Dr. hab. Alexandru Arseni
„Virtutea omului bun ca şi a
cetăţeanului bun este de a putea guverna
şi de a putea fi guvernat”
Aristotel, Politica, Cartea a IV-a
Cetăţenia este mai mult decât o legătură politico-juridică sub aspect formal, ci şi o legătură de sânge cu părinţii şi implicit cu naţiunea constituită în respectivul stat. Ea reprezintă o emancipare a persoanei, trecerea ei din starea de obiect al guvernării în subiect al guvernării, deţinătorul şi exercitării suveranităţii naţionale în mod direct şi prin reprezentare.
Aceste premise obiective (legături de sânge) cu cele de drept (legătură politic o-juridică) şi generează deţinerea ansamblului de drepturi şi obligaţii reciproce, pe de o parte ale cetăţeanului şi, pe de altă parte, a statului. Cetăţeanul procedând la exercitarea drepturilor sale fundamentale declanşează obligaţii din partea statului şi invers, atunci când statul îşi exercită drepturile constituţionale şi legale pune în mişcare obligaţiile cetăţeanului. Şi într-un caz şi în altul intervine răspunderea juridico-politică a subiectelor şi, nu în ultimul rând, cea etico-morală.
Aceasta întrucât prin drepturi fundamentale ale cetăţeanului, inclusiv dreptul la cetăţenie, se înţelege acele drepturi subiective înnăscute sau dobândite, „esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi lege” (Muraru Ioan. Drept constituţional şi instituţii politice. – Bucureşti: Ed.Actami, 1998, p.174).
Astfel, tocmai statul este garantul exercitării în practică a drepturilor fundamentale de către cetăţeni. Or, conform art.134 (alin.3) din Constituţia Republicii Moldova şi art.142 alin.(1) din Constituţia României Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, adică garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean întru realizarea drepturilor fundamentale.
În acelaşi timp – îndatoririle fundamentale sau acele „obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale (s.n.), înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului” (Muraru I., Tănăsescu E.S. Drept constituţional şi instituţii politice. – Bucureşti: Ed. All Beck, 2005, vol.2, p.148).
Astfel calitatea de cetăţean te antrenează atât în realizarea drepturilor tale subiective precum şi pentru realizarea intereselor generale. Or, tocmai pornind de la legătura organică dintre drepturi şi obligaţii în art.29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10.12.1958, la care Republica Moldova a aderat la 1991) se stipulează că persoana are faţă de semenii săi şi obligaţii, condiţie pentru realizarea plenară a drepturilor fundamentale.
Cât priveşte instituţia cetăţeniei, vom remarca că paşaportul este doar un document juridic ce atestă apartenenţa juridico-politică a unei persoane către un stat determinat. Pe când cetăţenia în esenţă este calitatea înnăscută sau dobândită de o persoană de a avea această legătură politico-juridică şi morală care generează statutul de titular al tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, esenţiale pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, valori supreme divino-umane şi garantate juridic pe plan naţional şi internaţional.
Pornind de la aceste deziderate este unanim acceptat şi recunoscut principiul, normă a dreptului internaţional şi naţional, conform cărui nici o persoană nu poate fi privată în mod abuziv de dreptul la cetăţenie.
Însă, fosta Uniune Sovietică, în baza pactului Ribbentrop-Moldotov cu protocoalele adiţionale secrete, la 28 iunie 1940 ocupă Basarabia, Ţinutul Herţa şi Nordul Bucovinei, lipsindu-i forţat pe cetăţenii României de cetăţenia naţională, cu toate grozăviile ce au urmat
Abia după 1990 atât legislaţia Republicii Moldova, cât şi a României reglementează, recunoaşte şi garantează redobândirea cetăţeniei române, cetăţenie de origine, adică revenirii în spaţiul naţional legal şi legitim al persoanelor lipsite în mod ilegal de cetăţenia de origine.
De acest drept s-au prevalat circa 1 mln. de cetăţeni ai Republicii Moldova, iar ceilalţi urmaşi ai cetăţenilor români de până la 1944 aşteaptă realizarea acestui drept sacru.
Pe fundalul acestui proces natural, observăm însă că unii, care şi-au redobândit cetăţenia română graţie strămoşilor lor, care au luptat pentru ea, chiar depunând jurământul, prin acţiunile şi declaraţiile lor defaimează poporul şi statul român.
Chiar dacă sub aspect juridic, cetăţenia lor nu poate fi retrasă, apoi sub aspect etico-moral ei au pierdut această calitate, calitate purtată cu demnitate de cetăţenii tuturor statelor, inclusiv şi al României.
Nouă nu ne rămâne decât să ne exprimăm desconsideraţiunile faţă de aceste persoane, chiar dacă au şi calitate de înalţi funcţionari publici.
Arseni Alexandru, doctor habilitat în drept, profesor universitar, Deputat al poporului în Parlamentul de Legislatura întâi (1990-1994) autorul proiectului Declaraţiei Suveranităţii, autorul Legii cu privire la cetăţenie (1991), votantul şi semnatarul Declaraţiei de Independenţă (27 august 1991), membru comisiei de elaborare şi votant în prima lectură a Proiectului Constituţiei, cavaler al ordinilor „De Onoare” şi al „Republicii”