Drept penal şi contravenţional

Incriminarea îmbogățirii ilicite în legea penală a Republicii Moldova: controverse, probleme și soluții
28.05.2020 | Gheorghe Reniță

Gheorghe Reniță

Gheorghe Reniță

Acumularea de către persoanele publice a unei proprietăţi fabuloase „peste noapte”, cantonează o repudiere din partea societăţii şi creează impresia că provin din acte de corupere. Din această optică și întru crearea climatului „zero toleranță față de corupție”, la 23.12.2013, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea unor acte legislative[1]. În urma acestui amendament, inter alia, Codul penal a fost completat cu două articole noi: art.1061 intitulat „Confiscarea extinsă” și art.3302 denumit „Îmbogăţirea ilicită”. Infra, ne propunem să analizăm aspectele problematice ce derivă din textul incriminator prevăzut la art.3302 CP RM.

Ab initio, precizăm că art.3302 CP RM are următorul cuprins: „Deţinerea de către o persoană cu funcţie de răspundere sau de către o persoană publică, personal sau prin intermediul unor terţi[2], a bunurilor în cazul în care valoarea acestora depăşeşte substanţial mijloacele dobândite şi s-a constatat, în baza probelor, că acestea nu aveau cum să fie obţinute licit, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 6000 la 8000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 10 la 15 ani (alin.(1)); Aceleaşi acţiuni săvârşite de o persoană cu funcţie de demnitate publică, se pedepsesc cu amendă în mărime de la 8000 la 10000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 7 la 15 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 10 la 15 ani (alin.(2))”.

După această notare a conținutului legislativ al infracțiuni de îmbogățire ilicită, decelăm: forța motrice în vederea incriminării art.3302 CP RM derivă din Convenţia ONU împotriva corupției, adoptată la Merida (Mexic) la 31.10.2003[3], ratificată prin Legea Republicii Moldova pentru ratificarea Convenţiei ONU împotriva corupţiei, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 06.07.2007[4]. În acord cu art.20 al Convenţiei în cauză: „Sub rezerva Constituţiei sale şi a principiilor fundamentale ale sistemului său juridic (sublinierea ne aparține – n.a.), fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, îmbogăţirii ilicite, adică o mărire substanţială a patrimoniului unui agent public pe care acesta n-o poate justifica rezonabil în raport cu veniturile sale legitime (sublinierea ne aparține – n.a.)”.

Sintetic spus, suntem în prezența unei obligații intermediare, care este condiționată de compatibilitatea acesteia cu Constituția și cu principiile fundamentale ale sistemului juridic național.

Dintr-o altă perspectivă, este lesne de sesizat că art.20 din Convenţia ONU împotriva corupţiei plasează sarcina probei asupra persoanei publice (în termenii Convenției „agent public”), fapt care nu este în acord cu garanțiile dreptului la un proces echitabil.

Fără a întrerupe firul logic, punctăm că în majoritatea legislațiilor statelor (circa 40) în care este incriminată îmbogățirea ilicită, care de altfel, sunt (state) în curs de dezvoltare, este inversată sarcina probei[5]. S-a procedat astfel, deoarece jurisprudenţa în materie relevă dificultăţi de probare a infracţiunilor de corupţie[6], dificultăţi explicabile prin natura infracţiunilor, având în vedere că acestea implică, de regulă, doi autori distincţi, numiți sugestiv – corupător și corupt – a două infracţiuni diferite, persoane care, în esență, nu au interesul să divulge fapta, când folosul este transmis pentru un lucru nelegal, înveninând interesele societății. Faptele sunt petrecute în unele cazuri în timp îndelungat, trebuie reconstituite, intervenind şi problematica valorii probatorii a declaraţiilor martorilor, care în această materie sunt de regulă probe indirecte, iar împrejurările dovedite cu aceste depoziţii sunt fapte probatorii, şi nu fapte principale. Din aceste motive (ratio legis), s-a incriminat îmbogățirea ilicită. Este de remarcat că, în aceste state, acuzarea se limitează la prezentarea declarației cu privire la venituri și confruntând-o cu salariul persoanei publice. Iar, în ipoteza în care se atestă o acumularea de bunuri care nu poate explica în mod rezonabil sau justifica fondul sau originea acestor fonduri, se purcede la condamnarea acestora și confiscarea averii[7], soluții criticate, pe bună dreptate, de doctrina juridică[8], pentru faptul că deplasează sarcina probei pe seama inculpatului, eludându-se prezumția de nevinovăție.

Per a contrario, exercitându-și suveranitatea legislativă, Republica Moldova nu a acceptat această paradigmă. Astfel, incriminarea prevăzută la art.3302 CP RM nu răstoarnă sarcina probei privind caracterul ilicit al bunurilor. În mod diametral opus, proiectul inițial[9] era format pe o altă axă concepțională. In concreto, alin.(1) art.3302 CP RM, avea următorul conținut: „Fapta intenţionată a unei persoane publice care a dus la îmbogăţirea ilicită a acesteia, prin mărirea substanţială a patrimoniului care depăşeşte veniturile lui legale”. În legătură cu această abordare, Centrul Național Anticorupție (în continuare – CNA), în Tabelul obiecțiilor și propunerilor la proiectul care stă la adoptarea Legii nr.326/2013[10], a sugerat: „Pentru a evita inaplicabilitatea componenței de infracțiune propuse, recomandăm autorului (se are în vedere autorul proiectului – n.a.) să reformuleze prevederea de la alin.(1) astfel încât să se pună accentul nu pe fapta intenționată care a generat careva bunuri, ci pe deținerea (sublinierea ne aparține – n.a.) unui patrimoniu care este disproporționat în raport cu veniturile legale ale persoanei”.

Ulterior, în proiectul care a fost înregistrat în Parlamentul Republicii Moldova[11], alin.(1) art.3302 CP RM, i s-a atribuit următorul cuprins: „Deţinerea de către o persoană cu funcţie de răspundere sau persoană publică, personal sau prin intermediul unor persoane terţe, a bunurilor despre care ştia sau trebuia să ştie că valoarea acestora depăşeşte substanţial veniturile dobândite licit”. Iar, în varianta finală, care a fost adoptată de legiuitor, printre altele, s-a adăugat formula „în baza probelor”. Gândim că, această poziţie cameleonică, se datorează necesității respectării prezumţiei nevinovăţiei[12], precum și prezumției caracterului licit al proprietății. În acest sens, în Hotărârea Curții Constituționale nr.6 din 16.04.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală (confiscarea extinsă şi îmbogăţirea ilicită) (Sesizarea nr.60a/2014)[13], se arătă: „sarcina probei îmbogățirii ilicite se atribuie exclusiv organelor statului”. În dezvoltarea acestei aserțiuni, Curtea Constituțională a tălmăcit că, textul „a fost stabilit în baza probelor că aceste bunuri nu ar fi putut fi obţinute în mod legal” indică asupra faptului că sunt necesare dovezi suplimentare, prezentate în modul stabilit de lege de către autoritățile statului, care urmează să demonstreze caracterul ilicit al averii. Cu referire la modul de aplicare, s-a statuat că, prevederile art.3302 CP RM nu pot fi aplicate retroactiv cu privire la bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a prevederilor în cauză. Finalmente, Curtea Constituțională a conchis că, prevederile contestate nu depăşesc cadrul constituţional şi îşi găsesc temeiul în interesele securităţii statului și combaterii corupției.

În alt registru, subliniem că, în proiectul inițial care a stat la baza adoptării Legii nr.326/2013, se stipula la alin.(3) art.3302 CP RM, o clauză de impunitate, expressis verbis: „Persoana, care a dobândit patrimoniul indicat de la terţe persoane, este eliberată de răspunderea penală pentru îmbogăţire ilicită, dacă s-a autodenunţat neştiind că organele de urmărire penală sunt la curent cu infracţiunea pe care a săvârşit-o şi a contribuit activ la stabilirea originii patrimoniului”. Sub acest aspect, în Tabelul obiecțiilor și propunerilor la proiectul care stă la adoptarea Legii nr.326/2013, CNA a atenționat: „Există pericolul folosirii abuzive a acestei prevederi (se are în vedere alin.(3) art.3302 CP RM – n.a.). Astfel, persoanele vor săvârși fapta prevăzută la art.3302, vor profita de rezultatele dorite, după aceasta se vor autodenunța, și în rezultat vor evita răspunderea penală pentru fapta comisă”. Într-adevăr, nu poate fi admis ca, autorul infracțiunii să fie liberat de răspundere penală, și în consecință, de pedeapsă penală, doar pentru faptul că s-a autodenunțat (motivul autodenunțării neavând relevanță) şi a contribuit activ la stabilirea originii patrimoniului. Probabil, din aceste raționamente, în varianta finală nu se mai regăsește această clauză de impunitate.

Suscită interes și observația Procuraturii Generale referitor la incriminarea îmbogățirii ilicite, potrivit căreia: „Noțiunea de îmbogățire ilicită propusă pentru componența formală de infracțiune se suprapune noțiunii de îmbogățire fără justă cauză, reglementată de Codul civil”[14]. Oare să fie așa? Decretăm că, îmbogățirea fără justă cauză reprezintă un fapt juridic licit, care în corespundere cu stipulațiunile art.8 din Cod civil generează drepturi şi obligaţii pentru participanţii la raporturi juridice civile. În plus, pentru a fi în prezenţa unui raport juridic de îmbogăţire fără justă cauză este ineluctabil ca îmbogăţirea să se producă în lipsa unui temei legal sau contractual, și nicidecum, ca urmare a săvârșirii unor infracțiunii axate pe profit. În contrast, îmbogățirea ilicită, este în mod obligatoriu precedată de săvârșirea unor fapte generatoare de venituri ilicite (cum ar fi, corupere pasivă, traficul de influență, delapidarea averii străine cu folosirea situației de serviciu etc.). Deci, conceptele de „îmbogățire fără justă cauză” (art.1389-1397 Cod civil) și „îmbogățire ilicită” (art.3302 CP RM) nu sunt echipolente. Ele nu exprimă în forme diferite același conținut.

Nu poate fi trecut cu vederea nici discursul argumentativ ancorat în Nota informativă la proiectul care stă la baza adoptării Legii nr.326/2013, conform căruia: „Mai multe state au optat pentru includerea în legislaţia naţională penală a unei asemenea componenţe de infracţiuni printre care amintim Argentina, Ecuador, El Salvador, Paraguay, Peru şi Venezuela, Hong Kong etc. La nivel european, o asemenea componenţă de infracţiune se regăseşte în legislaţia Ucrainei şi Lituaniei”[15]. În replică, în mod just, s-a etalat că: „la 02.04.2014, Convenţia ONU împotriva corupţiei încă nu era ratificată de anumite state (de exemplu, de Germania, Japonia, Noua Zeelandă etc.). Chiar în țările care au ratificat numita Convenție nu întotdeauna este stabilită răspunderea pentru îmbogățirea ilicită. Printre acestea se numără: Belgia, Danemarca, Elveția, Finlanda, Italia, Olanda, Portugalia, Spania, SUA, Suedia etc. În toate aceste state (care au înregistrat progrese semnificative în combaterea „criminalității gulerelor albe”) accentul se pune pe prevenirea și combaterea eschivării agenților publici (a se citi persoane publice – n.a.) de la prezentarea declarației cu privire la venituri și proprietate, precum și a indicării intenționate în declarație a datelor incorecte de către aceștia. În Republica Moldova, mecanismul în cauză funcționează începând cu anul 2002”[16]. În ce ne privește, adăugăm că, unele state, în general, au formulat rezerve față de incriminarea îmbogățirii ilicite, printre care: SUA și Canada, prevalându-se de faptul că se inversează sarcina probei, ceea ce conduce la nesocotirea prezumției nevinovăției, și în consecință, contravine Constituției[17]. Iar, în Lituania[18] unde este incriminată îmbogățirea ilicită, care de asemenea, a fost recunoscută constituțională, și deja sunt cazuri de condamnare[19], doctrina juridică propune abrogarea acestei norme[20].

În continuare, în Nota informativă la proiectul care stă la baza adoptării Legii nr.326/2013, se face trimitere la expertiza Consiliului Europei (expert T. Hope), în care se ilustrează că, „Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative prezintă o modalitate inovatoare în vedere evitării problemei drepturilor omului, de obicei asociată acestei infracţiuni (prezumţia de nevinovăţie şi auto-incriminarea)… Odată ce această nouă infracţiune a trecut testul practic, ea ar putea servi ca model şi pentru alte ţări din regiune, care deliberează cu privire la introducerea acestei infracţiuni”. În opoziție, conturăm că, expertul NORLAM – B. Larsen, a recomandat ca să nu fie inclusă îmbogățirea ilicită în legea penală a Republicii Moldova ca o componență de infracțiune separată, argumentându-se, printre altele, că „politici fiscale, contabile, corporative și publice, sistemele de salarizare și compensații, linii directoare pentru activitatea externă etc. vor contribui la prevenirea îmbogățirii ilicite a persoanelor cu funții de răspundere și, totodată, vor face dificil de a ascunde orice încercare de a obține astfel de bunuri”[21].

În acest fel, se desprinde teza că, nu este oportună incriminarea îmbogățirii ilicite[22], întrucât, se pot contura și alte instrumente de urmărire a averilor ilicite. Aceeași idee este promovată și de autorul J.F. Boles[23]. Or, pentru a folosi mijloace de intervenţie juridico-penale trebuie ca acest mecanism să se constituie ca o ultima ratio[24], în dreptul penal fiind cunoscut şi sub numele de principiu al minimei intervenţii[25]. În cazul nerespectării acestui principiu, se poate vorbi de un comportament abuziv al statului care foloseşte dreptul penal într-o manieră disproporţionată. Considerăm că, sub paravanul reformării sectorul justiției, legiuitorul în mod pripit a incriminat îmbogățirea ilicită (art.3302 CP RM), fără o fundamentare temeinică a necesității acesteia și conturarea posibilelor consecinţe de la adoptarea respectivei norme.

Schimbând vectorul investigației, observăm că legiuitorul a preluat „orbeşte” din art.20 al Convenției ONU împotriva corupţiei, una dintre condiţiile privind obiectul material sau imaterial al incriminării inserate la art.3302 CP RM. Şi anume, depășirea substanţială a mijloacelor dobândite[26]. Trezeşte nedumerire o astfel de abordare. Cel mai probabil, s-a recurs la acest mod de reglementare, pentru a se asigura generalitatea normei. Totuşi, în acest fel, se poate uşor aluneca în arbitrariu, atât timp cât lipseşte precizia dispoziției (lex certa). În acest context, o soluție ar fi de a se specifica un cuantum exprimat în salarii minime, pentru a oscila potrivit realităţilor social-economice.

De reliefat că, din actuala conjunctură a art.3302 CP RM rezultă că, pentru a se dovedi comiterea îmbogățirii ilicite, mai întâi trebuie să fie probată săvârșirea faptei generatoare de venituri ilicite. De aceea, cel care comite infracțiunea de îmbogățire ilicită trebuie să răspundă și pentru infracțiunea predicat (principală), pe care a săvârșit-o anterior; cu nuanțarea că, această ipoteză este valabilă în cazurile când fapta generatoare de venituri ilicite este comisă în proporții deosebit de mari, antrenând mărirea substanțială a patrimoniului făptuitorului. Însă, situaţia creată sfidează principiul neadmiterii sancţionării duble a aceleaşi fapte (non bis in idem). În acest context, autorii S. Brînza și V. Stati, temeinic au alegat: „faptele reunite sub denumirea marginală de îmbogățire ilicită pot să nu aibă o fizionomie distinctă și pot fi privite doar ca realizare a scopului faptei generatoare de venituri ilicite”[27]. Cu regret, acest aspect nu a fost oglindit în Hotărârea Curții Constituționale precitate.

În definitivă, efectuând o radiografiere a celor creionate supra, putem concluziona că, datorită incongruenţelor legislative admise de către legiuitor, se pare că, dispoziția art.3302 CP RM va fi inaplicabilă.

*Acest articol a fost publicat în: Materialele conferinței științifico-practice internaționale „Teoria şi practica administrării publice”, 22 mai 2015. Chișinău: Academia de Administrare Publică, 2015, pp. 278-281.


[1] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2014, nr.47-48.
[2] În ipoteza în care bunurile sunt deținute de un terț, acesta va avea calitate de complice la infracțiunea consemnată la alin.(1) art.3302 CP RM, numai atunci când respectivul terț și-a depus aportul – cu intenție și în urma înțelegerii prealabile cu autorul infracțiunii – la comiterea acesteia. Apud: Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol.II. Chişinău: Tipografia Centrală, 2015, p.925.
[3] The United Nations Convention against Corruption. http: //www.unodc.org/documents/treaties/UNCAC/Publications/Convention/08500E.pdf (accesat 15.05.2015).
[4] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.103-106.
[5] Sub acest val, s-a avansat teza că, persistă riscul ca îmbogățirea ilicite să prevaleze în raport cu alte infracțiuni de corupție. În loc de a se angaja în căutări de multe ori foarte dificile pentru probe cu rezultate, de obicei imprevizibile, ar fi mult mai ușor pentru urmărirea penală să se bazeze pe un statut îmbogățire ilicită și să transfere sarcina probei către inculpat. În plus, îmbogățirea ilicită ar putea servi ca un „glonț magic” pentru ostracizarea persoanelor incomode (în special, a oponenților politici). Pentru detalii, a se vedea: Derenčinović D. Criminalizition of Illegal Enrichment. În: Fredom for Fear, 2009, no.4, p.20-21.
[6] Jayawickrama N., Pope J., Stolpe O. Legal Provision to Facilitate the Gathering of Evidence in Corruption Cases: Easing the Burden of Proof. În: Forum on Crime and Society, 2002, vol.2, no.1, p.23-31.
[7] De exemplu, a se vedea: speța State versus Mzumar: Malawi (Criminal Case no.47 of 2010). În: Muzila L., Morales M., Mathias M., et al. On the Take: Criminalizing Illicit Enrichment to Fight Corruption. Washington: World Bank, 2012, p.6.
[8] Wilsher D. Inexplicable Wealth and Illicit Enrichment of Public Officials: A Model Draft that Respects Human Rights in Corruption Cases. În: Crime, Law and Social Change, 2006, vol.45, no.1, p.27-53; Godinho J. Do crime de «riqueza injustificada» (Artigo 28.° da Lei n.° 11/2003, de 28 de Julho). În: Boletim da Faculdade de Direito da Universidade de Macau, 2007, vol.11, nr.24, p.17-50.
[9] Proiect de Lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. http://www.justice.gov.md/pageview.php?l=ro&idc=192 (accesat 15.05.2015).
[10] Tabelul obiecțiilor și propunerilor la proiectul legii pentru modificare și complementarea unor acte legislative. http://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/1987/language/ro-RO/Default.aspx (accesat 15.05.2015).
[11] Proiect de Lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. http://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/1987/language/ro-RO/Default.aspx (accesat 15.05.2015).
[12] Sub acest aspect, CtEDO a statuat: „prezumţia de nevinovăţie interzice inversarea sarcinii probei, indiferent dacă este vorba de o procedură pe fond, ori una accesorie”. A se vedea: Case Capeau versus Belgium, Judgment of 13 January 2005. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/-search.aspx?i=001-67961 (accesat 15.05.2015).
[13] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2015, nr.115-123.
[14] Raportul Comisie juridice, numiri și imunități a Parlamentului Republicii Moldova la proiectul de Lege pentru modificarea și completarea unor acte legislative (nr.425 din 29.10.2013, lectura a II-a).  http://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/1987/language/ro-RO/Default.aspx (accesat 15.05.2015).
[15] Notă informativă la proiectul Legii pentru modificarea și completarea unor acte legislative.  http://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/1987/language/ro-RO/Default.aspx (accesat 15.05.2015).
[16] Brînza S., Stati V. Este oare oportună incriminarea îmbogățirei ilicite în Republica Moldova? În: Conferința științifică națională cu participare internațională „Integrare prin Cercetare și Inovare” (10-11 noiembrie 2014, Chișinău). Rezumate ale comunicărilor. Chișinău: CEP USM, p.98; Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol.II. Chişinău: Tipografia Centrală, 2015, p.923.
[17] Guilermo J. The Romanian Legal Framework on Illicit Enrichment. http://apps.americanbar.org/rol /publications/romania-illegal_enrichment_framework-2007-eng.pdf (accesat 15.05.2015).
[18] În 2010, Codul penal al Lituaniei, a fost suplinit cu două articole noi: art.723 „Confiscarea extinsă” și art.1891 „Îmbogățirea ilicită”, amendamente supuse vehement criticilor. Se relevă următoarele deficiențe importante ale noii legislații anticorupție lituaneze: În unele aspecte nu are certitudine juridică, în alte aspecte se ignoră principiile de vinovăție, prezumția de nevinovăție și proporționalității, precum și concepția dreptului penal în ultimă instanță (ultima ratio). Prin urmare, noile mijloace legale împotriva venituri ilegale și a corupției lasă spațiu pentru aplicarea represiunei inadecvate, dincolo de destinația lor. În plus, se creează premise pentru urmăriri penale lipsite de sens și de încălcari a drepturilor omului”. Apud: Fedosiuk O. Criminal Legislation against Illegal Income and Corruption: Between Good Intentions and Legitimacy. În: Jurisprudence, 2012, vol.19, no.3, p.1215-1233.
[19] Pakštaitis L. Illicit Enrichment as a Crime According to the Criminal Law of Lithuania: Origins, Problems of Criminalization, Implementation and Perspectives. În: Jurisprudence, 2013, vol.20, no.1, p.319-341; Makūnaitė S. Neteisėto praturtėjimo nusikaltimo dalykas. În: Teisė, 2014, tomas 90, p.157-187.
[20] Bikelis S., Čepytė B., Girdauskas M. et al. Kad nusikaltimai neapsimokėtų. Tradiciniai ir modernūs turto konfiskavimo mechanizmai. Monografija. Vilnius: Justitia, 2014, p.418.
[21] Notă informativă privind unele aspecte legate de „Îmbogățire ilicită”, nr.37/12-o din 26.11.2012. http://norlam.md/public/files/docs/2013_docs/Illicit_Enrichment_NORLAM_input_ro.pdf (accesat 15.05.2015).
[22] Pe aceeași linie de gândire, s-a enunțat că, incriminarea îmbogățirii ilicite nu este deloc necesară, iar fondurile declarate anterior de către agenții publici (a se citi persoane publice – n.a.) nu ar trebui să fie considerate fonduri de corupție. Această abordare este în concordanță cu Convenția ONU împotriva corupției și ar reprezenta un mod acceptabil de punere în aplicare a tratatului. Apud: Wilsher D. Op. cit., p.27-53.
[23] Boles J.F. Criminalizing the Problem of Unexplained Wealth: Illicit Enrichment Offenses and Human Rights Violations. În: Legislation and Public Policy, 2014, vol.17, no.4, p.835-880.
[24] Husak D. The Criminal Law as Last Resort. În: Oxford Journal of Legal Studies, 2004, vol.24, no.2, p.207-235.
[25] Streteanu F. Tratat de drept penal. Partea generală. Vol.I. București: C.H. Beck, 2008, p.48-53; Streteanu F., Nițu D. Drept penal. Partea generală: Curs universitar. Vol.I. București: Universul Juridic, 2014, p.63-65.
[26] Problema previzibilității dispoziției art.3302 CP RM, este ancorată în Adresa Curții Constituționale nr.PCC-01/60a din 16.04.2015*, destinată Parlamentului Republicii Moldova. La concret, se punctează că, „(…) estimarea bunurilor ca fiind de valoare care „depășește substanțial” mijloacele dobândite de către subiectul infracțiunii, în lipsa unei cuantificări a proporției, rămâne a fi vagă”. Totodată, se menționează că, această deficiență urmează a fi înlăturată de către legislativ.
* Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2015, nr.115-123.
[27] Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea Specială. Vol.II., p.925.


Aflaţi mai mult despre , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.