Tudor Leșanu

Până la data de 1 iunie 2018, în spiritul redacției inițiale a Codului de procedură civilă, în cazul invocării prescrierii acțiunii înaintate de reclamant pe cale de excepție, instanța avea obligația să parcurgă prin toate fazele procesului civil și să se pronunțe prin hotărâre pe tardivitate în temeiul art.271 Cod civil (în redacția de până la 01.03.2019), doar după examinarea fondului.

Efectele acestei concepții procedurale a legiuitorului în redacția inițială a codului se răsfrângeau negativ pe calitatea actului de justiție în special, prin împovărarea instanțelor cu examinarea îndelungată  a unor cauze cu o finalitate certă încă de la etapa pregătitoare a cauzei și tergiversarea practic inutilă a unui fapt procedural ab initio consumat pe de o parte și, pe de altă parte avea efecte negative asupra înfăptuirii justiției în ansamblu or, timpul și activitatea realizată în asemenea cazuri putea fi redirecționată spre cauzele unde interesele justiției impuneau examinarea faptică a cauzei.

Această stare de lucruri, deși recunoaștem nu ridica critici vădite din partea actorilor din justiție, totuși necesita a fi evaluată și adaptată intereselor justiției. Reieșind din acest considerent, ca utilizatori ai justiției am fost plăcut surprinși odată cu modificarea conceptului inițial al legiuitorului printr-o nouă conotație oferită și, de altfel o nouă instituție operată în Codul de procedură civilă prin Legea nr.17 din 05.04.2018 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative intrată în vigoare la data de 01.06.2018, prin includerea în CPC a art.186¹ „excepția de tardivitate”. Ca rezultat al operării legislative a art.186¹ CPC a fost ajustată, inclusiv și dispoziția art.394 Cod civil modernizat (art.271 CC în redacția de până la 01.03.2019).

Prin reglementarea legală a art.186¹ în cuprinsul Codului de procedură civilă operată prin Legea Nr.17 din 05.04.2018 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative intrată în vigoare la data de 01.06.2018 practic legiuitorul a schimbat conceptele statuate și consolidate în decursul anilor de examinare timp îndelungat și inutil a unor acțiuni prescrise. În acest fel, legiuitorul în mod expres a indicat în dispoziția art. 186¹ al Codului de procedură civilă [1],  că cererile depuse în instanța de judecată peste termenul de prescripție extinctivă (1), a căror tardivitate a fost invocată în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare (2) de partea în proces, persoana în a cărei favoare a curs prescripţia, de creditorul persoanei sau de către oricare altă persoană care are interes legitim (3), se examinează în fond doar după examinarea de către instanța de judecată a excepției de tardivitate.

În rezultatul întrunirii acestor trei condiții de formă desprinse din cuprinsul normei, excepția de tardivitate și, după caz, repunerea în termen se soluționează în ședință de judecată, convocată în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare. După care, instanța urmează să decidă, fie respingerea acțiunii ca tardivă printr-o încheiere motivată, dacă nu se dispune repunerea în termen şi/sau se admite excepția de tardivitate, fie emite o încheiere motivată privind repunerea în termen şi/sau respingerea excepției de tardivitate și continuă examinarea cauzei.

După cum remarcăm, în spiritul normei procedurale introduse în cuprinsul CPC, s-a transpus în sfârșit raționamentele teoretice în aspecte practice de procedură, fiind preluat în legislație conceptul diferenței dintre dreptul la acțiune în sens material și dreptul la acțiune în sens procesual, evocat de doctrină de-a lungul timpului. În aceiași măsură, în continuare, nimeni nu neagă reclamantului dreptul la acțiune în sens material (subiectiv) a acțiunii prescrise, dar în același timp pasivitatea acestuia este sancționată procedural.

Și în raționamentele Curții Europene pentru Drepturile Omului se menționează că, dreptul de acces la justiție prin prisma normelor naționale și internaționale art.6 CEDO, nu implică un acces nelimitat, ci cu realizarea condițiilor pentru aceasta. Justițiabilul fiind obligată să întreprindă anumite acțiuni, de fond și formă, inclusiv, să respecte termenul pentru aceasta. În caz contrar, se aplică sancțiunile corespunzătoare omiterea termenului și posibilitatea respingerii cererii. Acționarea contrară, fiind condamnată de CtEDO, relevant fiind cazul Melnic c. Moldovei.

Generalizând împuternicirile instanței consfințite de legiuitor în cuprinsul art.186¹ CPC, observăm că instituția excepției de tardivitate operează anume în cadrul fazei de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare, acesta fiind și raționamentul de modus operandi al acestei instituții de a ”elibera” instanțele de un volum încărcat de lucru la o fază incipientă a procesului civil.

Mai simplu spus, începând cu data de 01.06.2018, dacă X (reclamant) înaintează împotriva lui Y (pârât) o acțiune în instanța de judecată cu omiterea termenului de prescripție, iar Y invocă tardivitatea acțiunii la faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare, instanța nu poate trece la examinarea în fond, până nu examinează excepția ridicată și nu se expune prin încheiere asupra acesteia. În cazul omiterii ridicării excepției la această fază, persoana interesată este decăzută din dreptul în sens procedural de a mai invoca tardivitatea (sancțiune procedurală).

Operând cu condițiile și modus operandi a instituției excepției de tardivitate și admisibilitatea acțiunii în contenciosul administrativ, în continuare atragem atenția asupra unor inadvertențe jurisprudențiale criticabile.

1. Într-un prim caz, coreclamanții T.A. și T.I. au înaintat în cadrul Judecătoriei Chișinău, sediul Centru o cerere de chemare în judecată privind rectificarea înscrierilor în Registrul bunurilor imobile (radierea dreptului de ipotecă). Pârâta Ș.S. înaintează în contradictoriu o acțiune reconvențională privind încasarea datoriei în temeiul căreia a fost instituit dreptul de ipotecă, cu solicitarea repunerii în termen. În faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, coreclamanții înaintează o cerere de ridicare a excepției de tardivitate a acțiunii reconvenționale, aceasta fiind înaintată peste termenul general de prescripție (în speță după 7 ani de la expirarea acestuia). Instanța de judecată prin încheiere, respinge cererea de repunere în termen; admite în temeiul art.186¹ CPC excepția de tardivitate ridicată de coreclamanți și respinge acțiunea reconvențională a pârâtei ca fiind tardivă.

Deși ne-am expus într-un text laconic, putem observa că modus operandi al instanței este în perfectă corespundere cu procedura reglementată de legiuitor în redacția art.186¹ CPC.

Ulterior, în rezultatul examinării recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea excepției de tardivitate, Curtea de Apel ca instanță de recurs casează încheierea cu remiterea cauzei la rejudecare reieșind din faptul că: „Colegiul concluzionează, datorită complexității pricinii și litigiului, modului de derulare a raportului juridic și relațiilor dintre părțile litigante, evoluția acestor relații și comportamentul părților, că nu este posibil de soluționat situația privind tardivitatea, cum și necesitatea sau lipsa acestei necesități (???), de repunere în termenul de prescripție a acțiunii reconvenționale înaintate de Ș.S., decât după examinarea în fond a pricinii și doar odată cu pronunțarea unei hotărâri (???). Instanța de recurs a concluzionat în acest fel datorită modului de derulare și evoluție a relațiilor contractuale și raportului juridic dintre părțile litigante, acestea fiind suficient și extrem de complexe^[1], urmare a cărui fapt soluționarea chestiunii privind existența sau lipsa temeiurilor de repunere în termen a reclamantei Ș.S.  pentru adresarea cu acțiune, cum și chestiunea privind respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, fiind posibilă doar după examinarea în fond a pricinii. Respectiv Colegiul atestă, că instanța a adoptat actul judecătoresc contestat contrar normelor de drept procedural ce guvernează situația” [5].

După cum observăm, deși legiuitorul ne indică în mod cert, în cuprinsul unei dispoziții procedurale imperative (art.186¹ CPC) că, cauza se examinează în fond doar după examinarea de către instanța de judecată a excepției de tardivitate, totuși observăm că instanța de recurs consideră că aplicarea art.186¹  de instanța de fond reprezintă un act contrar normelor de drept procedural (care, nu știm), acesta fiind și temeiul casării încheierii și remiterii la rejudecare.

Prin urmare avem situația în care completul Curții de Apel își arogă la caz, contrar art.115 din Constituție competențe legislative prin aplicarea unei norme de procedură derogatorii de la art.186¹ CPC și încă inexistentă în legislație. Cu această ocazie, amintim că, potrivit dispoziţiilor art.115 alin.(4) din Constituţie, organizarea  instanţelor  judecătoreşti, competenţa acestora  şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege organică. Astfel, stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti constituie o prerogativă exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură [4].

În aceași măsură, nu ne putem eluda de regulile general recunoscute și studiate încă din primul an de studiu în cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului, de unde putem deduce că dispoziția art.186¹ CPC reprezintă o normă de procedură onerativă impunând în mod expres o anumită conduită în sarcina instanței, de la care nu se poate deroga!

2. În continuare, dorim să remarcăm o altă cauză [6] din jurisprudența națională, care prezintă un interes subiectului analizat. În speță, reclamanta V.V. înaintează împotriva pârâtei Primăria C., intervenienți accesorii V.I., V.V. o acțiune privind anularea unui proces-verbal de recepție finală. În legătură cu faptul că de la data publicării acestui proces în Registrele de publicitate și până la data înaintării cererii prealabile au trecut 4 luni, contrar art.14 al Legii contenciosului administrativ, aplicabilă la acea dată, intervenientul accesoriu înaintează o cerere de ridicare a excepției de tardivitate.

La caz, procedura legală impunea în sarcina instanței, fie să admită excepția ridicată, fie să o respingă, pronunțându-se în ambele cazuri prin încheiere (separată vs. protocolară), și doar în cazul respingerii cererii de ridicare a excepției va trece la examinare cauzei. Totuși, instanța, fără a examina excepția ridicată, fără a pronunța o încheiere pe marginea acesteia, indică verbal intervenienților accesorii, că se va expune pe marginea excepției odată cu pronunțarea hotărârii.

Între timp, în Republica Moldova odată cu adoptarea Codului administrativ nr.116  din 19 iulie 2018, publicat la data de 17.08.2018 în Monitorul Oficial al RM nr.309-320 [7]. În legătură cu acest fapt, observăm că referitor la aplicarea în timp a legii procesuale, bazându-ne pe prevederile art.258 alin.1 Cod administrativ, procedurilor administrative care constituie obiect de examinare al speței analizate (inițiate până la data intrării în vigoare a Codului administrativ) le sunt aplicabile prevederile Legii contenciosului administrativ, iar în privința procedurilor judiciare de derulare în continuare a prezentei cauze, potrivit art.258 alin.3 Cod administrativ, le sunt aplicabile prevederile Codului administrativ.

Prin urmare, la prima înfățișare în fața instanței după intrarea în vigoare a CA, în temeiul art.207 alin.2 lit.f) coroborat cu art.208 alin.1 Cod administrativ, intervenienții accesorii înaintează deja o cerere de inadmisibilitate în conformitate cu noile reguli de procedură operate odată cu intrarea în vigoare a codului administrativ. Totuși, deși art.207 alin.1 din cod [7], prevede expres, că dacă este inadmisibilă, acțiunea în contencios administrativ se declară ca atare prin încheiere judecătorească susceptibilă de recurs, instanța de contencios, fără a examina inadmisibilitatea invocată, fără a pronunța încheiere conform procedurii, indică iarăși verbal intervenientului accesoriu că se va expune pe marginea admisibilității odată cu pronunțarea hotărârii.

3. O altă speță din jurisprudența națională la care dorim să ne referim subzistă în aplicarea corectă a instituției declarării inadmisibilității din Codul administrativ, care după cum am observat este corespondentul adaptat al instituției excepției de tardivitate din Codul de procedură civilă.

În ordine de apel, intimata M.V. înaintează instanței o cerere de declarare a inadmisibilității cererii de apel în temeiul art.236 alin.2 lit.c) Cod administrativ,  care stabilește că apelul se declară inadmisibil în special când, este depus de o persoană neîmputernicită. Reieșind din prevederile art.207 alin.1 din codul administrativ, procedural instanța urma să decidă prin încheiere judecătorească susceptibilă de recurs inadmisibilitatea cererii de apel, sau să respingă cererea de inadmisibilitate și să continue examinarea cauzei. Totuși, instanța de apel, fără a examina inadmisibilitatea invocată, fără a pronunța încheiere, conform procedurii, verbal a comunicat că se va expune pe marginea admisibilității odată cu pronunțarea hotărârii.

În exemplele 2-3 expuse, admitem opinii contrare etapei emiterii încheierii de inadmisibilitate în sensul că legiuitorul nu indică neapărat pronunțarea încheierii ex ante examinării fondului cauzei. Totuși, atragem atenția că în cuprinsul propoziției a doua a art.207 alin.1 CA se prevede că, dacă este inadmisibilă, acțiunea în contencios administrativ se declară ca atare prin încheiere judecătorească susceptibilă de recurs.

Dacă am opta pentru ipoteza în care judecătorul este în drept să se expună pe marginea inadmisibilității decât odată cu pronunțarea hotărârii, ne lovim de rationae legis a art.224 alin.1 CA, care ne indică că examinînd acțiunea în contencios administrativ în fond, instanța de judecată adoptă una dintre următoarele hotărîri: (….).  A contrario, rezultă cert că, după examinarea fondului instanța nu are împuterniciri de a se expune pe inadmisibilitate prin încheiere.

Opinia dată este fundamentată și reieșind din efectul pronunțării încheirii de inadmisibilitate odată cu pronunțarea hotărârii. Presupunem că judecătorul pronunță încheiere de inadmisibilitate separată și hotărâre de respingere a acțiunii potrivit art.224 alin.1 lit.f) CA.

Prin prisma art.241 alin.1 CA (încheierile primei instanțe și ale instanței de apel pot fi contestate cu recurs, separat de hotărîre, în cazurile prevăzute de prezentul  cod și de alte legi) și art.207 alin.1 CA (… Dacă este inadmisibilă, acțiunea în contencios administrativ se declară ca atare prin încheiere judecătorească susceptibilă de recurs), reclamantul urmează să declare recurs împotriva încheierii și apel împotriva Hotărârii, fapt pentru care există pericolul în care să avem hotărâri contradictorii pe marginea recursului și apelului.

Considerăm că, din start decade opinia posibilității pronunțării unei încheieri de inadmisibilitate după examinarea fondului fără a pronunța hotărâre or, acest fapt contravine împuternicirilor instanței stabilite în art.224 CA, care expres și exhaustiv prevede că, examinarea fondului se finalizează doar prin hotărâre judecătorească.

O altă posibilă opinie, în spiritul exemplului practic oferit este de a se pronunța asupra excepției de inadmisibilitate după examinarea cauzei prin hotărâre, rezultă că practic instanța ab initio respinge excepția de fapt, or art.207 CA stabilește – încheiere susceptibilă de recurs! Singura posibilitate de a se pronunța prin hotărâre rezidă doar în ipoteza admisibilității acțiunii. Și atunci, ce împiedică instanța de a se pronunța pe admisibilitate până la examinare fondului?!

Considerent din care, argumentul instanțelor în sensul de a se expune pe marginea cererii de inadmisibilitate odată cu pronunțarea hotărârii după examinarea fondului cauzei (indiferent dacă prin aceiași hotărâre (încheiere protocolară sau prin încheiere separată) este unul contrar normelor procedurale (art.207 alin.1; art.224 alin.1; art.236 alin.2 lit.c) Cod administrativ).

Suplimentar, atragem atenția, că o asemenea conduită procedurală a instanțelor, în special de contencios administrativ inter alia este contrară și Hotărârilor Curții Constituționale ca izvor de drept direct aplicabil jurisprudenței.

În aces fel, remarcăm Decizia de inadmisibilitate a Curții Constituționale nr.12 din 03.02.2020 [8], în care „Curtea reține că examinarea admisibilității după criteriul instituit de articolul 207 alin. (2) lit. d) din Codul administrativ, constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces. Curtea menționează că legislatorul nu a stabilit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite”. Concomitent, reiterându-și jurisprudența anterioară, „Curtea menționează că stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti constituie o prerogativă exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură”.

4. Într-o altă speță [9], puțin specifică cauzelor examinate supra, dar care prezintă interes pentru a fi analizată, constă în următoarele: CP „B.” a înaintat o acțiune privind anularea unor acte administrative și a unor contracte la finele anului 2018 în cadrul instanței de drept comun. Legea procedurală aplicabilă cauzei fiind Codul de procedură civilă. La etapa pregătării pricinii pentru dezbateri judiciare, pârâtul B.S. ridică excepția de tardivitate pe motivul depunerii cererii prealabile peste termenul de 30 zile (art.14 Legea contenciosului administrativ) și, concomitent, depunerea acțiunii peste termenul de 30 zile (art.17 alin.4 al Legii enunțate).

În acest caz, instanța a invocat prevederile art.3 alin.3 Cod de procedură civilă, care enunță că, „legea procedurală civilă care impune obligaţii noi, anulează sau reduce drepturile procedurale ale participanţilor la proces, limitează exercitarea unor drepturi ori stabileşte sancţiuni procedurale noi sau suplimentare nu are putere retroactivă”. Instanța a considerat că odată ce cererea de chemare în judecată a fost depusă până la intrarea în vigoare a art.186¹ CPC, instituția excepției de tardivitate restrânge exercițiul unor drepturi ale reclamantului și se pliază pe excepția de aplicare de la alin.3 art.3 CPC.

După cum observăm, deși nu dispunem de o lege de punere în aplicare a Codului de procedură civilă, care ar elucida aspectele tranzitorii de aplicare a normelor procedurale, totuși nu putem trece cu vederea faptul că alin.3 al art.3 CPC reținut de instanță, reprezintă o excepție de la alin.1 al aceluiași articol, care stabilește că „instanţele judecătoreşti aplică legile procedurale civile în vigoare la data judecării cauzei civile, efectuării actelor de procedură…”. Or, accentuăm că cererea privind ridicarea excepției de tardivitate în cauza analizată a fost invocată ulterior intrării în vigoare a prevederilor art.186¹ Cod de procedură civilă.

Suplimentar, evocăm că în temeiul art.12 alin.3 CPC, putem face referire la dispozițiile tranzitorii reglementate de Codul administrativ, unde la art.258 alin.3 se explică, că „procedurile de contencios administrativ inițiate până la intrarea în vigoare a prezentului  cod se vor examina în continuare, după intrarea în vigoare a prezentului  cod, conform prevederilor prezentului  cod”.

În speță, admitem apariția unor opinii contradictorii privitor la faptul (de fapt și esența exemplului), instituie sau nu art.186¹ CPC sancțiuni procedurale noi ori, restrânge sau nu drepturile procedurale ale reclamantului?!, respectiv excepția de tardivitate poate fi sau nu aplicabilă unei acțiuni înaintate anterior datei de 01.06.2018, dar ridicată după această dată?!

Răspunsul nostru rezultă din rationae legis al legiuitorului prin reglementarea acestei instituții în sensul că nu instituie sancțiuni noi și, nici nu reduce drepturile procedurale ale părților. În motivarea unei poziții sau alta, urmează să pornim de la premisele și raționamentele care au stat la baza operării instituției sau normei în cauză, în măsura în care izvorul aparției sale oferă un răspuns la aceasta.

La caz, considerăm necesar de a evoca retorica legiuitorului cuprinsă în Nota informativă la proiectul Legii nr.17 din 05.04.2018 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, intrată în vigoare la data de 01.06.2018 [3], potrivit căreia, „proiectul de lege (n.b. inclusiv și art.186¹), este destinat îmbunătăţirii calităţii şi eficienţei procesului de judecată şi reducerii timpului pentru desfăşurarea acestuia, cu impact nemijlocit şi asupra relaţiilor sociale ce ţin de mediul de afaceri. De asemenea ordonarea procesului de judecată va avea o rezonanță puternică în planul încurajării reformelor economice. Din această perspectivă, proiectul de lege va avea şi un impact puternic social din considerentul că îmbunătățirea calităţii şi rapidităţii va avea reflecţii directe de ordin social, percepţia şi încrederea societăţii civile fiind accentuate”.

Concomitent, reiterăm poziția Curții Constituționale expusă în Decizia de inadmisibilitate din 05.04.2019 [10], în sensul că „îndeplinirea acțiunilor procedurale și respectarea cerințelor cu privire la admisibilitate constituie un aspect important al certitudinii juridice”.

În aceiași măsură prezintă relevanță și rationae legis statuată în Decizia de inadmisibilitate din 03.02.2020 [8], prin care, Curtea a reținut că examinarea admisibilității după criteriul instituit de articolul 207 alin. (2) lit. d) din Codul administrativ (n.b. corespondentul practic al excepției de tardivitate) constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces. Curtea menționează că legislatorul nu a stabilit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite”.

Importanță poziției noastre oferă și jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, prin Hotărârea din 02.07.2019, în care Curtea Europeană a subliniat că „dispozițiile legale referitoare la formalitățile și limitele de timp care trebuie îndeplinite pentru a introduce o acțiune sunt menite să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Justițiabilii ar trebui să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate” (Gheorghiță v. Republica Moldova, 2 iulie 2019, § 27) [11].

Generalizând aspectele reținute, considerăm că instituția excepției de tardivitate operează odată cu intrarea în vigoare și, se aplică actelor de procedură la data efectuării acestora. Prin urmare, în speță, din moment ce cererea de ridicare a excepției de tardivitate a fost invocată ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor art.186¹ CPC, aceasta urma a fi aplicată corespunzător or, scopul excepției este anume de a judeca cauza în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în vederea evitării tergiversării nejustificate a soluţionării acestui proces. Nu poate fi reținută restrângea unor drepturi ale reclamantului prin aplicarea imediată a legii procedurale noi, nefiind instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite.

Finalizând examenul practic al instituțiilor analizate după cum observăm, deși și instanțele ierarhic superioare adoptă o asemenea poziție denaturată, această stare de lucruri conduce de fapt la consolidarea treptată a unei jurisprudențe direct contrare unor norme de procedură. Totuși, retorica lucrării nu constă nici măcar în încălcarea normelor de procedură, problema esențială constă în actele de dispoziție ale instanțelor și căile de atac. Și anume, atragem atenția, că atât art.186¹ CPC, cât și art.207 Cod administrativ, expresis verbis prevăd că pe marginea tardivității/ inadmisibilității instanțele se expun prin încheiere. Acte care urmează a fi privite prin prisma căilor de atac de pe paliere diferite:

– Primul palier: instanța se expune pe marginea excepției / admisibilității prin hotărâre.

În cazul în care excepțiile date sunt aplicate legal și corespunzător, acțiunile participanților sunt clare și previzibile. Dacă se admit excepțiile prin încheiere, aceste încheieri se atacă cu recurs, dacă se resping, încheierile se atacă odată cu fondul. Dacă însă instanța lasă fără examinare excepția, și se pronunță prin hotărâre după examinarea fondului se atestă ilegalitatea acțiunilor instanței or, atât excepția de tardivitate (CPC), cât și examinarea admisibilității (Cod administrativ) se finalizează doar prin încheiere judecătorească.

Faza pregătirii pârâtul invocă excepția instanța lasă fără examinare  se pronunță prin hotărâre:

a) Admite excepția și declară acțiunea prescrisă (se încalcă 186¹ CPC)
b) Respinge excepția și se pronunță pe fond prin admiterea acțiunii reclamantului ca ex. (se încalcă 186¹ CPC + încalcă accesul la justiție al pârâtului or, acesta urmează să declare apel împotriva hotărârii + instanța de apel nu are împuterniciri în ordine de apel în temeiul art.186¹ CPC).

În ipoteza dată, apare întrebarea ce solicită apelantul din moment ce normele de procedură ne spun clar, că doar prin încheiere se soluționează problema tardivității, iar împuternicirile instanței de apel sunt limitate la casarea hotărârii și pronunțarea unei noi hotărâri? Solicităm casarea hotărârii și soluționarea prin decizie a tardivității acțiunii? Și atunci apar alte dificultăți practice, în special ar rezulta că instanța de apel să examineze fondul cauzei sub toate aspectele (termenul rezonabil?!), concomitent apare întrebarea privind norma aplicabilă în acest caz ca temei de drept material or, art.394 Cod civil prevede că, acțiunea se respinge numai dacă a fost ridicată excepția de tardivitate conform Codului de procedură civilă, într-o atare situație evident nu a fost respectată procedura (de instanță), altfel urma a fi soluționată excepția prin încheiere.

Dacă aplicăm mutatis mutandis art.394 Cod civil și solicităm casarea hotărârii și respingerea acțiunii ca tardivă în ordine de apel, fără a invoca inexistența unei încheieri a instanței de fond pe marginea excepției ar însemna nesocotirea domeniului de aplicare a art.394 Cod civil și art.186¹ CPC (ca normă procedurală și specială), neavând certitudinea că instanța de apel va reține acest temei, iar dacă va reține, rezultă că instanța de apel va încălca normele de procedură privind actul de dispoziție prin prisma art.186¹ CPC.

– Al doilea palier: după examinarea fondului, instanța de judecată se pronunță pe excepție / inadmisibilitate prin încheiere și pe fondul cauzei prin hotărâre.

În această situație, dacă instanța pronunță după examinarea fondului o încheiere pe marginea excepției de tardivitate/admisibilitate ridicată și o hotărâre pe fondul cauzei devine și mai interesant. În special, observăm că potrivit art.186¹ alin.3 CPC, dacă nu se dispune repunerea în termen şi/sau se admite excepția de tardivitate, instanța de judecată respinge acțiunea ca fiind tardivă printr-o încheiere motivată care poate fi atacată cu recurs. În situația în care instanța respinge excepția ridicată sau admite repunerea în termen, la fel urmează a fi pronunțată o încheiere. În aceiași măsură, reieșind din prevederile art.207 Cod administrativ constatăm că actul de dispoziție al instanței se materializează printr-o încheiere.

În consecință, putem avea situația în care instanța pronunță două acte de dispoziție: încheierea judecătorească de admitere a excepției de tardivitate care se atacă cu recurs separat și hotărârea judecătorească care se atacă cu apel. Observăm, că aceiași cauză se bifurcă în două căi de atac diferite, în două complete diferite, cu împuterniciri care nu se completează.

Prima problemă se pune în sarcina apelantului hotărârii (recurentului încheierii) în sensul în care legiuitorul ne indică direct la art.186¹ alin.4 CPC, că instanţa de recurs, după ce examinează recursul împotriva încheierii adoptate conform alin.(3), este în drept să respingă recursul şi să menţină încheierea, sau să admită recursul şi să caseze integral încheierea, restituind cauza spre rejudecare. Evident singura soluție legală este de a solicita casarea încheierii și remiterea cauzei la rejudecare, însă apare întrebarea care cauză, or cauza a fost soluționată și prin hotărâre, care urmează a fi contestată, în caz contrar devine definitivă și irevocabilă.

Concomitent, temeiurile remiterii cauzei la rejudecare ca urmare a examinării apelului asupra hotărârii sunt exhaustiv reglementate și evident nu reprezintă temei de rejudecare încălcarea art.186¹ CPC. Dacă apelantul (reclamant) nu contestă încheierea prin care s-a admis excepția de tardivitate a pârâtului (intimat), aceasta devine definitivă și irevocabilă, iar tardivitatea acțiunii sale devine res judiciata.

Dacă, totuși se contestă ambele acte de dispoziție ale instanței, ne putem trezi când, pe de o parte o instanță admite recursul și casează încheierea cu remiterea la rejudecare a cauzei, iar pe de altă parte o instanță respinge apelul împotriva hotărârii care devine definitivă. Apare încălcarea directă articolul 6 § 1 interpretat în lumina Preambulului Convenţiei Europene (securitatea raporturilor juridice și uniformizarea practicii judecătorești^[2]).

Concluzie de lege lata.

Problema ridicată nu subzistă în spiritul criticării derogării judecătorilor de la norme de procedură imperative, problema constă în modul derogării, fără a fi aduse argumente importante de natură să răstoarne textul legii. În acest sens, amintim jurisprudența Curții Constituționale [12], care a evocat că, „în practica Curții Europeane nu există un drept la o jurisprudență constantă, astfel încât schimbarea jurisprudenței impusă de o abordare dinamică și progresivă este admisibilă și nu încalcă principiul securității juridice (CtEDO, Unedic c. Franței, 2008, para. 74; Legrand c. Franței, 2011), dacă sunt întrunite două condiții:

i) noua abordare să fie consecventă la nivelul acelei jurisdicții și,
ii) instanța care a decis schimbarea interpretării să motiveze detaliat considerentele pentru care a decis astfel (cauza CtEDO „Atanasovski c. Macedoniei”, 2010, para. 38)”.

Pe aceiași retorică s-a expus și Comisia de la Veneția, în opinia Amicus Curiae [13], unde a menționat, că „este necesară stabilirea unui echilibru între imunitate, ca mijloc de protecție a judecătorului împotriva presiunii excesive și a abuzului din partea puterilor statului sau a persoanelor fizice (imunitate), pe de o parte, și faptul că judecătorul nu este mai presus de lege (responsabilitate), pe de altă parte”.

Reflectând asupra tezei analizate, nu putem percepe raționamentele unor instanțe, când pe de o parte, avem o încărcare excesivă a volumului de lucru cu repercursiuni negative asupra justițiabililor cărora li se amână ședințele cu luni de zile, iar pe de altă parte, avem o normă de procedură menită să economisească ”resursele” înfăptuirii justiției și care e nesocotită (încălcată), fără a aduce argumente temeinice ale unor asemenea derogări procedurale, denaturând principiul interpretatio cessat in claris (interpretarea încetează cu privire la textele clare).

În asemenea cauze, instanța se eludează de a se pronunța prin încheiere fără a examina fondul cauzei, însă instituția operată în cuprinsul art.186¹ CPC/art.207 CA presupune de fapt o examinare specială a cauzei în limitele excepției invocate. Astfel încât excepția ridicată oricum se examinează sub toate aspectele, cu citarea părților, cu administrarea probelor, doar că în faza pregătirii pricinii și doar în limitele constatării circumstanțelor necesare expunerii asupra tardivității pentru a-și forma intima convingere dacă este sau nu prescrisă acțiunea… Mai este sau nu cazul examinării fondului.

De lege lata considerăm că excepția de tardivitate/admisibilitate a acțiunii, urmează a fi aplicate în sensul procedural ad literam în care a fost reglementat de legiuitor în spiritul principiului „unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge” („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”). Motiv pentru care în privința acestor instituții procedurale, instanțele urmează a decide doar prin încheiere judecătorească și, doar în cazul în care se respinge excepția și/sau se admite repunerea în termen se va trece la examinarea dreptului dedus judecății (fondului  cauzei).

[1] Pentru instanța de apel „extrem de complexe” = înaintarea unei acțiuni în vederea încasării datoriei cu depășirea termenului general de prescripție mai mult de  7 ani de zile!
[2] Jurisprudența trebuie să fie unitară și constantă; în special la nivelul instanței supreme trebuie evitate deciziile contradictorii și asigurată coerența jurisprudenței (CtEDO, Beian c. României, 2007, para. 39).

Referințe bibliografice:

1. Codul de procedură civilă nr.225 din 30.05.2003, publicat în Monitorul Oficial Nr. 285-294 art.436 din 03.08.2018.
2. Legea Nr.17 din 05.04.2018 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, publicată în Monitorul Oficial Nr. 176-180 art. 324 din 01.06.2018.
3. Nota informativă la proiectul Legii pentru modificarea și completarea unor acte legislative (simplificarea Codului de procedură civilă). http://justice.gov.md/public/files/transparenta_in_procesul_decizional/coordonare/2017/octombrie/Nota_informativa_simplificarea_CPC.pdf.
4. Hotărârea Curții Constituționale Nr. 14 din 15.11.2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003 (Sesizarea nr. 21a/2012). http://www.constcourt.md/public/ccdoc/hotariri/ro-h_14.2012.rom.pdf.
5. Decizia Curții de Apel Chișinău nr. 2r-2316/19 din 26.11.2019. https://cac.instante.justice.md/ro/pigd_integration/pdf/a817da32-71f5-4f30-bbdd-e8b05e6fbf30.
6. Hotărârea Judecătoriei Chișinău, sediul Rîșcani nr. 3-291/19 din 05.02.2020. https://jc.instante.justice.md/ro/pigd_integration/pdf/b5d6b8cc-7390-42d9-87e5-034de81c203c.
7. Codul administrativ nr.116 din 19.07.2018, publicat la data de 17.08.2018 în Monitorul Oficial al RM nr. 309-320.
8. Decizia de inadmisibilitate a sesizării nr. 222g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 207 alin. (1) și alin. (2) lit. d) din Codul administrativ (examinarea admisibilităţii acţiunii în contencios administrativ). http://www.constcourt.md/public/ccdoc/decizii/d_12_2020_222g_2019_rou.pdf.
9. Cauza de contencios administrativ nr.3-2534/2019 (Judecătoria Chișinău, sediul Rîșcani).
10. Decizia de inadmisibilitate din 05.04.2019 a sesizării nr. 67g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 186¹ (3) din Codul de procedură civilă. http://www.constcourt.md/public/ccdoc/decizii/d_50_2019_67g_2019_rou.pdf.
11. Hotărârea CtEDO în cauza Gheorghiță v. Republica Moldova, 2 iulie 2019 (Cererea nr.5334/06). http://agent.gov.md/wp-content/uploads/2019/08/Gheorghita-v.-MDA-ROM.pdf. (vizitat 25.03.2020).
12. Hotărârea Curții Constituționale din 22.07.2016 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi. (Sesizarea 37g/2016). http://www.constcourt.md/ccdocview.php?l=ro&tip=sesizari&docid=566. (vizitat 26.03.2020).
13. Opinia amicus curiae a Comisiei de la Veneția privind răspunderea penală a judecătorilor Curții Constituționale nr. 967 / 2019 CDL-AD(2019)028. http://www.constcourt.md/libview.php?l=ro&idc=7&id=1731&t=/Media/Noutati/Opinia-amicus-curiae-a-Comisiei-de-la-Venetia-privind-raspunderea-penala-a-judecatorilor-Curtii-Constitutionale