Mihai Mareș
Începând cu data de 1 februarie 2020, odată cu intrarea în vigoare a Acordului privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice („Acordul de Retragere”)[1], Regatul Unit a devenit un stat terț.[2] Acest moment a marcat debutul unei perioade de tranziție sau de punere în aplicare, în decursul căreia dreptul unional continuă să fie aplicabil în privința Regatului Unit, care, potrivit art. 126 din Acordul de Retragere, se va încheia în data de 31 decembrie 2020.
I. Ce prevede Acordul de Retragere în privința instituției mandatului european de arestare
Titlul V din Partea a treia a Acordului de Retragere, ce cuprinde dispoziții privind separarea, prevede, printre altele, soarta acțiunilor de cooperare judiciară în materie penală aflate în desfășurare.
Astfel, conform art. 62 alin. (1) lit. b) din Acordul de Retragere, în Regatul Unit, precum și în statele membre în situații care implică Regatul Unit, Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre se aplică în ceea ce privește mandatele europene de arestare în cazul cărora persoana căutată a fost arestată înainte de încheierea perioadei de tranziție în scopul executării unui mandat european de arestare, indiferent de decizia autorității judiciare de executare ca persoana căutată să rămână în detenție sau să fie eliberată provizoriu.
În toate aceste cazuri, dacă autoritatea judiciară emitentă are îndoieli cu privire la faptul că persoana căutată a fost arestată în temeiul art. 11 din Decizia-cadru 2002/584/JAI înainte de încheierea perioadei de tranziție, aceasta poate solicita autorității judiciare de executare competente o confirmare a arestării în termen de 10 zile de la încheierea perioadei de tranziție [Art. 64 alin. (2) din Acordul de Retragere].
II. Declarația UE privind un posibil refuz al predării către Regatul Unit în temeiul unui mandat european de arestare. Posibile consecințe
Art. 185 din Acordul de Retragere, în paragraful al treilea, prevede posibilitatea ca Uniunea să declare (când transmite notificarea scrisă menționată la primul paragraf al art. 185, necesară pentru intrarea în vigoare a Acordului), cu privire la orice stat membru care a invocat motive legate de principiile fundamentale ale dreptului său intern, că, în cursul perioadei de tranziție, pe lângă motivele de neexecutare a unui mandat european de arestare menționat în Decizia-cadru 2002/584/JAI, autoritățile judiciare de executare din statul membru respectiv pot refuza predarea propriilor resortisanți către Regatul Unit în temeiul unui mandat european de arestare. Într-un astfel de caz, Regatul Unit poate declara, în termen de cel mult o lună de la data primirii declarației Uniunii, că autoritățile sale judiciare de executare pot refuza predarea propriilor resortisanți către statul membru respectiv.
Statele membre care s-au prevalat de această opțiune sunt Germania, Austria și Slovenia, așa cum rezultă din Declarația UE în conformitate cu al treilea paragraf al art. 185 din Acordul de Retragere, publicată[3] în 31 ianuarie 2020, ceea ce permite autorităților judiciare de executare din aceste state membre să refuze predarea propriilor resortisanți către Regatul Unit în temeiul unui mandat european de arestare pe durata perioadei de tranziție.
Comitetul Afacerilor Interne din cadrul Camerei Comunelor și-a exprimat îngrijorările cu privire la acest motiv de neexecutare a mandatului european de arestare, subliniind posibila consecință ca victimele unor infracțiuni grave comise în Regatul Unit să fie nevoite să călătorească în UE pentru a participa în proceduri judiciare, în măsura în care persoana acuzată nu este predată.[4]
III. Premisele viitoarei relații dintre Regatul Unit și Uniunea Europeană în domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală. Preconizata inaplicabilitate a mecanismului mandatului european de arestare
Declarația politică de stabilire a cadrului viitoarelor relații dintre Uniunea Europeană și Regatul Unit[5], ce trasează coordonatele prospectivului parcurs al relației dintre cele două Părți, arată o preocupare inclusiv față de raporturile de cooperare judiciară internațională în materie penală (pct. 80-82), în contextul în care Regatul Unit va fi devenit un stat terț din afara spațiului Schengen care nu mai prevede libera circulație a persoanelor.
Ca atare, la nivel declarativ, se dorește o cooperare comprehensivă și echilibrată, în scopul de a asigura capacități operaționale solide pentru prevenirea, investigarea, depistarea și urmărirea infracțiunilor. Se tinde înspre crearea unui „echilibru adecvat” între drepturile și obligațiile Părților, afirmarea angajamentului de a respecta drepturile fundamentale individuale, acordându-se eficiență instrumentelor juridice relevante în materie (i.e. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, integrată în dreptul englez prin Human Rights Act 1998, și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, aplicabilă în cadrul unional, ce reafirmă drepturile izvorând din CEDO), precum și asigurarea unei protecții adecvate datelor personale, principiului transnațional ne bis in idem și drepturilor procedurale.
Cu toate acestea, se pare că aceste viitoare relații de cooperare nu vor include și mecanismul consacrat al mandatului european de arestare[6], având în vedere că negociatorul-șef din partea UE a negat această posibilitate chiar înainte de retragerea Regatului Unit din Uniune[7], iar, la finalul lunii februarie 2020, guvernul britanic a anunțat că pledează în favoarea unui acord distinct de extrădare accelerată cu Uniunea, similar acordului de predare încheiat între UE și Norvegia și Islanda (încheiat în 2006, în vigoare din 01 noiembrie 2019), care să ofere garanții sporite pentru persoanele în cauză față de cele prevăzute în prezent în reglementarea mandatului european de arestare.[8]
Așa cum, la crearea sa, procedura mandatului european de arestare, având la bază principiul recunoașterii reciproce și multiple garanții procedurale prevăzute în favoarea persoanelor supuse acesteia (cum ar fi, de exemplu, dreptul de a avea acces la un avocat și dreptul la asistență juridică gratuită, dreptul de a comunica cu terții și cu autoritățile consulare, dreptul la informare sau dreptul la traducere și dreptul la un interpret)[9] a reprezentat un instrument revoluționar față de sistemul de extrădare vetust, iată că, în cadrul creat de Brexit, se intenționează conceperea unui nou mecanism de predare, cât mai suplu și fiabil cu putință, care să fie aplicabil între statele membre ale UE și Regatul Unit.
IV. Stadiul negocierilor. Extinderea perioadei de tranziție?
În data de 18 martie 2020, Comisia Europeană a dat publicității un Proiect de Acord al noului parteneriat cu Regatul Unit, transmis Regatului Unit în aceeași dată, iar Capitolul al șaptelea din Partea a treia referitor la Parteneriatul în domeniul securității cuprinde cadrul legal privind predarea.[10] S-a observat[11] că procedura de predare propusă în acest document de negociere nu reprezintă o noutate absolută, ci ar fi o formă simplificată a mandatului european de arestare, o copie aproape fidelă după Acordul privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia.
În contextul pandemiei COVID-19, au început să fie avansate comentarii intense în ceea ce privește legalitatea și oportunitatea extinderii perioadei de tranziție—ceea ce, potrivit unei opinii recente[12], ar impune abrogarea secțiunii 15A din European Union (Withdrawal) Act 2018 (care interzice expres ca un ministru al Coroanei să își poată exprima acordul pentru extinderea perioadei de implementare), în vederea respectări ide către Regatul Unit a obligațiilor de a manifesta bună-credință și de a depune toate eforturile, instituite în art. 5 și art. 184 din Acordul de Retragere.
În data de 15 aprilie 2020, au fost reluate online discuțiile între negociatorii-șefi ai Brexit din Londra și Bruxelles, cu scopul de a agrea un program de dezbateri în perioada aprilie-iunie a acestui an. La acest moment, totuși, guvernul britanic rămâne ferm în poziția sa de a nu lua în considerare o extindere a perioadei de tranziție.[13]
Totuși, în condițiile epidemiologice actuale, stabilirea tuturor detaliilor esențiale ale relațiilor UK-UE, inclusiv în materia cooperării judiciare internaționale în materie penală, în decurs de numai câteva luni, așa cum s-a prevăzut inițial, se prefigurează ca fiind învăluită în negura incertitudinii[14], riscând a se transforma într-o veritabilă misiune imposibilă.
Pentru a păstra, însă, o perspectivă optimistă asupra întregului proces examinat mai sus, redăm în încheiere o reflecție din cuprinsul Concluziilor Avocatului General[15] prezentate în cauza C‑327/18 PPU, care trimite la ideea trăiniciei dreptului unional în epoca post-Brexit: „Din punctul de vedere al dreptului Uniunii, Brexit‑ul reprezintă o «terra incognita». Nu se cunosc multe lucruri în legătură cu acordurile care trebuie încheiate între Uniune și Regatul Unit după data de 29 martie 2019 nici în general, nici în ceea ce privește sistemul de MEA în special. Ceea ce este însă sigur este că, la un moment dat, după retragerea din Uniune, fluxul schimbărilor va dispărea. Dreptul Uniunii își va urma în continuare cursul și se va vărsa în estuare”.
[1] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 384/I din 12.11.2019.
[2] The EU-UK Withdrawal Agreement, disponibil aici.
[3] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 29/188 din 31.01.2020.
[4] J. Dawson, Brexit next steps: The European Arrest Warrant, 20 februarie 2020, disponibil aici.
[5] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 34 din 31.01.2020.
[6] Decizia-cadru care reglementează mandatul european de arestare a fost încorporată în legislația engleză prin Extradition Act 2003. Conform acestui act normativ, mandatul european de arestare a devenit aplicabil în relația cu statele denumite în acest act normativ drept „teritorii categoria 1”, dintre care face parte și România (Extradition: processes and review, disponibil aici).
[7] M. Withers, Barnier: UK red lines mean no European Arrest Warrant, 19 iunie 2018, diponibil aici.
[8] B. Kelly, Good riddance to the European Arrest Warrant, a threat to our liberty and right to a fair trial, 28 februarie 2020, disponibil aici.
[9] M. Mareș, Mandatul european de arestare (I). Regula specialității, 07 februarie 2017, disponibil aici, și Mandatul european de arestare (II). Protecția drepturilor fundamentale, 04 aprilie 2017, disponibil aici.
[10] Draft text of the Agreement on the New Partnership with the United Kingdom, UKTF (2020) 14, 18 martie 2020, disponibil aici.
[11] D. Apelbaum, M. Durand-Poincloux, J. Peissel, F. Drapp, Brexit et mandat d’arrêt européen: „will we believe in yesterday?”, 04 aprilie 2020, disponibil aici.
[12] J, Bell, A tale of two crises – Will COVID-19 force the UK Government to extend the transition period?, 16 aprilie 2020, disponibil aici.
[13] Associated Press, UK, EU hold Brexit trade talks by video amid virus outbreak, 15 aprilie 2020, disponibil aici.
[14] F. Islam, IMF head calls for Brexit trade talk extension, 16 aprilie 2020, disponibil aici.
[15] Concluziile Avocatului General Maciej Szpunar prezentate la 7 august 2018 în Cauza C‑327/18 PPU Minister for Justice and Equality împotriva lui R O, parag. 79, disponibil aici.