

În definitivă, cea de-a treia sugestie, ar contribui, ne place să credem, la creionarea unui cadru legislativ nu numai coerent, dar şi echilibrat al infracţiunii de huliganism.

*Acest articol a fost publicat în: Revista Națională de Drept, 2018, nr. 1-3, pp. 16-31.

Referințe bibliografice:

[1] Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol.II. Chişinău: Tipografia Centrală, 2015, p.649; Brînza S. Infracţiunea de huliganism (art. 287 CP RM): analiză de drept penal. În: Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2015, nr.8, p.48; Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol.II, p.685; Lunca I. Unele probleme privind interpretarea și aplicarea art.287 din Codul penal. În: Revista Națională de Drept, 2016, nr.8, p.43-49; Lunca I. Unele probleme privind interpretarea şi aplicarea acţiunilor de huliganism. În: Integrare prin cercetare și inovare. Conferință științifică națională cu participarea internațională (Chișinău, 28-29 septembrie 2016). Rezumate ale comunicărilor. Științe juridice. Vol.I. Chișinău: CEP USM, 2016, p.141-144.
[2] Stati V. Sugestii și observații pe marginea unor proiecte de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie. În: Revista Națională de Drept, 2017, nr.5, p.13.
[3] Stati V. Observații critice îndreptate spre optimizarea unora dintre hotărârile recente ale Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. În: Актуальные научные исследования в современном мире: ХХVІІІ Международная научная конференция, 26-27 августа 2017 г., Переяслав-Хмельницкий: Сборник научных трудов, 2017, Выпуск 8(28), Часть 3, p.136.
[4] De exemplu, a se vedea:  Brînza S. Unele observații referitoare la Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 23.02.2015. În: Integrare prin cercetare și inovare. Conferință științifică națională cu participarea internațională (Chișinău, 10-11 noiembrie 2015). Rezumate ale comunicărilor. Științe juridice, științe economice. Chișinău: CEP USM, 2015, p.3-5; Stati V. Observaţii critice referitoare la modificările şi completările operate la 22.12.2014 în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004. În: Revista Naţională de Drept, 2015, nr.2, p.2-18; Stati V. De ce nu este necesară calificarea suplimentară în ipoteza aplicării alin.(2) sau (3) art.248 din Codul penal? În: Integrare prin cercetare și inovare. Conferință științifică națională cu participarea internațională (Chișinău, 28-29 septembrie 2016). Rezumate ale comunicărilor. Științe juridice. Vol.I. Chișinău: CEP USM, 2016, p.10-13.
[5] Stati V. De ce nu este necesară calificarea suplimentară în ipoteza aplicării alin.(2) sau (3) art.248 din Codul penal? În: Integrare prin cercetare și inovare. Conferință științifică națională cu participarea internațională (Chișinău, 28-29 septembrie 2016). Rezumate ale comunicărilor. Științe juridice. Vol.I. Chișinău: CEP USM, 2016, p.13.
[6] Dunea M. Despre cum o interpretare corectă a legii poate fi absurdă: medierea privind latura penală – cauză sui generis de înlăturare a răspunderii penale (sau: interpretarea în litera legii vs. interpretarea în spiritul legii). În: Analele ştiințifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Tomul LXI, Ştiinţe Juridice, 2015, nr.I, p.106.
[7] Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28 iunie 2004. Disponibil: https://goo.gl/pXm99m
[8] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 12 iulie 2017. Dosarul nr.1ra-1030/2017. Disponibil: https://goo.gl/m2pMD8
[9] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 6 iunie 2017. Dosarul nr. 1ra-452/2017. Disponibil: https://goo.gl/eZDb1Z
[10] Decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 27 octombrie 2017. Dosarul nr.1a-1019/17. Disponibil: https://goo.gl/YUTbzT
[11] A se vedea: Decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 24 octombrie 2017. Dosarul nr.1a-794/17. Disponibil: https://goo.gl/tNmmqT; Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 18 iulie 2017. Dosarul nr.1ra-878/2017. Disponibil: https://goo.gl/y1AEnj; Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 9 august 2017. Dosarul nr.1ra-1064/2017. Disponibil: https://goo.gl/LT9qXQ; Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 18 octombrie 2017. Dosarul nr.1ra-1559/17. Disponibil: https://goo.gl/3MW6F9; Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 7 noiembrie 2017. Dosarul nr.1ra-1160/2017. Disponibil: https://goo.gl/apWeJ4; Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 8 noiembrie 2017. Dosarul nr.1ra-1380/2017. Disponibil: https://goo.gl/4TdJKW; Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 8 noiembrie 2017. Dosarul nr.1ra- 1477/2017. Disponibil: https://goo.gl/238tyz; etc.
[12] Decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 10 octombrie 2017. Dosarul nr.1a-1032/17. Disponibil: https://goo.gl/qHn3hJ
[13] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 17 mai 2017. Dosarul nr.1ra-722/2017. Disponibil: https://goo.gl/8CWyXz
[14] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 28 iunie 2017. Dosarul nr.1ra-1016/2017. Disponibil: https://goo.gl/6T4KjN
[15] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 30 mai 2017. Dosarul nr.1ra-470/2017. Disponibil: https://goo.gl/mUwXCr
[16] Karakosta C. Ne bis in idem: une jurisprudence peu visible pour un droit intangible. În: Revue trimestrielle des droits de l’homme, 2008, no.73, p.25; Vervaele J.A. The transnational ne bis in idem principle in the EU. Mutual recognition and equivalent protection of human rights. În: Utrecht Law Review, 2005, vol.1, iss.2, p.100.
[17] Feşteu C. Concursul de calificări (II). În: Penalmente Relevant, 2016, nr.2, p.145.
[18] A se vedea pct.49 din Hotărârea Curții Constituționale nr.26 din 23 noiembrie 2010 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor alin.(6) art.63 din Codul de procedură penală. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.235-240.
[19] A se vedea pct.43 din Hotărârea Curții Constituționale nr.12 din 14 mai 2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 287 alin.(1) din Codul de procedură penală (reluarea urmăririi penale). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2015, nr.254-257.
[20] În același sens, a se vedea: Rudstein D.S. Double Jeopardy: A Reference Guide to the United States Constitution. Connecticut: Praeger Publishers, 2004, p.17.
[21] În același sens, a se vedea: Марчук В.В. Специальные принципы квалификации преступлений. În: Журнал российского права, 2014, №2, p.83.
[22] Feşteu C. Concursul de calificări (II). În: Penalmente Relevant, 2016, nr.2, p.145.
[23] ECtHR, Case of A and B versus Norway [GC], Applications nos.24130/11 and 29758/11, Judgment of 15 November 2016, pct.108. Disponibil: https://goo.gl/R7KNEy; ECtHR, Case of Igor Tarasov versus Ukraine, Application no.44396/05, Judgment of 16 June 2016, pct.26. Disponibil: https://goo.gl/v4ZxVE; ECtHR, Case of Šimkus versus Lithuania, Application no.41788/11, Judgment of 13 June 2017, pct.48. Disponibil: https://goo.gl/zT39i4; CEDH, Affaire Ramda c. France, Requête no. 78477/11, Arrêt 19 décembre 2017, pct.81. Disponibil: https://goo.gl/egqd1P
[24] ECtHR, Case of Sergey Zolotukhin versus Russia [GC], Application no.14939/03, Judgment of 10 February 2009, pct.84. Disponibil: https://goo.gl/RiRhnN
[25] Am insistat asupra precizării că fapta trebuie să aducă atingere aceluiași obiect juridic; or, cu drept cuvânt, au subliniat S.Copețchi și D.Martin, că „existența unor obiecte juridice diferite lezate, chiar dacă prin săvârşirea uneia şi aceleiaşi fapte, nu duce la încălcarea principiului neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru una şi aceeaşi faptă”*.
* Copețchi S., Martin D. Atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale (art.208 CP RM) vs principiul neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru una şi aceeaşi faptă. În: Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2015, nr.11, p.26-27.
[26] Se pare că acele instanţe care au procedat astfel sunt ghidate de o puternică dorință de a condamna persoanele în detrimentul adagiului latin nemo debet bis punir pro uno delicto.
[27] Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol.II, p.685.
[28] A se vedea pct.33 din Decizia Curții Constituționale nr.6 din 19 ianuarie 2017 de inadmisibilitate a sesizărilor nr.9g/2017 și nr.9g-1/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 231 și 232 din Codul vamal al Republicii Moldova nr.1149-XIV din 20 iulie 2000 (contravenţii vamale). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2017, nr.244-251.
[29] A se vedea pct.2 din Hotărârea Curții Constituționale nr.10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea art.20 din Constituţia Republicii Moldova” în redacția Hotărârii nr.39 din 9 iulie 2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.9.
[30] CtEDO a stabilit în jurisprudența sa trei criterii, cunoscute sub numele de „criteriile Engel”*, care urmează să fie luate în considerare pentru a stabili dacă există sau nu o „acuzație în materie penală”. Primul criteriu este încadrarea juridică a infracțiunii în dreptul național, al doilea este însăși natura infracțiunii, iar al treilea reprezintă gradul de severitate al pedepsei pe care persoana în cauză riscă să o suporte. Criteriile al doilea și al treilea sunt alternative și nu neapărat cumulative. Acest lucru, însă, nu exclude o abordare cumulativă în cazul în care o analiză separată a fiecărui criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie clară cu privire la existența unei acuzații în materie penală**.
* ECtHR, Case of Engel and others versus The Netherlands, Applications nos.5100/71, 5101/71, 5102/71, 5354/72 and 5370/72, Judgment of 23 November 1976. Disponibil: https://goo.gl/HYnDpn
** ECtHR, Case of Sergey Zolotukhin versus Russia [GC], Application no.14939/03, Judgment of 10 February 2009, pct.53. Disponibil: https://goo.gl/RiRhnN
[31] În același sens, în speța Asadbeyli și alții versus Azerbaidjan CtEDO a reținut că reclamanții au fost sancționați pentru săvârșirea contravenției – nerespectarea ordinelor legale ale poliției. În procesul penal ulterior, reclamanții au fost judecați și condamnați pentru dezordini în masă și aplicarea violenței asupra funcționarilor publici (a se citi – persoane publice – n.a.) comise în aceeași zi și în același loc. Astfel, reclamanţii au fost judecați în două proceduri distincte privind o manifestare la care participaseră. CtEDO a admis că infracţiunile de săvârşirea cărora persoanele în cauză erau acuzate erau diferite în raport cu un anumit număr de elemente, dar a concluzionat că procedurile se suprapuneau în ceea ce priveşte elementele esențiale ale infracţiunilor. Prin urmare, a fost încălcat art.4 din Protocolul nr.7*.
* ECtHR, Case of Asadbeyli and others versus Azerbaijan, Applications nos.3653/05, 14729/05, 20908/05, 26242/05, 36083/05 and 16519/06, Judgment of 11 December 2012, pct.156-163. Disponibil: https://goo.gl/8HQdqc
[32] ECtHR, Case of Maresti versus Croatia, Application no.55759/07, Judgment of 25 June 2009, pct.63, 64 și 69. Disponibil: https://goo.gl/7PjVji
[33] ECtHR, Case of Muslija versus Bosnia and Herzegovina, Application no.32042/11, Judgment of 14 January 2014, pct.34, 40. Disponibil: https://goo.gl/k61rdg
[34] CEDH, Affaire Butnaru et Bejan-Piser c. Roumanie, Requête no.8516/07, Arrêt 23 juin 2015, pct.35, 37, 44. Disponibil: https://goo.gl/s9pvNa
[35] ECtHR, Case of Milenković versus Serbia, Application no.50124/13, Judgment of 1 March 2016, pct.39-42, 49. Disponibil: https://goo.gl/SVifrB
[36] Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol.II, p.685.
[37] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 18 ianuarie 2017. Dosarul nr.1ra-141/2017. Disponibil: https://goo.gl/BVeaP9
[38] În mod similar, a se vedea: Decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 27 septembrie 2017. Dosarul nr.1a-989/16. Disponibil: https://goo.gl/tuFx7n
[39] Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 18 ianuarie 2017. Dosarul nr.1ra-141/2017. Disponibil: https://goo.gl/BVeaP9
[40] Apropo, într-o speță din practica judiciară s-a încercat, aparent, respectarea acestei metodologii (compararea faptelor imputate). La concret, instanţa de recurs a alegat că: nu poate fi reţinută critica inculpatului, precum că a fost recunoscut dublu vinovat prin prisma legislaţiei contravenţionale în baza art.104 (distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor străine, dacă fapta nu reprezintă o infracţiune – n.a.) și art.354 din Codul contravenţional, cât şi prin prisma legislaţiei penale în baza alin.(1) art.287 CP RM, deoarece acţiunile lui M.V., au fost apreciate distinct. Astfel, M.V. prin procesul-verbal cu privire la contravenţie din 6 iunie 2016, a fost sancţionat pentru aceea că a lovit cu piciorul în mijlocul de transport ce aparţine lui G.S., prin care fapt a tulburat ordinea publică şi liniştea persoanei fizice şi că a deteriorat bunul acestuia, iar în prezenta speţă a fost învinuit pentru circumstanţele ce s-au desfăşurat ulterior în privinţa persoanelor care au încercat să curme acţiunile huliganice ale lui M.V. şi anume G.S., C.V. şi C.A., care coborând din automobil le-au fost aplicată violenţa, mai mult ca atât lui C.A., conform raportului de expertiză medico-legală nr.247D din 13 iunie 2016, i-a fost cauzată vătămare corporală medie, astfel M.V. săvârşind o faptă ce se încadrează, independent de faptele comise anterior, în legea penală, prevăzută la alin.(1) art.287 CP RM. Deci, în atare situaţie nu este incident cazul când pentru aceeaşi faptă inculpatul a fost pedepsit de două ori, deoarece M.V. a realizat mai multe acţiuni, ce se încadrează separat în norme legale şi atrag răspundere diferită pentru cele comise. (…) La fel, este nefondată şi ultima critică din recursul inculpatului, precum că în privinţa lui M.V. a fost pornit dosar penal conform prevederilor alin.(1) art.152 CP RM, apoi a fost pornit dosarul penal în baza alin.(1) art.287 CP RM, tot pe aceeaşi faptă comisă de către inculpat, în aceeaşi zi şi oră şi în acelaşi loc, astfel huliganismul însoțit de vătămarea corporală medie a victimei urmează a fi calificat doar potrivit art.152 CP RM. La acest capitol, instanţa de recurs reţine că, conform pct.10 alin.(5) a Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre huliganism”, nr.4 din 19 iunie 2006, doar în cazul în care infracţiunea de huliganism este urmată de infracţiunea de omor intenționat ori de vătămarea intenţionată gravă sau medie a integrităţii corporale ori a sănătăţii, cele săvârşite se vor încadra în baza concursului real de infracţiuni, iar calificarea se va face, conform art.287 şi art.145, 151 sau 152 CP RM. Așadar, în contextul celor expuse, Colegiul penal conchide că concluziile la care a ajuns instanța de apel privitor la calificarea acțiunilor și vinovăția inculpatului sunt corecte și corespund materialului probator, în cauză nefiind încălcat principiul „non bis in idem”, lipsind dubla condamnare pentru una şi aceeaşi faptă*.
Am spus „aparent”, fiindcă o asemenea „peticire” a faptei comisă de M.V. în același interval de timp este inadmisibilă. Calificarea acțiunilor făptuitorul potrivit art.104 și 354 din Codul contravențional, precum și potrivit alin.(1) art.152 și alin.(1) art.287 CP RM este un exces de zel și nu se pretează prevederilor legale. Ne miră cum de nu s-a mai reținut încă vreo câteva norme la calificare. Din circumstanțele speței se poate desprinde că făptuitorul a acționat sub imperiul unei și aceleași rezoluții infracționale. În plus, se poate lesne vedea că aceeași violență a fost valorificată multiplu, iar presupusa „deteriorare a bunului” este speculativă. De aceea, considerăm că, per ansamblu, răspunderea urma a fi aplicată potrivit alin.(1) art.152 CP RM și art.354 din Codul contravențional.
*  Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 4 octombrie 2017. Dosarul nr.1ra-1294/2017. Disponibil: https://goo.gl/Zfb6cC
[41] ECtHR, Case of Maresti versus Croatia, Application no.55759/07, Judgment of 25 June 2009, pct.63. Disponibil: https://goo.gl/7PjVji
[42] ECtHR, Case of Muslija versus Bosnia and Herzegovina, Application no.32042/11, Judgment of 14 January 2014, pct.34. Disponibil: https://goo.gl/k61rdg
[43] ECtHR, Case of Milenković versus Serbia, Application no.50124/13, Judgment of 1 March 2016, pct.41. Disponibil: https://goo.gl/SVifrB
[44] Nu putem face abstracție de faptul că instanța de contencios constituțional al statului nostru a fost chemată, relativ recent, să se pronunțe asupra unei excepției de neconstituţionalitate, în care s-a invocat că textul „acţiuni care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită” din alin.(1) art.287 CP RM nu întruneşte condiţiile de calitate a legii, şi anume: de previzibilitate şi claritate, încălcând astfel prevederile alin.(2) art.16 și 23 din Constituție. Prin Decizia Curții Constituționale nr.44 din 22 mai 2017, această sesizare a fost declarată inadmisibilă, întrucât  prevederile constituționale cuprinse la alin.(2) art.16 referitoare la egalitatea în drepturi nu au o semnificație autonomă și urmează a fi aplicate în combinație cu normele constituționale care garantează un drept fundamental. Mai mult, s-a constatat că autorul nu a invocat nici un argument care ar demonstra incidența normei constituționale asupra prevederilor contestate. În ceea ce privește previzibilitatea legii [cerință impusă de alin.(2)  art.23 din Constituție], Curtea a amintit că în jurisprudența sa a statuat că „testul calităţii legii se efectuează prin raportare la un drept fundamental consfinţit în Constituție, şi nu in abstracto. Aceleași principii sunt aplicate și de CtEDO atunci când examinează pretinsele alegații despre încălcarea unui drept garantat de CEDO”*. S-a observat că autorul excepției de neconstituționalitate nu a argumentat pretinsa lipsă de previzibilitate a prevederii contestate în raport cu un drept fundamental ocrotit de Legea Supremă**. Bref, sesizare a fost respinsă pentru că nu a fost motivată, iar  instanţa de control constituţional nu se poate substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil de lege lata. Însă, această nu are să însemne că nu se poate formula o sesizare repetată cu același obiect. Or, deciziile prin care sesizarea este respinsă, inclusiv atunci când procesul este sistat, au doar efecte inter partes litigantes, ceea ce demonstrează că este deschisă în continuare calea contenciosului constituţional. În acest sens, este ineluctabilă o motivare corespunzătoare, cu invocarea art.22 din Constituție, care consacră principiul nullum crimen, nulla poena sine lege, unul din componentele căruia este lex certa.
* Se are în vedere: Decizia Curții Constituționale nr.38 din 8 iulie 2016 de inadmisibilitate a sesizării nr. 65g/2016 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din art.2 și art.9 alin.(1)  din Legea nr.16-XVI din 15 februarie 2008 cu privire  la conflictul de interese. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.379-386.
** Decizia Curții Constituționale nr.44 din 22 mai 2017 de inadmisibilitate a sesizării nr. 51g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 287  alineatul (1) din Codul penal  (huliganismul). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2017, nr.411-420.
[45] Brînza S., Stati V. Delimitarea infracțiunii de huliganism de unele fapte penale sau nepenale adiacente. În: Revista Națională de Drept, 2008, nr.8, p.9.
[46] Sîrbu V. Huliganismul săvârşit prin acţiuni care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită: probleme de interpretare. În: Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale cu genericul „Rolul ştiinţei şi educaţiei în implementarea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană”, eveniment dedicat aniversării a 60 de ani ai academicianului Valeriu Canţer: Chişinău, 5 februarie 2015. Iaşi: Vasiliana’98, 2015, p.341.
[47] ECtHR, Case of Milenković versus Serbia, Application no.50124/13, Judgment of 1 March 2016, pct.47. Disponibil: https://goo.gl/SVifrB
[48] ECtHR, Case of Maresti versus Croatia, Application no.55759/07, Judgment of 25 June 2009, pct.65. Disponibil: https://goo.gl/7PjVji
[49] Sentinţa Judecătoriei Chişinău (sediul Ciocana), din 9 iunie 2017. Dosarul nr.1-186/2017. Disponibil: https://goo.gl/gmyEXK
[50] Ibidem.
[51] Avem în vedere: 1) acţiunile care încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei asupra persoanelor; 2) acţiunile care încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de ameninţarea cu aplicarea violenţei asupra persoanelor; 3) acţiunile care încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de opunerea de rezistenţă violentă reprezentanţilor autorităţilor sau altor persoane care curmă actele huliganice.
[52] A se vedea pct.4 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la aplicarea prevederilor art.3641 CPP de către instanţele judecătoreşti”, nr.13 din 16 decembrie 2013. Disponibil: https://goo.gl/ALheoc
[53] A se vedea pct.17 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la aplicarea prevederilor art.3641 CPP de către instanţele judecătoreşti”, nr.13 din 16 decembrie 2013. Disponibil: https://goo.gl/ALheoc
[54] În această ipoteză, ne place să credem că nu este vorba despre ceea ce semnalează Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (în continuare – Comisia de la Veneţia), precum că: adesea, judecătorii nu îndrăznesc să pună la îndoială rechizitoriile înaintate de către procuror, fapt care conduce la pronunțarea unui număr mare de condamnări. De aceea, Comisia de la Veneţia atenționează că judecătorii trebuie să depăşească această „simpatie pentru procurori”*.
* Amicus Curiae Brief on the immunity of judges for the Constitutional Court of Moldova, Adopted by the Venice Commission at its 94th Plenary Session (Venice, 8-9 March 2013), Opinion no.698/2012, CDL-AD(2013)008, pct.27. Disponibil: https://goo.gl/QCZfu6
[55] Decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 27 septembrie 2017. Dosarul nr.1a-1075/17. Disponibil: https://goo.gl/7JRZqy
[56] De lege lata, dacă faptei săvârşite i s-a dat o calificare greșită, constituie un temei independent pentru a casa hotărârea instanței inferioare [pct.12) alin.(1) art.427 și pct.12) alin.(1) art.444 din Codul de procedură penală].
[57] Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a României nr.3338 din 11 aprilie 2011. Disponibil: https://goo.gl/Kdsce7
[58] A se vedea: Opinia separată a judecătorului L.Brînza anexată la Decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 27 septembrie 2017. Dosarul nr.1a-1075/17 (nepublicată). Cancelaria Curții de Apel Chișinău.
[59] House of Lords, Opinions of the Lords of Appeal for judgment in the cause Al-Skeini and others (Respondents) v. Secretary of State for Defence (Appellant). Al-Skeini and others (Appellants) v. Secretary of State for Defence (Respondent) (Consolidated Appeals). Al Skeini, [2007] UKHL 26, parag.67. Disponibil: https://goo.gl/RDzan1
[60] A se vedea pct.58 din Hotărârea Curții Constituționale nr.23 din 25 iulie 2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 27 din Legea nr.151 din 30 iulie 2015 cu privire la Agentul guvernamental (acțiunea în regres). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.361-367.
[61] CEDH, Cristian Borcea contre la Roumanie, Requête no.55959/14, Décision 22 septembre 2015, pct.66. Disponibil: https://goo.gl/gRzNMg
[62] Pentru analiza practicii judiciare neunitare în materia de care ne preocupăm aici, de până la adoptarea Hotărârii nr.6/2017, a se vedea: Lunca I. Unele probleme privind interpretarea și aplicarea art.287 din Codul penal. În: Revista Națională de Drept, 2016, nr.8, p.43-49; Lunca I. Unele probleme privind interpretarea şi aplicarea acţiunilor de huliganism, p.141-144.
[63] ECtHR, Case of Del Río Prada versus Spain [GC], Application no. 42750/09, Judgment of 21 October 2013, pct.93. Disponibil: https://goo.gl/bkuWPx
[64] ECtHR, Case of Nejdet Şahin and Perihan Şahin versus Turkey [GC], Application no.13279/05, Judgment of 20 October 2011, pct.53. Disponibil: https://goo.gl/9PChiK; ECtHR, Case of Lupeni Greek Catholic Parish and others versus Romania [GC], Application no.76943/11, Judgment of 29 November 2016, pct.116. Disponibil: https://goo.gl/NqZz2H; etc.
[65] ECtHR, Case of Albu and others versus Romania, Applications nos.34796/09 and 63 other cases, Judgment of 10 May 2012, pct.38. Disponibil: https://goo.gl/KUQn8e
[66] A se vedea mutatis mutandis CEDH, Affaire Iordan Iordanov et autres c. Bulgarie, Requête no.23530/02, Arrêt 2 juillet 2009, pct.51. Disponibil: https://goo.gl/nZjhYX
[67] CEDH, Affaire Iordan Iordanov et autres c. Bulgarie, Requête no.23530/02, Arrêt 2 juillet 2009, pct.53. Disponibil: https://goo.gl/nZjhYX
[68] ECtHR, Case of Beian versus Romania (no.1), Application no.30658/05, Judgment of 6 December 2007, pct.38. Disponibil: https://goo.gl/wb6tER
[69] Autorul citat a arătat, just, că „în contextul infracțiunilor prevăzute la art.307 CP RM, manifestarea bunei științe o confirmă nu doar interpretarea sau aplicarea neuniformă intenţionată a legislaţiei de către același judecător în spețe similare. Manifestarea bunei științe o confirmă și dorința făptuitorului de a vătăma o persoană (adică de a-i cauza un prejudiciu moral, fizic sau material). Ne referim fie la persoana vizată direct de hotărârea, sentinţa, decizia sau încheierea contrară legii, defavorabilă acesteia, fie la o altă persoană în ipoteza în care hotărârea, sentinţa, decizia sau încheierea contrară legii este favorabilă celui vizat direct în respectivul act procedural”*. Ar fi fost util ca această denotație să-și găsească oglindire și în hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.12 din 28 martie 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a art.307 din Codul penal (răspunderea penală a judecătorilor).
* Stati V. Reflecții pe marginea hotărârii Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.12 din 28.03.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a art.307 din Codul penal (răspunderea penală a judecătorilor). În: Актуальные научные исследования в современном мире: ХХVІІІ Международная научная конференция, 26-27 октября 2017 г., Переяслав-Хмельницкий: Сборник научных трудов, 2017, Выпуск 10(30), Часть 3, p.60.
[70] Stati V. Reflecții pe marginea hotărârii Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.12 din 28.03.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a art.307 din Codul penal (răspunderea penală a judecătorilor). În: Актуальные научные исследования в современном мире: ХХVІІІ Международная научная конференция, 26-27 октября 2017 г., Переяслав-Хмельницкий: Сборник научных трудов, 2017, Выпуск 10(30), Часть 3, p.59.
[71] ECtHR, Concurring Opinion of Judge Bonello in Case of Al-Skeini and others versus The United Kingdom [GC], Application no.55721/07, Judgment of 7 July 2011, pct.18. Disponibil: https://goo.gl/akk65h
[72] Hirsch G. Conceptul de separare a puterilor în stat, precum şi „pârghii şi contraponderi” – Relevanţa pentru jurisprudenţă. În: Revista „Justiţia în actualitate”, 2008, nr.3, p.38-41. Apud: Lupașcu D. Recursul în interesul legii în proiectele noilor Coduri de procedură din România. În: Lex ET Scientia International Journal, 2009, vol.I, p.107.
[73] Lupașcu D. Recursul în interesul legii în proiectele noilor Coduri de procedură din România. În: Lex ET Scientia International Journal, 2009, vol.I, p.107.
[74] Deleanu I., Deleanu S. Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial: eseu. Bucureşti: Universul Juridic, 2013, p.13.
[75] Hotca M.A., Lupaşcu D., Damaschin M., Onica-Jarka B. Practică judiciară neunitară comentată: examen selectiv. Bucureşti: Universul Juridic, 2012, p.5.
[76] Stati V. Sugestii și observații pe marginea unor proiecte de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie. În: Revista Națională de Drept, 2017, nr.5, p.13.
[77] Stati V. Observații critice îndreptate spre optimizarea unora dintre hotărârile recente ale Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. În: Актуальные научные исследования в современном мире: ХХVІІІ Международная научная конференция, 26-27 августа 2017 г., Переяслав-Хмельницкий: Сборник научных трудов, 2017, Выпуск 8(28), Часть 3, p.136.
[78] Decizia Curții Constituționale a României nr.1014 din 8 noiembrie 2007 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.329 alin.3 teza finală din Codul de procedură civilă. În: Monitorul Oficial al României, 2007, nr.816.
[79] Lupașcu D. Recursul în interesul legii în proiectele noilor Coduri de procedură din România. În: Lex ET Scientia International Journal, 2009, vol.I, p.99.
[80] Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol.II, p.685.
[81] Reieșind din alin.(2) art.4651 din Codul de procedură penală, subiecții abilitați să înainteze o cerere de recurs în interesul legii sunt: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie, Procurorul General sau preşedintele Uniunii Avocaţilor.


Aflaţi mai mult despre , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.